Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 septembrie 2023 pe rolul Judecătoriei Caracal, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata debitului principal de 804,38 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate pârâtei şi a ratelor echipamentului închiriat/achiziţionat cu plata preţului în rate, la plata penalităţilor de întârziere conform contractului (calculate de către creditorul cedent şi înregistrate pe facturile lunare) în cuantum de 104,21 RON, precum şi la plata despăgubirii pentru încetarea prematură a contractului calculate de creditorul cedent în sumă de 9.611,86 RON. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5%/zi de întârziere, conform contractului, în continuare, de la data până la care acestea au fost calculate de creditorul cedent (data indicată în ultima factură) şi până la data achitării integrale a debitului, penalităţi de întârziere calculate la valoarea debitului principal. În subsidiar, în cazul în care nu se vor acorda penalităţi de întârziere în cuantumul prevăzut în contract, reclamanta a solicitat acordarea dobânzii legale penalizatoare.
Prin sentinţa civilă nr. 341/2024 din 15 februarie 2024, pronunţată de Judecătoria Caracal, în dosarul nr. x/2023, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, invocată din oficiu, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 121 C. proc. civ., faţă de calitatea pârâtei de consumator, competenţa de soluţionare a cererii aparţinând Judecătoriei Timişoara, în a cărei rază teritorială se află sediul societăţii B. S.R.L.
Prin sentinţa civilă nr. 20193 din 27 iunie 2024, pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Caracal. De asemenea, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, s-a dispus suspendarea judecăţii şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Judecătoria Timişoara a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art. 121 din C. proc. civ., care reglementează un caz de necompetenţă teritorială absolută.
Astfel, s-a arătat că pârâta B. S.R.L. nu are calitate de consumator, ci pe aceea de profesionist, în acest sens fiind prevederile art. 3 alin. (2) şi (3) din C. civ.
Conform art. 2 din Legea nr. 193/2000, "(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
(2) Prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia".
Or, pârâta din cauza dedusă judecăţii este o persoană juridică, mai exact, o societate înscrisă în Registrul Comerţului.
Prin urmare, raportat la calitatea pârâtei de profesionist şi obiectul cauzei, competenţa în soluţionarea litigiului nu era una exclusivă, ci era dată de regula generală în materia competenţei teritoriale, înscrisă în art. 107 alin. (1) din C. proc. civ.. Această normă însă, instituie o competenţă teritorială de ordine privată, aspect ce reiese din conţinutul art. 129 alin. (3) din C. proc. civ.
Judecătoria Timişoara a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (3) din C. proc. civ. necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.
Aşadar, chiar şi în situaţia în care reclamantul a sesizat o altă instanţă decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea cere declinarea competenţei la instanţa din circumscripţia teritorială a domiciliului său, instanţa neputând invoca, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială.
Pe cale de consecinţă, Judecătoria Caracal, chiar dacă nu este instanţa din circumscripţia sediului pârâtei, nu putea să invoce, din oficiu, necompetenţa teritorială, devenind competentă tocmai prin faptul neinvocării excepţiei de către pârâta B. S.R.L., prin întâmpinare.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 7 august 2024.
Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Caracal, pentru următoarele considerente:
Instanţele au fost învestite cu o cerere de valoare redusă, întemeiată pe prevederile art. 1.026 C. proc. civ., prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei, persoană juridică, la plata debitului principal de 804,38 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor contractate şi rate echipamente, a penalităţilor de întârziere conform contractului calculate de către creditorul cedent şi înregistrate pe facturile lunare în cuantum de 104,21 RON şi a despăgubirii pentru încetarea prematură a contractului calculate de creditorul cedent în sumă de 9.611,86 RON.
Potrivit art. 1.028 C. proc. civ., instanţa competentă să judece o astfel de cerere este judecătoria, iar competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun.
Înalta Curte constată că pârâta nu are calitate de consumator, astfel cum este definit acesta în art. 2 pct. 2 din Ordonanţa nr. 21/1992, ci de persoană juridică, profesionist şi, pe cale de consecinţă, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 121 C. proc. civ. referitoare la litigiile cu consumatori.
În cauză este aplicabilă regula generală în materie de competenţă teritorială, edictată de art. 107 C. proc. civ., potrivit căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".
În ceea ce priveşte invocarea excepţiei de necompetenţă, se impune a fi distins după cum necompetenţa este de ordine publică sau privată.
Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv în cazul în care sunt încălcate normele privind competenţa generală, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat, precum şi în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.
Aşadar, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, normele de competenţă teritoriale sunt norme juridice de ordine privată.
Or, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii".
Din interpretarea textului de lege evocat rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile legii, soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată, aceasta nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.
În cauză, astfel cum rezultă din actele dosarului, pârâtul nu a depus întâmpinare şi nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale.
Prin urmare, în raport cu dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanţa sesizată de reclamant nu putea invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale, competenţa acestei instanţe fiind consolidată şi câştigată definitiv cauzei.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Caracal, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Caracal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.