Şedinţa publică din data de 30 mai 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020 în urma declinării de competenţă de la Tribunalului Constanţa, reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanţa în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Impozite şi Taxe Constanţa a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/01.08.2019 şi a Deciziei nr. T37553/14.05.2020 (de soluţionare a contestaţiei) emise de SPITVBL Constanţa şi desfiinţarea raportului de inspecţie fiscală x/01.08.2019, ca netemeinice şi nelegale.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 203 din 25 octombrie 2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- a respins excepţia netimbrării acţiunii;
- a admis în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanţa prin administrator judiciar A. şi pe pârâtul Serviciul Public de Impozite şi Taxe Constanţa, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal;
- a anulat în parte Decizia nr. T37553/14.05.2020 emisă de Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa;
- a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/01.08.2019 emisă de Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, respectiv pentru suma de 102.639 reprezentând taxă pe clădiri (punct termic nr. 71, anii 2015 şi 2016) şi accesorii aferente;
- a admis cererea de majorare a onorariului formulată de expert judiciar B., a majorat onorariul stabilit pentru efectuarea expertizei cu suma de 8000 RON şi a obligat reclamanta la plata diferenţei de onorariu în sumă de 8000 RON pentru expertiza judiciară contabilă efectuată de expert judiciar B.;
- a obligat reclamanta la plata către pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2320 RON (2000 RON onorariu +TVA 16%).
1.3. Căile de atac exercitate în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 203 din 25 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanţa prin administrator judiciar A., cât şi pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa.
1.3.1. Recurenta-reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanţa prin administrator judiciar A. a invocat motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea ca întemeiată a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/01.08.2019, cu reducerea onorariului de expert, cât şi a onorariului de avocat, ca fiind admise în mod disproporţionat raportat la obiectul acţiunii şi la admiterea în parte a acesteia.
În esenţă, recurenta - reclamantă a susţinut că instanţa nu a luat în considerare faptul că Regia este asimilată unei instituţii publice/autorităţi publice având în administrare bunuri clădiri şi terenuri, raportat la prevederile art. 43 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 2 alin, (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele locale, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează poziţia Regiei ca instituţie de utilitate publică.
A arătat că atât reţinerile instanţei cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 250, art. 256, art. 257, art. 262, art. 455, art. 456, art. 463, art. 464, art. 469 din Codul fiscal privind scutirea de la plata taxelor şi impozitelor locale pentru clădirile, terenurile şi mijloacele de transport proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale date în administrare persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, cât şi argumentele acesteia în sensul că reclamanta nu a susţinut şi nu a demonstrat că este instituţie publică în sensul legii fiscale pentru a beneficia de aceste scutiri, sunt greşite.
În primul rând, în opinia recurentei-reclamante, din interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare se poate considera că furnizorul serviciului de termoficare - RADET Constanţa - Regie Autonomă, astfel cum este definit de Legea serviciului de nr. 356/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este o autoritate publică;
În al doilea rând, noţiunea de autoritate publică, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, este similară cu cea de instituţie publică, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), şi art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele locale, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, societăţile au fost încadrate sferei întreprinderilor având ca scop final satisfacerea necesitaţilor de interes public (calitate în care se supun unor reguli de drept public, impuse prin mandatul acordat de administraţie) şi, ca scop imediat, obţinerea de profit, în virtutea statutului ţinând de organizarea şi funcţionarea sa, fiind exemplul cel mai elocvent al întrepătrunderii regulilor de drept public, în speţă dreptul administrativ, cu regulile de drept privat. În sfera serviciilor publice, societăţile apar în diferite ipostaze: societăţi cu capital de stat înfiinţate de autorităţile administraţiei publice centrale sau locale; companii naţionale la care statul este acţionar unic sau majoritar; societăţi cu capital exclusiv privat care desfăşoară activităţi comerciale în domeniul serviciilor publice pe baze contractuale cu structurile statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. În concluzie, regia autonomă apare ca o persoană juridică de drept privat, supusă, prin prisma serviciilor publice prestate (exploatarea unor bunuri proprietate publică a statului) şi statutului său special, unor reguli de drept public similare, într-o anumită măsură celor aplicabile instituţiilor publice.
Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă îl constituie faptul că instanţa nu a reţinut obiecţiunile sale privind concluziile expertei în raportul de expertiză, în sensul dacă aceasta a procedat corect luând în considerare doar reevaluarea pusă la dispoziţie de către RADET, nu şi de către SPIT Constanţa. Conform fişei mijlocului fix - Punct Termic nr. 71, valoarea de inventar este de 466.451,00 RON la nivelul anilor, 2011, 2015, 2017, iar la nivelul anului 2019, 2021 este de 517.760,61 RON. Astfel că valoarea de 466.451,00 RON a fost impusă Regiei în mod nelegal, aceasta urmând să fie eliminată din decizia de impunere, experta nesolicitând şi intimatei valoarea de impozitare a PT nr. 71 la nivelul anului 2016.
De asemenea, instanţa nu a reţinut şi nu a argumentat respingerea nici a solicitării reclamantei de admitere a contestaţiei cu anularea Deciziei de impunere nr. x/14.05.2020 şi Deciziei nr. T70349/01.08.2019 în valoare de 9.111.544 RON, cu luarea în considerare a reţinerilor expertei din cuprinsul expertizei, cu privire la cele 4 obiective formulate.
A mai susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat nici cu privire la decontul justificativ al expertei privind majorarea onorariului provizoriu cu încă 9000 RON şi cu privire la onorariul de avocat, în situaţia în care reclamanta a solicitat cenzurarea acestora, raportat la faptul că se află în procedura falimentului şi nu dispune de suficiente fonduri pentru a achita aceste onorarii.
1.3.2. Recurentul-pârât Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a sentinţei, şi în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. T37553/14.05.2020, prin care a fost soluţionată plângerea prealabilă ce viza Decizia de impunere nr. x/01.08.2019 privind creanţele datorate bugetului local în urma inspecţiei fiscale.
Recurentul-pârât a apreciat că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală, în parte, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 249 şi 253 din Legea nr. 571/2003. Astfel, a arătat că în raport de aceste dispoziţii legale, pentru stabilirea taxei pe clădire sunt aplicabile în integralitate prevederile aferente calculului impozitului pe clădiri, norme fiscale ce au în vedere drept criteriu fundamental valoarea de inventar a clădirii. De asemenea, conform Normelor metodologice de aplicare a vechiul Codul fiscal - pct. 16-18 de la art. 249, în cazul bunurilor proprietate publică ori privată a statului există prevăzute unele diligente suplimentare faţă de cele obişnuite (spre exemplu, inserarea în cuprinsul contractelor de închiriere a anumitor informaţii suplimentare - valoarea de inventar a clădirii închiriate), pe care inclusiv locatarul trebuie să le îndeplinească.
Ipoteza reţinută de instanţa de fond, în ceea ce priveşte exonerarea reclamantei de plata diferenţei dintre taxa pe clădiri pentru anul 2015 cu aplicarea cotei majorate ca efect al neevaluării imobilului punct termin 71 şi taxa pe clădiri cu aplicarea cotei normale, nu are temei legal. Conform dispoziţiilor art. 253 vechiul Codul fiscal cu referire la calculul taxei pe clădiri aplicabile pentru anul 2015, nu există niciun temei legal care să stabilească un alt mod de calcul al taxei faţa de modul de calcul al impozitului pe clădiri, nefiind prevăzută nicio dispoziţie legală cu caracter de excepţie.
Actul administrativ fiscal contestat în prezenta cauză este consecinţa directă a dispoziţiilor legale în vigoare la momentul stabilirii taxei (corespunzător anului pentru care este datorată), astfel încât nu putea să se stabilească o altă valoare a taxei pe clădiri datorată pentru anul 2015 decât cea reglementată legal.
Trimiterea la modul de redactare al art. 460 alin. (9) din Noul Codul fiscal care stabileşte modul de calcul al taxei pe clădiri pentru anul 2016, în mod diferit faţă de reglementarea anterioară, nu determină aplicarea acestor reguli pentru o perioadă anterioară, în care nu erau în vigoare şi, în mod implicit, nu pot face dovada caracterului nelegal al actului fiscal contestat.
În consecinţă, în mod greşit a fost anulată în parte decizia de impunere nr. x/01.08.2018 în ceea ce priveşte suma de 86.293 RON, reclamanta datorând pentru anul 2015, pentru bunul impozabil punctul termic 71 taxă pe clădiri în cuantum de 93.290 RON.
În temeiul art. 453 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat şi obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv onorariu de avocat.
1.4. Apărările formulate în cauză
Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârât, ca nefondat.
Recurentul-pârât a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă.
1.5. Procedura de soluţionare a recursurilor
În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi note scrise, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru argumentele prezentate în continuare.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanţa prin administrator judiciar A., Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că, în raport de prevederile legale incidente, recurenta-reclamantă nu beneficiază de o scutire de la plata impozitelor stabilite în sarcina sa.
S-a reţinut, în mod corect, faptul că reclamanta nu este o instituţie publică, ci o persoană juridică de drept privat. Chiar dacă prestează un serviciu public, realizează acest lucru contra cost, activitatea sa fiind una economică.
Or, normele invocate de recurenta-reclamantă în sprijinul susţinerilor privind scutirea sa de la plata impozitelor în litigiu se aplică doar instituţiilor publice şi, aşa cum a precizat şi instanţa de fond, nu acordă o scutire necondiţionată de la plata obligaţiilor fiscale, prevederile incidente excluzând de la acest beneficiu impozitele referitoare la bunuri utilizate de instituţiile publice în scop economic.
Astfel, potrivit Legii nr. 571/2003:
Art. 249 - Reguli generale
"(1) Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit.
(2) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe clădiri, precum şi taxa pe clădiri prevăzută la alin. (3) se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată clădirea.
(3) Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri."
Art. 250 - Scutiri
"(1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează:
1. clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror instituţii publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public;"
Art. 256 - Reguli generale
"(1) Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel.
(2) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe teren, precum şi taxa pe teren prevăzută la alin. (3) se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasat terenul. În cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasat terenul.
(3) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren."
Art. 257 - Scutiri
"Impozitul pe teren nu se datorează pentru:
f) orice teren deţinut, administrat sau folosit de către o instituţie publică, cu excepţia suprafeţelor folosite pentru activităţi economice;"
Art. 261 - Reguli generale
"(1) Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat/înregistrat în România datorează un impozit anual pentru mijlocul de transport, cu excepţia cazurilor în care în prezentul capitol se prevede altfel. (...)"
Art. 262 - Scutiri
"Impozitul pe mijloacele de transport nu se aplică pentru:
c) mijloacele de transport ale instituţiilor publice;"
Potrivit Legii nr. 227/2015:
Cap. II
Impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri
Art. 455 - Reguli generale
"(1) Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit.
(2) Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, oricăror entităţi, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri.
(3) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe clădiri, precum şi taxa pe clădiri prevăzută la alin. (2) se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată clădirea.
(4) Taxa pe clădiri se stabileşte proporţional cu perioada pentru care este constituit dreptul de concesiune, închiriere, administrare ori folosinţă.
(5) Pe perioada în care pentru o clădire se plăteşte taxa pe clădiri, nu se datorează impozitul pe clădiri.
(6) În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitul pentru spaţiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă."
Art. 456- Scutiri
"(1) Nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru:
a) clădirile aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice sau agrement, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public;
b) clădirile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, instituţiilor publice cu finanţare de la bugetul de stat, utilizate pentru activitatea proprie a acestora;
(2) Consiliile locale pot hotărî să acorde scutirea sau reducerea impozitului/taxei pe clădiri."
Art. 463 - Reguli generale
"(1) Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel.
(2) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, în condiţii similare impozitului pe teren.
(3) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe teren, precum şi taxa pe teren prevăzută la alin. (2) se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasat terenul. În cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasat terenul.
(4) Taxa pe teren se plăteşte proporţional cu perioada pentru care este constituit dreptul de concesionare, închiriere, administrare ori folosinţă. (…)"
Art. 464 - Scutiri
"(1) Nu se datorează impozit/taxă pe teren pentru:
a) terenurile aflate în proprietatea publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia suprafeţelor folosite pentru activităţi economice sau agrement;
b) terenurile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, instituţiilor publice cu finanţare de la bugetul de stat, utilizate pentru activitatea proprie a acestora; (…)
(2) Consiliile locale pot hotărî să acorde scutirea sau reducerea impozitului/taxei pe teren datorate pentru: (…)."
Impozitul pe mijloacele de transport
Art. 468 - Reguli generale
"(1) Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat/înregistrat în România datorează un impozit anual pentru mijlocul de transport, cu excepţia cazurilor în care în prezentul capitol se prevede altfel. (…)"
Art. 469 - Scutiri
"(1) Nu se datorează impozitul pe mijloacele de transport pentru:
f) mijloacele de transport ale instituţiilor publice;"
Aşa cum a precizat instanţa de fond, scutirea de la plata impozitului/taxei pe teren, clădiri nu operează de plano în cazul instituţiilor publice şi nici măcar a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, ci numai în măsura în care clădirile/terenurile nu sunt folosite pentru activităţi economice, singura scutire acordată necondiţionat instituţiilor publice fiind cea pentru impozitul pe mijloacele de transport care, însă, are în vedere instituţiile publice "înfiinţate potrivit legii" (a se vedea şi art. 13 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 227/2015).
În concluzie, textele de lege invocate de recurenta-reclamantă nu îi sunt aplicabile acesteia, în condiţiile în care recurenta este o regie autonomă care desfăşoară o activitate economică, orientată spre obţinerea de profit, chiar dacă această activitate este reprezentată de un serviciu public.
În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la modalitatea în care instanţa de fond a valorificat expertiza efectuată în cauză, Înalta Curte constată că identificarea, de către expert a unor eventuale inadvertenţe în actele administrativ-fiscale contestate nu prezenta relevanţă decât în măsura în care acestea se refereau la aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă prin acţiune. Având în vedere principiul disponibilităţii, instanţa de fond nu putea reţine, prin sentinţă, alte motive de nelegalitate a actelor contestate decât cele care au făcut obiectul acţiunii şi al dezbaterii contradictorii a părţilor.
Or, din acest punct de vedere, instanţa de fond a valorificat în mod legal expertiza efectuată în cauză, extrăgând, din aceasta, informaţiile necesare pentru soluţionarea aspectelor litigioase cu care a fost învestită.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că existenţa stării de insolvabilitate nu constituie o chestiune de legalitate a modului de stabilire a cheltuielilor de judecată, neexistând nicio prevedere legală care să impună instanţei să cenzureze aceste cheltuieli în raport situaţia financiară a părţii care a căzut în pretenţii.
În ceea ce priveşte recursul pârâtului Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, Înalta Curte constată că potrivit prevederilor art. 253 alin. (1)-(6)1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal:
"(1) În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.
(2) Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi cuprinsă între 0,25% şi 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
(3) Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare.
(31) În cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, de către locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are obligaţia să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declaraţii fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective.
(4) În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%.
(5) În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică.
(51) În cazul clădirilor care aparţin persoanelor juridice care aplică Standardele internaţionale de raportare financiară şi aleg ca metodă de evaluare ulterioară modelul bazat pe cost, valoarea impozabilă a acestora este valoarea rezultată din raportul de evaluare emis de un evaluator autorizat, depus la compartimentul de specialitate al administraţiei publice locale.
(6) În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între:
a) 10% şi 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă;
b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă.
(61) Cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepţie clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2).
Ceea ce se sancţionează prin impozitul majorat reglementat de art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal este lipsa unei reevaluări a clădirii o dată la trei, respectiv la cinci ani, reevaluare care ar conduce la o actualizare a valorii bazei de impunere. Obligaţia de reevaluare revine proprietarului bunului imobil - persoană juridică, fiind vorba de o activitate contabilă care trebuie să se reflecte în contabilitatea respectivei persoane juridice.
În speţă, o astfel de reevaluare nu a fost realizată şi acest lucru nu a fost influenţat în niciun mod de vreo conduită culpabilă a reclamantei, ci de pasivitatea Municipiului Constanţa, proprietarul Punctului termic 71, care a omis să realizeze reevaluarea pentru clădirea în discuţie cu regularitatea impusă de lege. În consecinţă, nu se justifică sancţionarea reclamantei, prin calcularea unei cote majorate a taxei, în condiţiile în care culpa aparţine, în exclusivitate, proprietarului.
Menţinerea taxei suplimentare, aşa cum a fost calculată de organele fiscale, ar conduce la o sporire a bugetului Municipiului Constanţa ca o consecinţă a culpei propriilor autorităţi, or nimeni nu este îndrituit să invoce, în favoarea sa, propria culpă.
Nu este vorba, aşadar, de o extindere a unor norme legale adoptate ulterior la situaţii consumate, ci de interpretarea corectă a normelor incidente în raport de principii generale de drept. Chiar dacă Legea nr. 571/2003 nu conţinea o normă similară Legii nr. 227/2015 referitoare la stabilirea diferenţei de impozit majorat în sarcina proprietarului, interpretarea legii nu putea conduce, aşa cum am arătat mai sus, la stabilirea unor impozite mai mari tocmai în beneficiul proprietarului vinovat de omisiunea de reevaluare a clădirilor aflate în proprietatea sa.
În ceea ce priveşte impozitul majorat aferent anului 2016 pentru acelaşi punct termic, instanţa de fond s-a raportat, în mod corect, la prevederile art. 460 din Legea nr. 227/2015 care prevede, la alin. (9), că:
"În cazul în care proprietarul clădirii pentru care se datorează taxa pe clădiri nu a actualizat valoarea impozabilă în ultimii 3 ani anteriori anului de referinţă, diferenţa de taxă faţă de cea stabilită conform alin. (1) sau (2), după caz, va fi datorată de proprietarul clădirii."
De altfel, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cererii pentru impozitul pe clădiri aferent anului 2016, recurentul-pârât nu a formulat critici concrete, motivele de recurs referindu-se exclusiv la modalitatea de interpretare şi aplicare a normelor legale pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 227/2015.
2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanţa - prin lichidator judiciar A. şi pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile formulate de reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanţa - prin lichidator judiciar A. şi pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 203 din 25 octombrie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.