Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.03.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.
La data de 31.08.2024, reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, respectiv suma de 2.470,46 RON, calculate până la data de 09.08.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, sau, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 479 din 14 martie 2022, Curtea a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârât, ca neîntemeiate
A admis în parte cererea modificată formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală în materie civilă, calculată potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit sentinţei, dar nu mai mult de 300 RON şi la plata către reclamantă a sumei de 879 RON, reprezentând onorariu de avocat.
A respins cererea, în rest, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi, rejudecând litigiul, respingerea acţiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, în principal, pe cale de excepţie, iar, în secundar, ca neîntemeiată.
După ce a prezentat situaţia de fapt, a susţinut recurentul că instanţa de fond a respins eronat excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 şi prin care decizia contestată a fost anulată, iar Fondul a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.
În acest sens, a invocat dispoziţiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora acţiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.
În dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, astfel că instanţa a interpretat eronat dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004 şi a celor reţinute de ÎCCJ prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată în recurs în interesul legii.
Aşa cum A. a introdus cererea ce face obiectul prezentului dosar la mai bine de 3 ani de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 şi de la data la care Curtea de Apel Bucureşti a admis contestaţia din dosarul nr. x/2018, putea să o facă şi atunci, pentru că prejudiciul era cunoscut, aplicându-se la suma solicitată prin cererea de plată, având caracter determinabil.
Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, a arătat că în mod greşit prima instanţă a respins această excepţie, încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţă de 3 ani, acţiunea de faţă fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Cât priveşte respingerea excepţiei prescripţiei, a susţinut recurentul că în mod greşit prima instanţă a apreciat că acţiunea ar fi fost formulată în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la data la care reclamanta a putut cunoaşte şi cuantifica integral prejudiciul, cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal ce a avut loc la 13.10.2021, data pronunţării în recurs a deciziei nr. 4644/2021 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Condiţia existenţei unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, în cauză decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, vizează admisibilitatea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi nu termenul de prescripţie de un an, care curge de la data la care reclamantul a cunosct sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Plata despăgubirii a fost efectuată la data de 28.10.2021 pentru suma pretinsă, iar considerentele primei instanţe conform cărora prin achitarea despăgubirii este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite săvârşite de către FGA şi, implicit, temeinica cererii reclamantei pentru plata de dobânzi, sunt nelegale prin raportare la Decizia ÎCCJ nr. 22/2019 dată într-un recurs în interesul legii, precum şi prin raportare la decizia instanţei supreme pronunţate în dosarul nr. x/2018.
În condiţiile în care prin sentinţa nr. 4902/27.11.2018 (definitivă la 13.10.2021), FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată ce au fost respinse prin decizia nr. 14452/03.05.2018, nu se poate susţine că abia în anul 2021 s-ar fi născut dreptul reclamantei la daune moratorii calculate asupra despăgubirilor solicitate prin cererea formulată de aceasta în anul 2016.
Mai mult decât atât, reclamanta a solicitat acordarea penalităţilor sau dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/11.03.2016, astfel că, reclamanta cunoştea producererea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016, data depunerii acestei cereri.
Prin urmare, a apreciat că sunt nereale susţinerile reclamantei în sensul că a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 28.10.2021, data plăţii, precum şi cele ale instanţei de fond conform cărora data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti este momentul de început al termenului de prescripţie, ţinând cont de faptul că reclamanta a depus prezenta acţiune înainte de această dată şi a solicitat despăgubiri până la data plăţii efective.
Astfel, raportat la data la care reclamanta a solicitat plata penalităţilor sau a dobânzilor, respectiv a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată în ce priveşte nesoluţionarea cererii în termenul de 30 de zile a acesteia şi, respectiv de la data respingerii cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, termenul de 1 an a început să curgă de la aceste două date şi s-a împlinit 1 an mai târziu.
În continuarea cererii de recurs, recurentul-pârât a reiterat argumentele formualte prin întâmpinarea formulată la fond, apreciind, în esenţă, că singura obligaţie a sa, după respingerea recursurilor formualte la 13.10.2021, era aceea de reluare a analizării cererii de plată iar, în urma verificării dosarului de daună, fie să efectueze plata sumei solicitate fie, în caz de respingere totală/parţială a pretenţiilor, să emită o nouă deciziei, susceptibilă de contestare în faţa instanţei de judecată.
În realitate, dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, ci doar o obligaţie de a face, de a efectua operaţiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, iar în caz de neaducere la îndeplinire în termen de 30 de zile poate fi urmată calea instituită de art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, obligarea FGA la plata vreunei penalităţi de întârziere/dobânzi legale penalizatoare este total neîntemeiată, atât timp cât dreptul de creanţă al A. s-a născut ulterior analizării de către FGA a cererii de plată conform hotărârilor instanţelor de judecată pronunţate în dosarul nr. x/2018, iar acest termen începea să curgă conform art. 24 din Legea nr. 554/2004, FGA analizând şi făcând plata în termenul prevăzu de dispoziţiile legale.
A mai precizat recurentul că nu este un asigurător şi că nu a preluat ope legis obligaţile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deţine mai multe creanţe de asigurare, de consecinţele insolvenţei unui asigurător.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare, depunând concluzii scrise prin care a solicitat menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamanta A. S.A. a înregistrat la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/29.01.2016 cerere de plată privind suma de 1.223 RON pretinsă cu titlu de creanţă de asigurări pentru dosar daună 80030212.
Prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită (poziţia 289 borderoul nr. 2 anexat deciziei - suma de 1.223 RON), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015.
Prin sentinţa civilă nr. 4902 din 27 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 4644 din 13 octombrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».
În acest context factual, instanţa de contencios administrativ a fost învestită de reclamanta A. S.A. cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, reclamanta a formulat cerere adiţională - modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să se dispună obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA constând în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 2.470,46 RON şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011,
Prin sentinţa recurată instanţa a admis în parte cererea de chemare în judecată fiind obligat obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021, respingându-se excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei
Preliminar, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că acesta nu a arătat în concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde sentinţa primei instanţe, neindicând, prin urmare, care dintre ipotezele motivului de casare invocat ce vizează nemotivarea hotărârii, este incidentă în cauză.
Cât priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., analizând sentinţa atacată prin raportare la motivele de casare invocate de recurentul-pârât în ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a acţiunii în despăgubiri, Înalta Curte constată că nu este întemeiat, criticile centrate pe împrejurarea că prima instanţă în mod greşit a respins excepţiile invocate prin întâmpinare formulate de acesta fiind nefondate.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, se reţine că dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea ca persoana vătămată să solicite plata de despăgubiri şi separat de acţiunea în anulare, argumentelor pârâtului urmând a li se da un răspuns detaliat cu ocazia verificării îndeplinirii pe fond a condiţiilor cerute de textul de lege.
Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, de asemenea, se reţine că în mod legal a fost respinsă de prima instanţă, întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, nefiind incidente dispoziţiile art. art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015.
Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripţie, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, în aceeaşi perioadă fiind efectuată şi plata creanţei, aşadar dreptul la acţiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege.
Aşa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata-reclamantă la data de 11.03.2021, ulterior fiind modificată.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A., inclusiv cererea de plată din prezenta cauză.
Câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală a dispoziţiilor privind plafonul maxim al despăgubirilor, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o.
Aşadar, rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanţei existenţa creanţei este strâns legată de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.
Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar intimatei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.
Prin urmare, Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic invocate de recurentul-pârât prin recurs nu sunt în măsură să conducă la reformarea acesteia în sensul solicitat de acesta.
Pe fond, hotărârea recurată a fost dată cu corecta aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente în ceea ce priveşte achitarea dobânzilor.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), iar condiţiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ.
Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.
Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.
Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902 din 27 noiembrie 2018, definitivă prin Decizia nr. 4644 din 13 octombrie 2021, astfel că aceasta a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.
De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.
De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.
În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, din care suma de 1.223 RON a fost reparată prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021. Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.
Prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului dedus judecăţii, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice, context în care repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.
În aceste condiţii, se are în vedere că, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, intimata-reclamantă este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului.
În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 1.223 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.
Potrivit art. 1535 alin. (1) din C. civ. "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".
Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că, "(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.".
De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, având în vedere că intimata-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite), iar vinovăţia pârâtului rezultă din interpretarea greşită a Legii nr. 213/2015, aspect confirmat şi prin Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, s-a statuat că plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.
În consecinţă, în mod corect prima instanţa a stabilit că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante este la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.223,00 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.
În ceea ce priveşte cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 592,17 RON onorariu avocaţial, dovedite cu factura depusă la dosar, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului, urmează a o admite.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, şi va obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 479 din 14 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 592,17 RON către intimata-reclamantă A. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.