Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Aspecte procedurale
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 23.11.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului şi Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Bucureşti-Ilfov - Comisariatul pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti, obligarea pârâţilor la soluţionarea reclamaţiei transmise la 21.04.2021 şi obligarea pârâţilor în solidar la plata de 6.000 euro daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 653 din 28 martie 2022, Curtea a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal şi calitatea pârâţilor Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Bucureşti-Ilfov şi Comisariatul pentru Protecţia Consumatorilor Bucureşti de autorităţi locale.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 20.04.2022, sub nr. x/2021.
Prin sentinţa civilă nr. 3247 din 17 iunie 2022, Tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale, ridicată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti - Secţiile de contencios administrativ şi fiscal, reţinând dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi rangul central al pârâtei Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. A apreciat instanţa că a stabili dacă, potrivit legii, revenea pârâtei ANPC sau Comisariatului Regional competenţa de soluţionare a sesizării reclamantului, constituie o chestiune ce vizează fondul litigiului care urmează a fi tranşată cu ocazia deliberării asupra fondului.
Totodată, a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal cu soluţionarea acestuia.
Cauza a fost înregistrată la data de 09.09.2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2021.
Prin Decizia nr. 5240 din 8 noiembrie 2022, Înalta Curte, soluţionând conflictul negativ de competenţă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi rangul central al uneia dintre autorităţile pârâte.
2. Hotărârea instanţei de fond
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 06.01.2023, sub nr. x/2021*.
Prin sentinţa nr. 379 din 27 februarie 2023, Curtea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei de obiect invocate de pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, ca nefondate.
A admis în parte cerere de chemare în judecată şi a obligat pârâţii la soluţionarea petiţiei formulate de reclamant la data de 21.04.2021 (reprezentând revenire la petiţia nr. 19368/BUC/13.06.2020).
A respins cererea de obligare la despăgubiri, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi pronunţarea unei hotărâri pe baza recunoaşterii pretenţiilor sale de către Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Bucureşti-Ilfov.
Referitor la primul motiv, vizând încălcarea de către instanţa de fond a regulilor de procedură, a precizat recurentul că instanţa nu a pronunţat o hotărâre fundamentată pe recunoaşterea pretenţiilor, astfel cum a solicitat în scris în temeiul art. 436 alin. (1) C. proc. civ., solicitare pe care a formulat-o şi verbal, la termenul de judecată din 27.02.2023.
Astfel, conform art. 436 alin. (2) şi art. 437 alin. (1) C. proc. civ., în ipoteza recunoaşterii parţiale a pretenţiilor, judecata ar fi trebuit să continue cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronuţa o nouă/o altă hotărâre asupra acestora.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de casare, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, a susţinut recurentul că instanţa de fond în privinţa despăgubirilor solicitate a apreciat a fi incidente dispoziţiile comune ale C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, ignorând aspectul că prezentul litigiu este unul specific contenciosului administrativ şi faptul că, în această ramură, recursul este singura cale de atac a primei sentinţe, o cale extraordinară în cadrul căreia motivele de nelegalitate sunt strict şi limitativ stabilite.
Astfel fiind, prioritate în aplicare o are Legea nr. 554/2004, şi nu C. civ., răspunderea civilă în materia contenciosului administrativ (care include repararea pagubelor provocate de către autorităţile publice) fiind un tip aparte al răspunderii civile de rang general.
Recurentul a mai precizat că a indicat verbal, la termenul când a fost dezbătut fondul, din 27.02.2023, numărul dosarului care are drept obiect judecarea contestaţiei sale la executarea silită, declanşată la cererea formulată de B. S.A., şi anume dosarul nr. x/2021.
A solicitat recurentul pronunţarea unei hotărâri în baza recunoaşterii pretenţiilor sale de către Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Bucureşti-Ilfov, recunoaştere produsă încă din data de 21.01.2022, la momentul formulării întâmpinării faţă de cererea introductivă.
4. Apărările formulate
Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Obiectul acţiunii priveşte obligarea pârâţilor la soluţionarea petiţiei formulate de reclamantul A. înregistrate sub nr. x/13.06.2020, pentru a cărei soluţionare a revenit cu cererea din data de 21.04.2021.
Instanţa de fond, reţinând lipsa dovezii soluţionării petiţiei în termenul prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţoinare a petiţiilor, a admis capătul principal de cerere şi a obligat autorităţile pârâte la soluţionarea petiţiei.
Recurentul-reclamant, la un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă faptul că instanţa nu ar fi pronunţat o hotărâre fundamentată pe recunoaşterea pretenţiilor, astfel cum a solicitat în scris în temeiul art. 436 alin. (1) C. proc. civ., solicitare pe care a formulat-o şi verbal, la termenul de judecată din 27.02.2023.
În susţinere, recurentul a invocat faptul că pârâtul Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Bucureşti-Ilfov ar fi recunoscut pretenţiile sale prin întâmpinarea formulată la acţiunea introductivă de instanţă, astfel că se impunea pronunţarea unei hotărâri în baza acestei recunoaşteri.
Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestui motiv de casare, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Acest motiv de nelegalitate vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.
Or, argumentele recurentului-reclamant nu relevă încălcarea niciunei norme procedurale de către instanţa de fond care să poată fi sancţionată cu nulitatea, Înalta Curte urmând a analiza criticile recurentului din perspectiva aplicării greşite a art. 436 C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit art. 436 C. proc. civ.,
"Art. 436. - (1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii.
(2) Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora."
Aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile în litigiile care vizează o pretenţie a reclamantului care să poată fi recunoscută în sensul că, din punct de vedere legal, această recunoaştere ar putea avea ca efect stingerea, cel puţin parţială, a procesului.
Ca atare, "recunoaşterea" reprezintă un act juridic procesual de dispoziţie, prin care una dintre părţile litigante achiesează la pretenţiile ridicate împotriva sa de către cealaltă parte, însă achiesarea pârâtului nu poate avea loc în procesele în care sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poate dispune.
De asemenea, această recunoaştere are drept efect exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, art. 436 explicitând recunoaşterea la care face referire art. 454 C. proc. civ., în sensul că,
"Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. (...)".
Astfel, exonerarea prevăzută de art. 454 din C. proc. civ. acţionează în favoarea pârâtului care a recunoscut pretenţiile reclamantului în forma şi până la termenele prevăzute de acest text, cu condiţia ca litigiul să fie de natură a se stinge prin simpla recunoaştere a pretenţiilor de către pârât.
De asemenea, articolul menţionat mai prevede că este aplicabil în situaţia în care pârâtul nu a fost pus în întârziere de către reclamant sau nu este de drept în întârziere, fiind deci aplicabil litigiilor compatibile cu aceste noţiuni juridice.
Or, prezentul litigiu a fost declanşat avându-se în vedere tocmai conduita culpabilă a autorităţilor pârâte care nu au soluţionat petiţia reclamantului A. în termenul legal, fiind puse de drept în întârziere la data formulării acţiunii.
Prin urmare, contrar alegaţiilor recurentului-reclamant, în raport cu natura şi obiectul litigiului, aspectele expuse prin întâmpinarea formulată faţă de acţiunea introductivă de instanţă de către intimatul-pârât Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Bucureşti-Ilfov nu valorau o "recunoaştere" în sensul invocat de recurent, astfel că instanţa de fond nu putea pronunţa o hotărâre în baza art. 436 alin. (1) C. proc. civ.. De altfel, aşa-zisa recunoaştere a pârâtului Comisariatul Regional, invocată de reclamant, a fost valorificată în plan probatoriu de către prima instanţă, care a constatat că pârâţii nu au respectat termenul legal pentru soluţionarea petiţiei reclamantului şi a obligat pârâţii la soluţionarea acesteia.
Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate nici criticile recurentului-reclamant vizând respingerea de către instanţa de fond a capătului de cerere prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor.
Recurentul susţine că răspunderea civilă în materia contenciosului administrativ ar fi un tip aparte al răspunderii civile de rang general, fără, însă, a preciza în ce ar consta interpretarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material de către prima instanţă.
Reţine Înalta Curte că răspunderea administrativ-patrimonială reprezintă o formă a răspunderii administrative care constă în obligarea autorităţilor şi instituţiilor publice la repararea pagubelor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin orice eroare judiciară, pentru limitele serviciului public, printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administraţiei publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim.
Deşi răspunderea administrativ-patrimonială este configurată ca având un caracter autonom, caracteristicile sale se completează cu răspunderea civilă delictuală configurată de normele juridice consacrate de C. civ., conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia dispoziţiile legii contenciosului administrativ se completează şi cu prevederile legii civile în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.
Aşadar, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea producerii unor daune materiale şi morale prin emiterea unor acte administrative nelegale ori prin refuzul nejustificat al autorităţilor administrative de a rezolva cererea celor îndreptăţiţi sau prin nesoluţionarea în termen a acesteia
Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit niciun răspuns, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, poate formula acţiune la instanţa de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Însă, contrar alegaţiilor recurentului-reclamant, acţiunea în răspunderea administrativ-patrimonială este grefată pe acţiunea în răspundere civilă delictuală, având, însă, unele particularităţi, din perspectiva condiţiei faptei ilicite (care priveşte un act administrativ sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere privitoare la un drept sau interes legitim), a condiţiei vinovăţiei (care, în cazul autorităţilor publice emitente a refuzului nejustificat, se prezumă, autoritatea având sarcina de a răsturna această prezumţie), a condiţiei legăturii de cauzalitate (care trebuie dovedită de reclamantul ce se consideră vătămat) şi a condiţiei prejudiciului (care trebuie dovedit de reclamant cu respectarea condiţiilor de probă în materia răspunderii civile delictuale).
Astfel, în mod corect instanţa de fond a analizat, în soluţionarea cererii reclamantului de obligare a pârâţilor la plata unor despăgubirilor morale în cauntum de 6.000 euro, îndeplinirea condiţiilor vizând prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre acesta şi fapta pârâţilor de a nu soluţiona petiţia în termenul legal.
Or, pentru solicitarea daunelor morale (a reparării prejudiciului), reclamantul trebuia să facă dovada existenţei şi întinderii prejudiciului care ar fi cauzat de nesoluţionarea cererilor sale în termenul prevăzut de lege.
Din această perspectivă, recurentul-reclamant nu a depus nicio dovadă şi nici nu a precizat în concret criticile de nelegalitate a hotărârii atacate. Singurul argument al recurentului a vizat inaplicabilitatea condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de C. civ., argument care, însă, după cum s-a arătat, este nefondat.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 379 din 27 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.