Principiul ne bis in idem[1]. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală
Legea nr. 10/1995, art. 35 alin. (1)
C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 8
În concordanță cu cerințele ce decurg din principiul ne bis in idem, hotărârea contravențională a devenit definitivă la expirarea termenului de declarare a contestației și anterior începerii urmăririi penale în prezenta cauză.
Procedura penală declanșată în speță a vizat aceeași infracțiune, pe aceeași bază factuală, pentru care inculpatul a fost deja condamnat printr-o hotărâre definitivă, în sensul autonom al Convenției europene, împrejurare ce contravine garanțiilor consacrate în art. 4 din Protocolul nr. 7.
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 104/RC din 22 februarie 2024
Prin sentinţa penală nr. 1356 din data de 10 mai 2023, pronunțată de Judecătoria Timişoara, s-au dispus următoarele:
În baza art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen. coroborat cu art. 6 C. proc. pen. și art. 4 Protocol 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. cu privire la presupusa infracțiune privind proiectarea, verificarea, expertizarea, realizarea unei construcţii ori executarea de modificări ale acesteia fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea şi rezistenţa, dacă în acest fel este pusă în pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia ori mai multor persoane, prev. de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995.
În conformitate cu art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de persoana vătămată B.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara şi partea civilă B.
Prin decizia penală nr. 681/A din data de 6 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara şi partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr. 1356 din 10 mai 2023 pronunțată de Judecătoria Timişoara.
Curtea de Apel Timișoara a reținut, în esență, că există identitate între fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. în prezenta cauză [constând în aceea că, în calitate de proprietar al imobilului situat pe strada (...) în perioada 15.10.2018-20.10.2018, a executat lucrări de construcție fără autorizație de construire/desființare, fără elaborarea unui proiect tehnic și a detaliilor de execuție, respectiv au fost demolați pereții structurali interiori, afectând structura de rezistență a imobilului și punând în pericol viața și integritatea corporală a persoanelor ce locuiesc în imobil] și fapta care a stat la baza sancționării sale contravenționale cu amendă cuantum de 10.000 lei (2.145 euro la cursul BNR), prin procesul-verbal seria x. 413191 din data de 18.10.2018 [constând în aceea că au fost executate, fără autorizație de construire, lucrări de desființare a pereților din interiorul apartamentului nr. 3, de pe str. (...)].
Instanța de apel a reținut că, având în vedere situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu şi fapta reţinută în procesul-verbal de contravenţie, acuzaţiile aduse inculpatului în procedura contravenţională și, ulterior, în prezentul proces penal sunt, în esenţă, aceleaşi, în accepţiunea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, fiind incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.
Împotriva deciziei penale nr. 681/A din data de 6 iulie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timișoara, Secţia penală, a declarat recurs în casaţie partea civilă B.
În motivarea căii de atac, recurenta parte civilă a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în argumentarea căruia a susținut că instanţa de apel a dispus în mod greşit încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., ca urmare a aplicării eronate a principiului ne bis in idem şi a respingerii cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 în infracţiunea prev. de art. 35 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Ambele instanţe de judecată au reţinut, însă, incidența în cauză a principiului ne bis in idem, deoarece inculpatul a fost anterior sancţionat contravenţional, prin procesul-verbal de sancţionare contravenţională seria x. nr. 413191 din 18.10.2018, pentru o faptă identică.
Recurenta B. a apreciat că, în pofida acestor reţineri ale instanţelor de fond şi de apel, în speţă nu există o suprapunere între cele două fapte, astfel încât să fie incident principiul enunţat.
În raport cu aspectele învederate, recurenta parte civilă a concluzionat că latura obiectivă a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului nu se suprapune peste conţinutul faptei contravenţionale pentru care a fost deja sancţionat, motiv pentru care răspunderea sa contravenţională nu exclude şi răspunderea penală, astfel cum, de altfel, indică şi textul art. 26 din Legea nr. 50/1991 „dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni”.
Analizând recursul în casație, Înalta Curte constată că partea civilă B. a invocat, în speță, cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”.
Cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanțele de fond și de apel în speță, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., respectiv existența autorității de lucru judecat, ca efect al constatării unei identități între infracțiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, reținută în sarcina inculpatului A., și fapta pentru care același inculpat a fost anterior sancționat contravențional, prin procesul-verbal din data de 18.10.2018.
Prin urmare, raportându-se la statuările definitive ale instanței de apel, Înalta Curte constată că starea de fapt reținută în sarcina inculpatului A. constă, în esență, în aceea că, în calitate de proprietar al imobilului situat pe strada X, nr. 1, ap. 3, în perioada 15.10.2018–20.10.2018, a executat în regie proprie lucrări de construcție fără autorizație de construire/desființare, fără elaborarea unui proiect tehnic și a detaliilor de execuție, fiind demolați pereții structurali interiori, ceea ce a afectat structura de rezistență a imobilului și a pus în pericol viața și integritatea corporală a persoanelor ce locuiesc în clădire.
Instanța de apel a reținut explicit că momentul epuizării activității ilicite de demolare a corespuns datei aplicării sancțiunii contravenționale, respectiv, 18.10.2018, ulterior acestei date nemaifiind executate alte lucrări, deoarece organele de poliție au asigurat cercetarea locului faptei și monitorizarea inculpatului.
Stabilind astfel limita temporală finală a activității deduse judecății, instanța de apel a cenzurat explicit susținerile divergente ale părții civile B., concluziile astfel formulate neputând fi cenzurate de către instanța de casație, fără o implicită reevaluare a faptelor și a mijloacelor de probă administrate, ceea ce nu este admisibil în acest cadru procesual.
Prin urmare, numai în raport cu statuările factuale definitive ale instanței de apel – referitoare la perioada de timp și lucrările concret efectuate – se impune a se examina, în recurs în casație, dacă între contravenția și infracțiunea imputate inculpatului A. există o relație de identitate și, în caz afirmativ, dacă sancțiunea contravențională aplicată acestuia justifică incidența principiului ne bis in idem.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel valorifică jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul fundamental al persoanei de a nu fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă.
Raportându-se, la rândul său, la cele trei componente ale acestui principiu fundamental, respectiv a) cele două proceduri să fie de natură penală, b) ele să aibă ca obiect aceleași fapte și c) să existe o repetare a urmăririi penale, Înalta Curte constată, similar instanței de apel, că sancționarea contravențională a inculpatului A. la data de 18.10.2018 a constituit o ,,condamnare penală”, în înțelesul autonom al Convenției europene, pentru o faptă în mod substanțial identică celei care a făcut și obiectul procedurii penale ulterioare, finalizate prin decizia recurată.
Natura penală a procedurii de față este necontestată, obiectul judecății constituindu-l infracțiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 vizând calitatea în construcții, cu particularitățile factuale detaliate anterior în considerentele prezentei decizii.
Sancționarea contravențională anterioară a inculpatului A., prin procesul verbal seria x. 413191 din data de 18.10.2018, se încadrează, la rândul său, în noțiunea de ”procedură penală” în sensul autonom al Convenției europene.
Sub acest ultim aspect, Înalta Curte constată că natura penală a procedurii contravenționale a fost legal evaluată de către instanța de apel în concordanță cu cele trei ”criterii Engel” dezvoltate în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, respectiv, încadrarea juridică a infracțiunii în dreptul intern, natura infracțiunii și gradul de severitate al pedepsei la care persoana riscă să fie condamnată.
Legea nr. 50/1991, ce a constituit baza juridică a sancționării contravenționale inițiale a inculpatului, normează în sfera relațiilor sociale referitoare la autorizarea executării lucrărilor de construcții, respectiv a permisiunii acordate de administrația publică locală, prin acte de autoritate, pentru executarea unor astfel de lucrări cu respectarea strictă a exigențelor legii.
Caracterizarea ca fiind contravenție a faptei prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din acest act normativ nu o exclude automat din domeniul de aplicare al legii penale, de vreme ce o astfel de caracterizare constituie doar un punct de plecare (cauza Mihalache împotriva României, 54012/10, Hotărârea din 08.07.2019, Marea Cameră, par. 58), iar Curtea Europeană a stabilit deja că sfera abaterilor contravenționale sau administrative poate include și acele fapte care au conotații penale, deși ele nu sunt suficient de importante pentru a intra în sfera de aplicare a legislației penale (cauza Tsonyo Tsonev împotriva Bulgariei, 2376/03, Hotărârea din 14.01.2010, par. 48, cauza Milenkovic împotriva Serbiei, 50124/13, Hotărârea din 01.03.2016, par. 34).
În plus, gravitatea mai redusă a abaterii contravenționale comparativ cu cea a infracțiunii nu înlătură, în sine, posibilitatea ca celei dintâi să i se atribuie o natură penală, de vreme ce, așa cum a subliniat Curtea Europeană, nimic din textul Convenției nu sugerează că natura penală a unei infracțiuni, în sensul criteriilor Engel, ar implica neapărat un anumit nivel de gravitate (cauza Mihalache, par. 60).
În ceea ce privește criteriul final, al severității sancțiunii, Înalta Curte constată că regula de principiu ce se desprinde din jurisprudența Curții Europene este aceea că gravitatea sancțiunii se stabilește în raport cu pedeapsa maximă prevăzută de dispoziția legală aplicabilă, pedeapsa în concret aplicată, deși relevantă, nefiind de natură a diminua importanța mizei inițiale (cauza Mihalache, par. 61).
În mod asemănător, împrejurarea că, în sistemul juridic național, o contravenție nu se pedepsește cu închisoarea nu este decisiv pentru evaluarea naturii sale penale, de vreme ce natura infracțiunii și natura ori severitatea pedepsei reprezintă criterii alternative, iar nu cumulative (cauza Tsonev, par. 49, cauza Milenkovic, par. 35).
În cauza de față, sancțiunea maximă prevăzută de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 pentru contravenția prevăzută de art. 26 alin. (1) lit. a) din același act normativ era amenda de 100.000 lei (aproximativ 21.430 euro la cursul BNR de la data constatării contravenției). Un cuantum atât de ridicat al amenzii pune în lumină, în sine, scopul său sancționator și de descurajare de la săvârșirea unor noi fapte de natură penală (cauza Mihalache, par. 62 și jurisprudența citată), amenda contravențională având, prin urmare, un caracter punitiv și fiind similară unei sancțiuni penale.
Ansamblul considerentelor anterior expuse legitimează, așadar, concluzia instanțelor ordinare cu privire la natura penală a faptei și a sancțiunii contravenționale aplicate inculpatului A. prin procesul verbal din data de 18.10.2018 și, implicit, a îndeplinirii primei condiții pentru aplicarea principiului ne bis in idem.
În ceea ce privește elementul idem inerent aceluiași principiu, Înalta Curte constată că fapta pentru care s-a dispus sancționarea contravențională a inculpatului la data de 18.10.2018 este substanțial aceeași cu fapta pentru care acesta din urmă a fost trimis în judecată și în prezenta cauză.
Prin urmare, elementul idem încorporat în articolul 4 din Protocolul nr. 7 trebuie înțeles ca interzicând urmărirea penală sau judecarea celei de-a doua infracțiuni în măsura în care aceasta decurge din fapte identice sau care sunt în mod substanțial aceleași; în concret, este vorba de un ansamblu de circumstanțe concrete care implică același inculpat și care sunt indisolubil legate între ele în timp și spațiu.
În cauza de față, infracțiunea imputată inculpatului A. a constat, factual, în activitatea acestuia de a efectua, începând cu data de 15.10.2018 și până la data de 18.10.2018, lucrări de demolare a pereților structurali interiori ai apartamentului nr. 3 din str. X., fără autorizație de desființare și fără elaborarea unui proiect tehnic, cu consecința afectării structurii de rezistență a imobilului și a punerii în pericol a vieții și a integrității corporale a persoanelor care locuiesc în imobil.
Contravenția pentru care același inculpat a fost sancționat cu amendă la data de 18.10.2018 a avut ca bază factuală executarea, fără autorizație de construire, a lucrărilor de desființare a pereților din interiorul apartamentului.
Este vorba, așadar, de aceeași conduită factuală (efectuarea lucrărilor de desființare a pereților interiori în absența oricărei documentații imperativ prevăzute de lege), adoptată de către aceeași persoană, în aceeași perioadă de timp. Acuzația penală înglobează toate faptele specifice contravenției prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 (eliberarea autorizației de construire realizându-se în baza, printre altele, și a unei documentații tehnice), iar contravenția nu a conținut vreun element care să nu fie cuprins în infracțiunea prevăzută de art. 35 din Legea nr. 10/1995, faptele examinate în cele două proceduri fiind, prin urmare, substanțial aceleași.
Sub aspectul măsurii în care există o repetare a procedurii penale, Înalta Curte apreciază integral pertinente constatările instanțelor de fond și de apel.
Examinând, în continuare, cerințele specifice acestui ultim criteriu, reține că, după cum s-a subliniat în jurisprudența Curții Europene, pentru ca o persoană să beneficieze de garanția consacrată în articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu este suficient să existe o hotărâre definitivă, ci este necesar totodată ca această hotărâre să includă o soluție de achitare sau de condamnare a persoanei.
O hotărâre dobândește caracter definitiv atunci când împotriva sa, în temeiul legislației interne, nu mai pot exercitate căi ordinare de atac. În plus, pentru a se considera că există o hotărâre definitivă nu este necesară intervenția unei instanțe, Curtea Europeană admițând că o decizie de sancționare administrativă a unei persoane, necontestată în justiție și executorie, decizie luată de o autoritate învestită să participe la administrarea justiției în ordinea juridică națională, competentă să stabilească și să sancționeze comportamentul contrar legii, constituie o ”hotărâre definitivă” în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7.
În cauza de față, prin procesul-verbal seria x. 413191 din data de 18.10.2018 s-a constatat săvârșirea, de către inculpatul A., a contravenției constând în executarea, fără autorizație de construire, a unor lucrări de construcție, fiindu-i aplicată sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 10.000 lei. Acest proces-verbal nu a fost contestat în justiție, inculpatul achitând amenda prin chitanța nr. 240229 din 19.10.2018, astfel cum s-a reținut prin decizia recurată.
Prin urmare, în concordanță cu cerințele ce decurg din principiul ne bis in idem, această hotărâre contravențională a devenit definitivă la data de 05.11.2018, la expirarea termenului de declarare a contestației și anterior începerii urmăririi penale în prezenta cauză, la data de 03.12.2018. Procedura penală declanșată în speță a vizat, pe cale de consecință, aceeași infracțiune pentru care inculpatul a fost deja condamnat printr-o hotărâre definitivă, în sensul autonom al Convenției europene, împrejurare ce contravine garanțiilor consacrate în art. 4 din Protocolul nr. 7.
[1] În acelaşi sens, decizia nr. 665/RC din data de 13 decembrie 2022.
În sens contrar, decizia nr. 357/RC din 23 septembrie 2021.