Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023
Deliberând asupra recursului în casaţie, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 85 din 15 decembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Buzău, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost încetat procesul penal împotriva inculpatei A. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 184 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
S-a luat act că persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desfiinţate înscrisurile falsificate respectiv decizia înregistrată sub nr. x/12.08.2013, procesul-verbal nr. x/12.08.2013 şi anunţul de selecţie nr. x/10.07.2013.
Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările acuzatei, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatei A. care, în calitate de director al Şcolii Gimnaziale nr. 1 Râmnicu Sărat şi manager de proiect (x - "Câte pot să fac cu ce am învăţat"), a depus la Autoritatea contractantă, O.I.P.O.S.D.R.U. din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale, la data de 19 august 2013, cererea de finanţare nr. x/19.08.2013, prin care a urmărit obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, cu valoare totală eligibilă de 2.110.772,29 RON, din care finanţare nerambursabilă în sumă de 2.098.118,96 RON (98% din totalul eligibil), activitate care nu s-a mai concretizat, conform deciziei de reziliere a contractului de finanţare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 184 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.
În continuare, s-a arătat că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09 iunie 2022, s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale.
Ulterior, prin decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 C. pen.
Judecătorul de la fond a reţinut că, în cauză, infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 184 din Legea nr. 78/2000, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani, astfel că termenul de prescripţie a răspunderii penale este cel de 8 ani prevăzut de dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termen care a început să curgă la data de 19 august 2013, împlinindu-se la data de 19 august 2021, anterior publicării O.U.G. nr. 71/2022 în Monitorul Oficial nr. 531 din data de 30 mai 2022.
Având în vedere cele reţinute mai sus, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. (f) C. proc. pen. şi art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., prima instanţă a încetat procesul penal împotriva inculpatei A., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 184 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Instanţa de fond a luat act că persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă, iar, în baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus desfiinţarea înscrisurilor falsificate, respectiv decizia înregistrată sub nr. x/12.08.2013, procesul-verbal nr. x/12.08.2013 şi anunţul de selecţie nr. x/10.07.2013.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti, învederând, în esenţă, că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal prin greşita constatare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
Prin decizia penală nr. 658 din 25 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti, împotriva sentinţei penale nr. 85 din 15 decembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Buzău privind pe inculpata A..
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
În acest sens, procedând la examinarea cauzei sub aspectul soluţionării acţiunii penale, deci a antrenării răspunderii penale a inculpatei A. pentru infracţiunea dedusă judecăţii (astfel cum încadrarea juridică a fost schimbată prin încheierea instanţei de fond din data de 03 noiembrie 2022) faţă de solicitarea inculpatei de încetare şi nu de continuare a procesului penal, exprimată la termenul la care au avut loc dezbaterile pe fond la primul grad de jurisdicţie (8 decembrie 2022), Curtea a reţinut că, în mod judicios, instanţa de fond a observat că prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.
În mod identic, prin decizia de neconstituţionalitate nr. 358 din 26 mai 2022 publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022 s-a statuat, de asemenea, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale. A subliniat că, în considerentele acestei decizii s-a arătat, printre altele, că "în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, o astfel de consecinţă fiind rezultatul nerespectării de către legiuitor a obligaţiilor ce îi revin potrivit Legii fundamentale şi a pasivităţii sale, chiar şi în ciuda faptului că deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie semnalau încă din anul 2019 practica neunitară rezultată din lipsa intervenţiei legislative."
Curtea a mai observat că, anterior pronunţării sentinţei atacate, în procedura prevăzută de art. 475 - art. 4771 C. proc. pen., a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizia nr. 67 din 25 octombrie2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022, care a stabilit că "normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.."
Curtea a constatat că, raportat la aceste decizii obligatorii ale instanţei supreme şi ale Curţii Constituţionale, împlinirea/întreruperea cursului prescripţiei reprezintă o problemă de aplicare a legii penale mai favorabile, care trebuie examinată în conformitate cu dispoziţiile art. 5 C. pen., ce reglementează aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, statuând că,,(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile."
Prin urmare, a reţinut că intimata inculpată A. a fost dedusă judecăţii pentru comiterea infractiunii prevăzută de art. 32 raportat la 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 184 din Legea nr. 78/2000 (eliminându-se din încadrarea juridică a faptei dispoziţiile art. 35 alin. (1) C. pen., aşa cum s-a dispus prin încheierea de schimbare a încadrării juridice a faptei din 03 noiembrie 2022 pronunţată de judecătorul fondului), faptă care se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani, astfel că prima instanţă a reţinut, în mod corect, faptul că termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, conform dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termen care a început să curgă la data de 19 august 2013 şi a fost împlinit la data de 19 august 2021, anterior deci dispunerii soluţiei atacate.
Aşadar, aplicând dispoziţiile instanţei supreme şi ale instanţei de contencios constituţional, precum şi normele ce reglementează legea penală mai favorabilă, raportat la natura juridică a prescripţiei şi la dispoziţiile art. 5 C. pen., art. 155 alin. (1) C. pen. (aşa cum acestea au fost statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională prin deciziile menţionate) şi faţă de termenele de prescripţie prevăzute de art. 154 C. pen., Curtea a constatat că apelul nu este fondat, întrucât în cauză nu mai poate opera antrenarea răspunderii penale a intimatei inculpate pentru infracţiunea dedusă judecăţii.
S-a subliniat că, sub acest aspect, instanţa de fond a realizat o legală şi judicioasă aplicare a dispoziţiilor legale şi a deciziilor de neconstituţionalitate şi a deciziei instanţei supreme, ce reglementează câmpul de aplicare al prescripţiei drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, decizii care au forţa juridică prevăzută de lege, cu efect de înlăturare a răspunderii penale.
Curtea a constatat că este nefondat şi motivul de apel care vizează încălcarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii şi solicitarea de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne cu caracter retroactiv privind prescripţia, continuarea procesului penal faţă de inculpata intimată A. şi dispunerea unei soluţii de condamnare pentru infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată apărând ca inadmisibilă, pentru că ar fi pronunţată cu încălcarea dreptului intern aplicabil, respectiv art. 155 alin. (1) C. pen., decizia pronunţată de Curtea Constituţională a României 358 din 26 mai 2022, decizia nr. 67/2022 pronunţată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care stipulează că, dacă există neconcordanţe între Pactele şi tratatele Fundamentale ale Drepturilor Omului, în care România este parte, şi legile interne, au prioritate în reglementările internaţionale cu excepţia situaţiei în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Astfel, s-a arătat că deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/2022 nu se află în conflict cu standardele comunitare privitoare la prescripţia răspunderii penale şi nu este necesară lămurirea acestei compatibilităţi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
În acest sens, s-a apreciat că interpretarea dată legislaţiei naţionale prin cele două decizii ale instanţei de contencios constituţional este compatibilă cu dreptul Uniunii Europene şi cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din prisma duratei termenelor de prescripţie a răspunderii penale, întrucât, potrivit art. 12 alin. (2) şi (3) din Directiva 1371/2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (Directiva PIF):
"(2) În cazul infracţiunilor menţionate la articolele 3, 4 şi 5 care sunt pasibile de o pedeapsă maximă de cel puţin patru ani de închisoare, statele membre iau măsurile necesare pentru a permite investigarea, urmărirea penală, judecarea şi pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti pentru o perioadă de cel puţin cinci ani de la săvârşirea infracţiunii respective. (3) Prin derogare de la alin. (2), statele membre pot stabili un termen de prescripţie mai redus de cinci ani, dar de minimum trei ani, cu condiţia să garanteze că termenul poate fi întrerupt sau suspendat în cazul unor acte specifice".
Aşadar, chiar legiuitorul european, în marja sa de apreciere, a calificat drept aptă a proteja efectiv interesele financiare ale Uniunii Europene instituirea unor termene de prescripţie a răspunderii penale de 5 ani, atunci când legislaţia naţională nu prevede cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, ori de 3 ani atunci când sunt susceptibile de întrerupere termenele de prescripţie.
Comparând acest regim al prescripţiei răspunderii penale, instituit cu caracter imperativ la nivel comunitar european, cu cel incident în dreptul naţional în contextul aplicării ca lege penală mai favorabilă a celei în vigoare între 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) şi 30 mai 2022 (data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022), care nu prevedea niciun caz de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale, instanţa de apel a constatat că sunt satisfăcute standardele de protecţie a intereselor financiare ale Uniunii Europene împotriva fraudelor grave care le aduc atingere. Aceasta deoarece, în materia infracţiunilor care intră în aria de reglementare a Directivei PIF, termenele de prescripţie prevăzute în dreptul intern sunt de 10 ani (art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen.), respectiv 8 ani (art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.), raportat la pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (art. 181 - art. 183 din Legea nr. 78/2000), adică mult superioare termenelor minime recomandate de art. 12 din Directiva PIF.
A apreciat că, în considerarea acestui status quo legislativ, în mod pertinent s-a accentuat în practica judiciară că "având în vedere durata acestor termene generale de prescripţie, nu se poate considera că, prin aplicarea principiilor legii penale mai favorabile consecutiv deciziilor Curţii Constituţionale şi reţinerea - în raport de termenul de prescripţie generală - a unei durate aproape duble faţă de standardul minim unional, se ajunge la o încălcare a dreptului Uniunii Europene".
Aşadar, s-a constatat armonizarea cu dreptul Uniunii Europene a prevederilor din legislaţia naţională privitoare la prescripţia răspunderii penale, inclusiv în contextul deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022 şi a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/2022, chiar durata termenelor generale de prescripţie fiind sensibil mai mare decât standardul minimal impus de dreptul comunitar.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că nu există un "risc sistemic de impunitate" ca urmare a aplicării deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi a deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, strict prin aplicarea ca lege penală mai favorabilă numai a termenelor de prescripţie generală.
În primul rând, s-a observat că noţiunea de "risc sistemic de impunitate" nu este definită legal nici în legislaţia internă, nici în cea europeană sau internaţională, fiind utilizată recent de C.J.U.E. în Hotărârea din 21 decembrie 2021, pronunţată în Cauza B. şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-811/19 şi C-840/19), şi anume în materia sancţionării, prin mijloace de drept penal, a fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, atunci când anumite evenimente produse ar putea angaja imposibilitatea tragerii la răspundere penală.
Făcând referire la acest element subsumat răspunderii penale - caracterul punitiv/punitatea - "riscul sistemic de impunitate" se leagă indisolubil de regula fundamentală ce guvernează procesul penal, respectiv anterior referitul principiu al legalităţii incriminării şi a pedepselor (art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene).
Drept urmare, aprecierile privitoare la existenţa acestui "risc sistemic de impunitate" nu pot face abstracţie de comandamentul universal nullum crimen, nulla poena sine praevia lege poenali, care este în toate cazurile prevalent oricărui pericol de nepedepsire a unor fapte îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Curtea a considerat că nu se poate face abstracţie nici de cele statuate prin hotărârea din 14 octombrie 2021 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-360/20, în sensul că "Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune unei instanţe naţionale să dea dispoziţiilor dreptului naţional o interpretare conformă cu obligaţiile care decurg din articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE citit în lumina articolului 1 alin. (1) litera (a) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995, cu condiţia ca o astfel de interpretare să nu determine o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor."
Or, prin această hotărâre s-a mai statuat că "dacă instanţa naţională ar ajunge să considere că o interpretare conformă a dispoziţiilor naţionale contravine principiului legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, ea nu ar fi ţinută să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii."
S-a apreciat că, din statuările Curţii de la Luxemburg, reiese că, în toate cazurile, orice risc de impunitate intervenit ca urmare a unei reglementări naţionale nu poate înlătura de la aplicare această reglementare internă, chiar dacă ea este contrarie dreptului Uniunii Europene, dacă prin excluderea reglementării s-ar încălca principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, exact ipoteza care ar interveni dacă s-ar înlătura legea mai favorabilă privitoare la prescripţie, incluzând impunitatea generată de intervenţia acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale.
În condiţii precum cea în discuţie în cauza pendinte, în care identitatea constituţională naţională include prescripţia răspunderii penale şi regimul acesteia în domeniul legalităţii incriminării şi pedepselor, aceasta va prevala în faţa oricărui "risc de impunitate" în materia infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, consecinţă asumată expressis verbis de instanţa de contencios european.
De altfel, chiar prevederile alin. (2) al art. 325 din TFUE stipulează că "pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleaşi măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare", de unde rezultă a fortiori că un regim al prescripţiei răspunderii penale nediscriminatoriu între faptele care aduc atingere intereselor financiare ale U.E. şi faptele care vatămă intereselor financiare naţionale este unul conform dispoziţiei comunitare referite.
Concluzionând, Curtea a reţinut că, atâta vreme cât legea penală mai favorabilă în vigoare în plan naţional în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022 nu generează un regim diferit al prescripţiei răspunderii penale între infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale U.E. faţă de celelalte fapte incriminate de legea penală, devine irelevant contextual "riscul sistemic de impunitate" invocat, acesta prezentând interes pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene exclusiv atunci când este prezent discriminatoriu în cazul infracţiunilor avute în vedere de art. 325 TFUE.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 17 mai 2023, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti (prin procuror şef serviciu C.), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. faţă de inculpata A., reţinându-se împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.
În acest sens, s-a susţinut că instanţa de apel a procedat, în mod greşit, apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că, în cazul prescripţiei răspunderii penale, instanţa de contencios constituţional a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei face parte din cele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
Astfel, s-a arătat că, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (deciziile nr. 511/2013 şi nr. 341/2014), rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripţie, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerinţele echităţii substanţiale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale referitoare la principiul neretroactivitaţii legii penale mai favorabile, între normele privind prescripţia şi cele care definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. Dacă în discuţie nu este reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripţie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenţie (decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c. României, par. 64-67).
Curtea Europeană de Justiţie a considerat că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripţie poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanţa internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripţiei speciale, cu excepţia situaţiei în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că legiuitorul naţional prelungeşte un termen de prescripţie cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) şi C-42/17 (Taricco II).
Deşi prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, instituţia întreruperii reprezintă, în esenţă, unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul deciziei nr. 358/2022 (par. 67) Curtea Constituţională a tratat în mod distinct cele două instituţii. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
Făcând un scurt istoric al reglementărilor şi deciziilor Curţii Constituţionale privind prescripţia, parchetul a subliniat că şi după emiterea deciziei nr. 297/2018, în considerentele căreia s-a menţionat că reglementarea din vechiul C. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale satisfăcea toate exigenţele de constituţionalitate, în legislaţie a fost prevăzută această instituţie, iar practica judiciară, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a clarificat gradual regulile răspunderii penale, a înlăturat dubiile cu privire la aplicarea art. 155 C. pen., apreciind, în mod constant, că întreruperea prescripţiei se produce prin îndeplinirea unui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
Deşi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 358/2022, a declarat încă o dată neconstituţional textul art. 155 C. pen., reţinând în considerente că între 2018 şi 2022 în legislaţie nu ar fi fost prevăzut vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei, înainte de publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial al României (nr. 565 din 09 iunie 2022), respectivul text de lege a fost modificat prin O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 531 din 30 mai 2022), în sensul că "termenul de prescripţie a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului", aceeaşi formă din art. 124 C. pen. (1969), corespunzătoare celor statuate prin decizia nr. 297/2018 şi interpretării constante şi unanime a instanţei supreme timp de aproape 4 ani. Cum, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării ele sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, s-a apreciat că decizia nr. 358/2022 nu a putut produce efecte, de vreme ce textul declarat neconstituţional a fost reformat anterior publicării acestei decizii în Monitorul Oficial.
Sesizată conform art. 4771 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin decizia nr. 67/2022, printre altele, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia legii penale mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 C. pen.
S-a subliniat că înlăturarea termenului special de prescripţie a răspunderii penale, prin decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional, nu doar pentru infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci pentru toate infracţiunile cu excepţia celor imprescriptibile. Procedurile penale referitoare la infracţiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene, precum cea din cauză, implică anchete greoaie şi complexe, mai ales datorită faptului că organele de urmărire penală sunt sesizate după mulţi ani de la data săvârşirii respectivelor fapte.
În plus, s-a arătat că această înlăturare a termenului special de prescripţie a răspunderii penale nu reprezintă voinţa legiuitorului constituant sau delegat, ci consecinţa deciziei Curţii Constituţionale, instituţie situată în afara sistemului judiciar, ai cărei membri sunt numiţi în proporţie de o treime de preşedintele ţării şi 2 treimi de puterea legislativă.
S-a mai menţionat că, în cauze precum cea de faţă, sunt incidente aspectele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza B. şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19), întrucât, prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europenană, România s-a obligat să combată infracţiunile de corupţie, inclusiv cele din cadrul administraţiei locale.
S-a apreciat că, potrivit jurisprudenţei constante a C.J.U.E., în cauzele care vizează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracţiuni de fraudă care aduc atingerea intereselor financiare ale Uniunii, corupţie, evaziune fiscală şi contrabandă) deciziile instanţei constituţionale care afectează aceste interese devin inaplicabile.
Ca urmare, s-a considerat că, în cauză, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în speţă.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.
Cu titlu prealabil, se constată că exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie urmăreşte verificarea de către instanţa supremă a conformităţii hotărârii penale definitive cu acele regulile de drept, care se circumscriu cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., nefiind permisă în această fază o reapreciere a situaţiei de fapt, stabilită cu autoritate de lucru judecată de către instanţa de apel, sau o reevaluare a încadrării juridice dată faptelor în sensul schimbării/dispunerii asupra acesteia, ci doar înlăturarea acelor încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare în textul anterior menţionat.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a invocat incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., apreciind că în cauză, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal în privinţa inculpatei A., având în vedere că la momentul pronunţării deciziei atacate, 25 aprilie 2023, nu era împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, raportat la dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care întreruperea cursului prescripţiei se produce prin îndeplinirea unui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, şi în condiţiile în care în cauze precum cea care face obiectul judecăţii (vizând o infracţiune ce aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii), potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept a Uniunii, neputând fi, aşadar, aplicate, în speţă, aspectele statuate prin deciziile nr. 358/2022 şi nr. 297/2018 ale Curţii Constituţionale şi nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În argumentarea acestei teze, suplimentar Ministerul Public a solicitat să fie avută în vedere hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023, în cauza nr. C-107/23, precum şi jurisprudenţa anterioară a instanţei de la Luxemburg (cauza B. şi alţii).
Înalta Curte notează sfera de aplicare a cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.
În vederea stabilirii incidenţei acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanţei asupra existenţei/inexistenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situaţia concretă şi datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate, atât sub aspect factual, cât şi legislativ.
Premergător analizării criticilor formulate de parchet, Înalta Curte subliniază că, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, nu se analizează corectitudinea reţinerii, prin hotărârea recurată, a legii penale mai favorabile. În acest sens, este şi jurisprudenţa constantă a instanţei supreme (cu titlu exemplificativ: deciziile nr. 289/RC din 30 octombrie 2014, nr. 193/RC din 23 septembrie 2014, nr. 55/RC din 10 februarie 2015, nr. 202/RC din 02 iunie 2016, nr. 381/RC din 05 octombrie 2017, nr. 98/RC din 23 martie 2018, nr. 140/RC din 18 aprilie 2019, nr. 188/RC din 22 mai 2019, încheierea din 11 octombrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2020, încheierea din 25 octombrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2022 şi altele), în care s-a statuat că stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanţei învestite cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac, respectiv recursul în casaţie, întrucât o asemenea chestiune nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Prin urmare, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., se analizează doar dacă a fost împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale la momentul pronunţării deciziei de către instanţa de apel, prin raportare la legea reţinută prin hotărârea definitivă recurată.
Verificând, prin raportare la aceste consideraţii teoretice, hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, în speţă instanţa de apel, în contextul în care inculpata nu a solicitat continuarea procesului penal, a reţinut, prin decizia penală nr. 658 din 25 aprilie 2023, cu titlu definitiv, situaţia de fapt stabilită de prima instanţă potrivit căreia, inculpata A., în calitate de director al Şcolii Gimnaziale nr. 1 Râmnicu Sărat şi manager de proiect (x - "Câte pot să fac cu ce am învăţat"), a depus la Autoritatea contractantă, O.I.P.O.S.D.R.U. din cadrul Ministerului Educatiei Naţionale, la data de 19.08.2013, cererea de finanţare nr. x/19.08.2013 prin care a urmărit obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, cu valoare totală eligibilă de 2.110.772,29 RON, din care finanţare nerambursabilă în sumă de 2.098.118,96 RON (98% din totalul eligibil), activitate care nu s-a mai concretizat, conform deciziei de reziliere a contractului de finanţare.
Reţinând că inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru comiterea infracţiunii de prev. de art. 32 rap. la 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 184 din Legea nr. 78/2000, faptă care se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani, Curtea de Apel Ploieşti a constatat că (...) termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani prevăzut de dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termen care a început să curgă la data de 19.08.2013 şi a fost împlinit la data de 19.08.2021, anterior dispunerii soluţiei atacate.
Ca atare, curtea de apel a constatat că în speţa dedusă judecăţii sunt aplicabile dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. şi ale art. 5 C. pen., iar termenul general de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit raportat la aspectele indicate anterior, la data de 19.08.2021 pentru forma tentată a infracţiunii incriminate şi pedepsite de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei recurate, instanţele ordinare au reţinut că legea penală mai favorabilă este C. pen. în vigoare în perioada cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei nr. 297/2018) şi data de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2022).
Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte condiţiile de tragere la răspundere penală, C. pen., în forma intrată în vigoare la 01 februarie 2014, prevedea în art. 155 alin. (1) C. pen., a cărui incidenţă în cauză o susţine parchetul, "cursul termenului de prescripţie se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură".
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională. În considerentele acestei decizii s-a reţinut că respectivele dispoziţii sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31). Curtea a constatat, de asemenea, că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat (paragraful 34).
Ulterior, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09 iunie 2022), s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale, în considerentele acestei hotărâri subliniindu-se că, "deşi în anumite cazuri o decizie a Curţii Constituţionale poate fi aplicată la speţa dedusă judecăţii într-un mod conform considerentelor sale, demers pe deplin posibil independent de intervenţia legiuitorului, aceasta nu presupune o înlăturare a obligaţiei acestuia din urmă de a interveni legislativ inclusiv în cazul deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare." (paragraful 52). Totodată, s-a reţinut că:
"... în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (paragraful 73).
Până la momentul publicării acestei decizii, la data de 09 iunie 2022, în Monitorul Oficial, legiuitorul a adoptat O.U.G. nr. 71 din 30 mai 2022, prin care a pus în acord dispoziţiile care reglementează cursul prescripţiei răspunderii penale cu normele constituţionale, sens în care a reglementat că la articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, care potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului".
Pe de altă parte, se reţine că, subsecvent deciziilor anterior menţionate şi modificărilor legislative intervenite în materia întreruperii cursului răspunderii penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, a stabilit, cu caracter obligatoriu, că "normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen..".
Astfel, în cadrul procesului penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2021, în care s-a pronunţat decizia penală recurată în prezenta cauză, instanţele de fond şi apel au valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 352/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.
Cu alte cuvinte, în raport de aspectele statuate prin deciziile instanţei de contencios constituţional, instanţele de fond şi de apel văzând natura juridică a prescripţiei, precum şi data săvârşirii faptei, au constatat că în cauză nu mai fi antrenată răspunderea penală a inculpatei A..
În acest sens, s-a arătat că evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei se face în raport cu termenele generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 C. pen., efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate acesteia neputând fi valorificate în cauză.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor anterior menţionate şi situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv prin hotărârea atacată şi care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de casaţie, Înalta Curte constată că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, începând să curgă de la momentul săvârşirii faptei (19.08.2013, când inculpata a depus la autoritatea contractantă cererea de finanţare) şi s-a împlinit la data de 19.08.2021.
În ceea ce priveşte susţinerile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, privind incidenţa în cauză a hotărârii pronunţaţe de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la 24 iulie 2023 în cauza C-107/23, Înalta Curte reaminteşte că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 C. proc. pen., de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare a procesului penal nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate, pentru modificările intervenite după pronunţarea hotărârii definitive C. proc. pen. prevăzând alte remedii procesuale, cum ar fi contestaţia la executare sau contestaţia în anulare.
Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate, atât sub aspect factual, cât şi legislativ. În cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
Or, în condiţiile în care hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, aşadar, ulterior rămânerii definitive a soluţiei de încetare a procesului penal, prin decizia penală nr. 658 din 25 aprilie 2023 pronunţată de Curea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, respectiva hotărâre a instanţei de contencios european nu are incidenţă în prezenta cale extraordinară de atac, pentru că, în caz contrar, s-ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice şi s-ar încălca principiul autorităţii de lucru judecat.
Referitor la importanţa pe care o are acest principiu, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
Mai mult, Curtea a statuat în sensul că principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) şi că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).
Rezultă, aşadar, că analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei din apel, instanţa de casare nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene intervenită ulterior datei la care hotărârea a rămas definitivă.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti, împotriva deciziei penale nr. 658 din 25 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, privind pe inculpata A..
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentului recurs în casaţie vor rămâne în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată, în sumă de 170 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti, împotriva deciziei penale nr. 658 din 25 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, privind pe inculpata A..
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată, în sumă de 170 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2023.
Opinie concordantă
Sunt de acord cu soluţia de respingere a recursului în casaţie, doar în raport de faptul că prejudiciul neproducându-se efectiv nu este aplicabil standardul stabilit obligatoriu de către CJUE şi care priveşte infracţiunile de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale UE.
Conform art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia Românei, hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au un caracter obligatoriu:[(...) (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.(...) (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2)].
Problema de drept pe care o aduce în discuţie prezentul recurs în casaţie decurge din pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal, în calea de atac a apelului, pentru tentativa la infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 (3 acte materiale) prin care inculpata A. a urmărit, conform actului de inculpare, obţinerea pe nedrept de funduri din bugetul general al Uniunii Europene cu valoare totală eligibilă de 2.110.772,29 RON, din care finanţare nerambursabilă în sumă de 2.098.118,96 RON (98% din totalul eligibil), activitate care nu s-a mai concretizat, conform Deciziei de reziliere a contractului de finanţare nr. x/21.07.2015 a OIPOSDRU - MECS, care a survenit înainte de a se efectua plăţi.
Legea nr. 78/2000:
Art. 181 alin. (1): Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Art. 182 alin. (1): Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor sau activelor obţinute ori reţinute din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Art. 184. Tentativa infracţiunilor prevăzute la art. 181-183 se pedepseşte.
Curtea Europeană dă instanţelor naţionale competenţa de a verifica dacă obligaţia de a lăsa neaplicate decizii care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii şi prin urmare, amplifică riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni (cum sunt şi cele de mai sus), contravine, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, protecţiei drepturilor fundamentale (paragraful 100, cauza C-107/2023). Litigiul avut în vedere de Curtea de Justiţie în analiza sa este o cerere de decizie preliminară, prin care instanţa de trimitere solicită Curţii să interpreteze mai multe dispoziţii ale dreptului Uniunii pentru a decide dacă admite sau respinge contestaţiile în anulare introduse de persoane condamnate la pedepse cu închisoarea pentru săvârşirea unor fapte calificate drept evaziune fiscală şi constituire a unui grup infracţional organizat şi care solicitau în cadrul contestaţiei în anulare, desfiinţarea deciziei penale menţionate pentru motivul că au fost condamnate în pofida faptului că intervenise prescripţia răspunderii penale.
Curtea de Justiţie a ajuns la concluzia că în cauza penală în care persoanele au fost condamnate de instanţa de apel pentru infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare a le UE, instanţele pot lăsa neaplicate, în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, dispoziţiile referitoare la prescripţia răspunderii penale, fără ca această soluţie să încalce principiul legii penale mai favorabile (în acelaşi sens decizia nr. 43 din 29 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of nr. 646 din 14 iulie 2023). A fortiori interpretarea este incidentă în situaţia în care cauza este în cursul judecăţii în fond sau în apel.
Conform Curţii de Justiţie: (par. 125 cauza C-107/2023): Având în vedere ansamblul consideraţiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima şi la a doua întrebare că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Problema de drept pe care o aduce în discuţie prezenta cale de atac (recurs în casaţie) decurge din specificul deciziei atacate, decizie definitivă a instanţei de apel, prin care s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale (opusul situaţiei juridice avute în vedere prin cauza C-107/2023), şi are în vedere pe de o parte: A) competenţa stabilită pentru judecătorul naţional prin cauza C-107/2023 în situaţia recursului în casaţie, iar pe de altă parte: B) aplicarea în deciziei cauza C-107/2023 pentru cauzele care au fost soluţionate definitiv de către instanţele de apel prin constatarea intervenirii prescripţie răspunderii penale, respectiv:
A1. dacă decizia CJUE conferă judecătorului naţional deopotrivă competenţa în a aprecia în recurs în casaţie dacă dispoziţii legale sau interpretarea acestora împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive în ceea ce priveşte proceduri care privesc fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE şi competenţa de a lăsa neaplicate aceste dispoziţii interne;
A2. dacă decizia CJUE conferă judecătorului naţional, în recurs în casaţie, doar competenţa de a lăsa neaplicate dispoziţii interne în ceea ce priveşte proceduri care privesc fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE, dar nu şi competenţa de a aprecia dacă respectivele împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive în ceea ce priveşte procedurile respective, această apreciere fiind realizată de Curtea de Justiţie ca element comun al argumentelor care au condus la decizia în cauza C-107/2023;
B. dacă decizia CJUE permite reanalizarea raporturilor juridice care au fost definitiv soluţionate prin deciziile instanţelor de apel, stabilind un nou caz de aplicare retroactivă a legii pentru faptele definitiv judecate, în opoziţie cu cel reglementat de art. 6 C. pen.
Riscul sistemic de impunitate nu poate fi contestat şi evaluarea acestuia nu este de competenţa instanţei de recurs în casaţie, atât timp cât efectele asupra raporturilor juridice constau în înlăturarea răspunderii penale, dar că este în discuţie aprecierea asupra necesităţii ca unul dintre efectele recursului în casaţie să fie acela al aplicării de sancţiuni efective pentru toate actele incriminate ca fraudă contra intereselor UE sau doar în acele cauze de fraudă gravă. Problema de drept decurge inclusiv din aceea că legea internă nu defineşte cuantumul prejudiciului pentru ca o infracţiune să fie considerată ca un caz de fraudă gravă, iar normele comunitare prevăd că această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50.000 ECU, fără însă să se prevadă cu certitudine cuantumul acestei sume ca face ca actul de conduită să fie o fraudă gravă contra intereselor Uniunii.
Argumentele susţinute prin recursul Ministerului Public cu privire la efectele deciziilor CJUE referitoare la limitele interpretării legislaţiei naţionale şi supremaţia dreptului Uniunii în cauzele de fraudă gravă care aduc atingere intereselor Uniunii Europene sunt corecte, dar nu clarifică problema de drept din cauza pendinte, care se referă la un raport de drept penal definitiv judecat, în care instanţa de apel a stabilit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiuni al căror prejudiciu de aproximativ de 2.098.118,96 RON nu s-a produs în mod efectiv, având în vedere Decizia de reziliere a contractului de finanţare nr. x/21.07.2015 a OIPOSDRU - MECS, care a survenit înainte de a se efectua plăţile. Această împrejurare face diferenţa faţă de situaţia juridică avută în vedere de CJUE în cauza nr. C-107/23 şi anume o soluţie care să susţină caracterul descurajant al sancţiunilor pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduc atingere intereselor Uniunii Europene, astfel că lipseşte nevoia unei sancţiuni descurajante care să le protejeze contra fraudelor grave, şi deci raţiunea incidenţei aplicării retroactive a legii.
Curtea de Justiţie a decis, cu relevanţă pentru cauza de faţă, că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
Articolul 325 alin. (1) TFUE (3) are următorul conţinut: Fără a aduce atingere altor dispoziţii ale tratatelor, statele membre îşi coordonează acţiunea urmărind să apere interesele financiare ale Uniunii împotriva fraudei. În acest scop, statele membre organizează, împreună cu Comisia, o cooperare strânsă şi constantă între autorităţile competente. C 326/188 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 26.10.2012 RO (4) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă, după consultarea Curţii de Conturi, măsurile necesare în domeniul prevenirii fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi al combaterii acestei fraude, pentru a oferi o protecţie efectivă şi echivalentă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii.
Articolul 2 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 prevede că:
Articolul 2
Sancţiuni
(1)Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menţionate la articolul 1, precum şi complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menţionate la articolul 1 alin. (1) se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, inclusiv, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înţelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 ECU.
(2)Cu toate acestea, un stat membru poate să prevadă, pentru cazurile de fraudă minoră care implică o sumă totală mai mică de 4000 ECU şi care nu prezintă, în conformitate cu legislaţia sa, circumstanţe speciale grave, sancţiuni de altă natură decât cele prevăzute la alin. (1).
(3)Consiliul Uniunii Europene, hotărând în unanimitate, poate modifica suma menţionată la alin. (2).
Caracterul obligatoriu al deciziilor CJUE atrage şi aplicarea acestora în condiţiile şi cu privire la circumstanţele asupra cărora a decis Curtea de Justiţie în raport de raţionamentul avut în vedere de CJUE, fără să poată fi aplicate prin analogie în detrimentul persoanei acuzate şi să agraveze situaţia acesteia. Diferenţa cauzei de faţă în raport de cele decise de Curtea de Justiţie face ca domeniul reglementat de Curtea de Justiţie să nu fie cel pe care l-a avut de soluţionat Curtea de Apel Ploieşti şi, în consecinţă, având natura unei legi penale, să nu poată fi aplicat prin analogie în defavoarea persoanei acuzate (dar faţă de care nu s-a pronunţat o decizie de condamnare), ci doar în limitele şi cu raţiunea pentru care Curtea de Justiţie s-a pronunţat.
Curtea de Justiţie a pronunţat decizia, între altele, în considerarea următoarele argumente ce au legătură directă cu prezenta cauză:
Cu privire la încălcarea obligaţiei de a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi efective
79.(...), trebuie amintit că revine statelor membre sarcina de a lua măsurile necesare pentru a garanta colectarea efectivă şi integrală a resurselor proprii ale Uniunii(...).
85. În al doilea rând, articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele care constituie o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii(...), se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, care includ, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, şi anume cele care implică o sumă minimă care nu poate fi stabilită de statele membre la mai mult de 50 000 de euro, pedepse privative de libertate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, EU:C:2018:295, punctul 36 şi jurisprudenţa citată).
86. Ca atare, aceste state trebuie să se asigure că normele privind prescripţia prevăzute de dreptul naţional permit o reprimare efectivă a infracţiunilor legate de astfel de fraude (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 36).(...)
97. În consecinţă, revine, în principiu, instanţelor naţionale sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE şi din articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF, precum şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, B. şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 194, precum şi jurisprudenţa citată).
(...)101. În această privinţă, trebuie amintit în primul rând că, după cum rezultă dintr-o jurisprudenţă consacrată, obligaţia de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu scuteşte instanţele naţionale de necesitatea de a respecta drepturile fundamentale garantate de cartă şi principiile generale ale dreptului Uniunii, din moment ce procedurile penale deschise pentru infracţiuni în materie de TVA constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă (Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 33, precum şi, în acest sens, Hotărârea din 21 decembrie 2021, B. şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 204).
Faţă de lipsa unei definiţii legale a unui standard naţional cu privire la consecinţele grave, precum şi împrejurarea că prejudiciul nu s-a produs în mod efectiv, cele ce preced conduc la respingerea recursului în