Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii. Procedura derulată
Prin cererea de chemare în judecată în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.05.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, revocarea parţială a art. 1, din Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021, în sensul eliminării sintagmei:
"începând cu data prezentului ordin,..." şi înlocuirii acesteia cu:
"începând cu data de 01.08.2016,...", revocarea parţială a art. 1, din Ordinul nr. 407/C/07.02.2022, în sensul eliminării sintagmei:
"începând cu data de 30.12.2021,..." şi înlocuirii acesteia cu:
"începând cu data de 01.08.2016,...", revocarea parţială a art. 1, din Ordinul nr. 407/C/07.02.2022, în sensul eliminării sintagmei:
"şi ale art. 25", revocarea parţială a anexelor din Ordinul nr. 407/C/07.02.2022, în sensul eliminării sporurilor istorice nelegal stabilite şi acordarea celor trei sporuri noi din momentul atingerii plafonului salarial pentru anul 2022, prevăzute în anexa V a Legii nr. 153/2017, în cuantum legal, neplafonat şi stabilit în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 153/2017, revocarea parţială a prevederilor Anexei nr. 1 a Ordinului nr. 407/C/07.02.2022, la numărul curent 1, privitoare la reîncadrarea sa prin stabilirea indemnizaţiei brute lunare şi a coeficientului de ierarhizare care să ţină cont de vechimea totală în funcţia juridică de asistent judiciar - acordarea sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei), drept salarial pentru a cărui acordare Ministerul Justiţiei a fost obligat prin Decizia nr. 433/23.02.2021 a Curţii de Apel Ploieşti, după cum urmează: coeficient - 6,39 în loc de 5,43; indemnizaţie de încadrare brută lunară - 17.250 RON în loc de 13.575 RON, cu reconsiderarea atât a sporurilor (conform capătului 4 de cerere) cât şi a venitului total brut şi cheltuieli de judecată - în măsura în care acestea vor fi făcute.
Prin încheierea de şedinţă din 7 martie 2023, Curtea a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38 C. proc. civ. raportat la art. 142 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 304/2022.
2. Hotărârile ce fac obiectul prezentului recurs
Prin încheierea de şedinţă din 16 mai 2023, Curtea a dispus suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând lipsa nejustificată a părţilor şi faptul că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La data de 16.11.2023, instanţa a dispus repunerea cauzei pe rol şi a acordat termen la data de 5 decembrie 2023 pentru verificarea incidenţei perimării cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 1985 din 5 decembrie 2023, Curtea a admis excepţia perimării ridicată din oficiu şi a constatat perimată cererea de chemare în judecată.
3. Cererea de recurs
Împotriva acestor hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând anularea încheierii de suspendare a cauzei şi admiterea recursului formulat împotriva hotărârii de perimare a soluţionării cererii cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii.
A arătat recurentul că, prin încheierea din 16 mai 2023, care nu i-a fost comunicată, s-a dispus în mod nefondat suspendarea cauzei, pentru că prin contestaţia ce face obiectul cauzei a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Astfel, hotărârea de suspendare a judecăţii a fost dată cu nesocotirea art. 411 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, solicită admiterea recursului asupra perimării cererii motivat de faptul că se impune casarea încheierii, pentru că există premisa ca solicitarea de judecată în lipsă a cauzei să fi fost iterată şi de pârât prin întâmpinare.
A apreciat recurentul că este greu de presupus că nici intimatul din cererea introductivă şi nici intimata Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, introdusă în cauză de instanţă, să nu fi solicitat, la rândul lor, judecarea cauzei în lipsă.
A mai precizat că nu i-a fost comunicată ultima întâmpinare şi nu a primit nici întâmpinarea Ministerului Justiţiei.
4. Apărările formulate
Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului formulat împotriva încheierii din data de 16 mai 2023, ca inadmisibil, şi respingerea recursului formulat împotriva sentinţei recurate, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate de recurent şi a apărărilor intimatei-pârâte, în raport cu prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat împotriva încheierii de suspendare este inadmisibil iar recursul vizând sentinţa recurată este nefondat.
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamant A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., referitoare la încălcarea regulilor de procedură şi, respectiv, la interpretarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material.
Primul motiv de casare vizează neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., însă recurentul nu a precizat în ce mod instanţa de fond ar fi încălcat regulile de procedură, prin încheierea de şedinţă prin care s-a suspendat judecata sau prin sentinţa ce a constatat perimarea cererii de chemare în judecată. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se analizează în strânsă corelaţie cu actele de procedură îndeplinite de instanţă sau de părţi pe parcursul desfăşurării procesului.
1.1. Astfel, în ceea ce priveşte recursul vizând încheierea de şedinţă, se impune analizarea, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., a aspectului vizând admisibilitatea căii de atac.
După cum reiese din circumstanţele cauzei prezentate mai sus, prin încheierea de şedinţă din 16 mai 2023, instanţa de fond a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa nejustificată a părţilor.
Potrivit art. 414 C. proc. civ.,
"Art. 414 - (1) Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.
(2) Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului."
Din interpretarea textului legal, rezultă că legiuitorul a prevăzut în mod expres calea de atac împotriva încheierii de suspendare a procesului, pentru ca instanţa superioară să poată cenzura orice prelungire de natură a afecta termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, termen la care face referire art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin încheierea de suspendare a judecăţii, instanţa nu se dezînvesteşte cu soluţionarea pricinii, însă procesul rămâne în nelucrare, aspect care influenţează cursul normal al judecăţii, efectele răsfrângându-se asupra părţilor din litigiu.
Recurentul-reclamant A. avea deschisă calea de atac a recursului împotriva încheierii de suspendare a judecăţii, însă doar pe durata suspendării cursului procesului.
Or, în cauză, recurentul a atacat încheierea de suspendare după reluarea judecăţii de către prima instanţă şi după constatarea perimării cererii de chemare în judecată, calea de atac fiind exercitată în afara intervalului prevăzut de C. proc. civ.
Prin urmare, recursul vizând încheierea de suspendare este inadmisibil, astfel încât instanţa de control judiciar nu poate analiza criticile recurentului vizând nelegalitatea acestei hotărâri.
1.2. În ceea ce priveşte sentinţa recurată, nu se poate reţine incidenţa niciunuia dintre motivele de casare invocate de recurent.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul nu a precizat în ce ar consta neregularitatea de ordin procedural ce ar putea fi sancţionată cu nulitatea sentinţei pronunţate.
De altfel, recurentul solicită casarea sentinţei prin care s-a constatat perimată acţiunea referindu-se tot la legalitatea încheierii de suspendare a judecăţii cauzei, susţinând, în esenţă, că ar fi solicitat judecarea cauzei în lipsă şi că nu se impunea suspendarea judecăţii. Or, aceste argumente ar fi trebuit să facă obiectul unui recurs împotriva încheierii de suspendare (formulat pe durata suspendării cursului judecării, în interiorul intervalului legal prevăzut de C. proc. civ.) sau al unei eventuale cereri de repunere a cauzei pe rol.
Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, neputându-se reţine interpretarea/aplicarea greşită a normelor de drept material.
Potrivit art. 415 C. proc. civ., judecata cauzei suspendate se reia prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi, când suspendarea s-a dispus din cauza lipsei lor.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ.,
"Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni", iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.
Deci, perimarea operează cu condiţia ca timp de 6 luni să nu se fi săvârşit în cauză nici un act de procedură în vederea judecării ei, situaţie datorată lipsei de diligenţă a părţii, care nu a acţionat în acest scop, deşi avea posibilitatea să o facă.
Perimarea se întrerupe, în conformitate cu prevederile art. 417 C. proc. civ., prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.
Înalta Curte apreciază că, în cauză, în mod corect instanţa de fond, analizând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de norma procedurală, a constatat că s-a împlinit termenul de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ., ultimul act de procedură fiind efectuat la data de 16 mai 2023, când pricina a fost suspendată pentru lipsa părţilor.
În ceea ce priveşte argumentul subliniat de recurentul-reclamant, că nu i-ar fi fost comunicată încheierea de suspendare a judecăţii cauzei, din actele dosarului se constată că această încheiere i-a fost comunicată, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la dosar fond, volumul al II-lea, la domiciliul indicat în cererea de chemare în judecată.
De altfel, acest aspect nu prezintă nicio relevanţă din perspectiva legalităţii sentinţei prin care s-a constatat perimată acţiunea.
Astfel, C. proc. civ. nu condiţionează curgerea termenului de perimare de comunicarea actului procedural întocmit de instanţă, astfel că data de la care se calculează termenul de perimare este data pronunţării încheierii de suspendare a judecăţii pricinii, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost sau nu comunicată părţilor, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dispunerea măsurii suspendării judecăţii de datorează culpei părţilor, a lipsei de stăruinţă a acestora în vederea judecării litigiului.
De asemenea, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.".
Deci, recurentul-reclamant A., autorul cererii de chemare în judecată şi al căii de atac ce face obiectul prezentei cauze, avea obligaţia de a contribui la desfăşurarea şi de a urmări finalizarea procesului său, aceasta şi în virtutea principiului disponibilităţii procesului civil.
Înalta Curte constată că, în sensul celor expuse anterior, sunt şi considerentele Curţii Constituţionale din Decizia nr. 254 din 4 iunie 2020 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 416 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 973 din 22 octombrie 2020.
În cuprinsul deciziei menţionate, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele:
"15. Curtea apreciază că nu poate reţine critica potrivit căreia prevederile art. 416 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituţionale pe motiv că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de instanţă, chiar şi atunci când nu a fost adus la cunoştinţa părţii, pentru ca aceasta să fie conştientă de toate consecinţele ce decurg din îndeplinirea sa. În acest sens, Curtea subliniază că procesul civil este guvernat de principiul publicităţii, părţile având posibilitatea de a lua cunoştinţă fără niciun fel de restricţii de întregul parcurs procesual. Ca atare, cu o minimă diligenţă, pot afla în timp util despre efectuarea oricărui act procedural. În ceea ce priveşte importanţa în ansamblul procesului a diverselor acte, fiecare dintre părţi o va aprecia în mod subiectiv, în funcţie de propriile interese procesuale. Textul de lege criticat este însă suficient de clar încât să semnaleze părţilor că lăsarea în nelucrare a unei pricini timp de 6 luni conduce la perimarea acesteia.
16. Partea nu poate să se prevaleze de faptul că nu i-a fost comunicată îndeplinirea unui anumit act procedural de la care începe să curgă acest termen. O asemenea susţinere nu ar putea fi argumentată logic, întrucât întotdeauna va exista un act procedural de care partea va avea cunoştinţă şi de la care, teoretic, va începe să curgă termenul de perimare. În condiţiile citării legale, se prezumă că partea cunoaşte toate actele îndeplinite, indiferent că se comunică sau nu ori dacă au fost efectuate de părţi ori de instanţă. Mai mult, ţinând cont de obligaţia exercitării cu bună-credinţă a drepturilor, inclusiv a celor procesuale, chiar dacă în cauză a fost îndeplinit un anumit act pe care, potrivit legii, instanţa nu avea obligaţia să îl comunice şi de care partea nu ia cunoştinţă, aceasta va trebui să aibă în vedere calculul termenului de perimare de la ultimul act procedural despre a cărui efectuare ştia deja. Partea nu poate invoca, în apărarea sa, faptul că actul nu i-a fost comunicat, de vreme ce comportamentul său pentru evitarea perimării cauzei ar fi trebuit să fie raportat la actul a cărui existenţă o cunoştea şi care este anterior celui de a cărei necomunicare se prevalează. Într-o asemenea ipoteză devine incident principiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans, care lipseşte de pertinenţă criticile de neconstituţionalitate formulate prin prisma unui astfel de argument, în condiţiile în care persoana interesată, deşi cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, precum şi consecinţele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenţei legale, invocând, de fapt, propria sa culpă.
17. Împrejurarea că autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate susţine că, în cauză, nu a primit citaţia pentru termenul la care instanţa a suspendat judecata ca urmare a neprezentării părţilor, deşi în dovada de înştiinţare aflată la dosar se menţionează contrariul, reprezintă un element de fapt, care excedează controlului de constituţionalitate. De altfel, potrivit art. 414 alin. (1) din C. proc. civ., asupra suspendării judecării procesului instanţa se pronunţă printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară.
18. În concluzie, Curtea reţine că textul de lege care instituie termenul de perimare obligă practic părţile să acţioneze în cadrul procesului cu o frecvenţă minimă de 6 luni, riscând altminteri să intervină perimarea. Faţă de cele mai sus arătate, Curtea constată că nu este nesocotit dreptul la un proces echitabil, de vreme ce înseşi părţile nu au respectat regulile care le permiteau să îşi apere sau, după caz, să îşi demonstreze drepturile şi interesele puse în discuţie în cauză, utilizând în mod eficient mecanismele procedurale instituite prin lege, oferite acestora în vederea valorificării tuturor mijloacelor de apărare pe care acestea le consideră necesare în cadrul procesului.".
Cele avute în vedere de Curtea Constituţională sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta cauză şi întăresc faptul că recurentul-reclamant nu poate invoca nelegalitatea hotărârii recurate, de vreme ce nu a fost suficient de diligent în a-şi susţine demersul judiciar.
Prin urmare, sentinţa recurată este la adăpost de orice critică, conduita recurentului-reclamant fiind una culpabilă, ce echivalează cu lipsa de stăruinţă în judecarea pricinii.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 414 alin. (2) şi al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul împotriva încheierii, ca inadmisibil, şi recursul formulat împotriva sentinţei recurate, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din data de 16 mai 2023, ca inadmisibil, şi recursul formulat împotriva sentinţei nr. 1985 din 5 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.