Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat:
1. Anularea în parte a deciziei FGA nr. 26107/31.03.2021 ca fiind netemeinică şi nelegală;
2. Obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 2.046,23 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 233,94 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ în dosarul nr. x/2014;
3. Obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentul litigiu.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2151 din 15 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 2151 din 15 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 potrivit cărora sumele reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată constituie creanţă de asigurare, ca urmare a faptului că ele s-au născut din regres al A. împotriva B., precum şi prin raportare la definiţia conceptului de creanţă de asigurare, aşa cum a fost impusă prin decizia anterior menţionată. Valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. (122) - (127) din Decizia ICCJ nr. 29/2020, enumerarea făcută în teza a doua a textului este una pur exemplificativă, reprezentând creanţe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.
În opinia recurentei-reclamante, relevant este faptul dacă penalităţile de întârziere şi/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalităţi şi/sau cheltuieli. Aceasta întrucât criteriul în funcţie de care se califică o sumă ca fiind creanţă de asigurare este reprezentat de izvorul creanţei, iar nu de persoana aflată în culpă.
Printr-o altă critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.
În acest sens, a arătat că instanţa a soluţionat cauza fără a ţine cont de existenţa contractelor obligatorii cu conţinut legal şi a caracteristicilor acestui tip de contracte deoarece asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conţinut impus prin lege, iar prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare. În aceste condiţii, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) şi la art. 64 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanţe de asigurare.
Or, dacă sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt privite ca fiind sume datorate în baza contractului de asigurare, nu există niciun argument logic sau juridic pentru care sumele prevăzute la lit. d) a aceluiaşi articol 26 (cheltuielile de judecată) să nu fie primite ca fiind datorate tot în baza contractului de asigurare.
Similar, nu există niciun argument pentru care penalităţile de întârziere prevăzute la art. 37 din Normă să nu fie privite, la rândul lor, ca fiind datorate în baza contractului de asigurare RCA. Chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine că sumele reprezentând cheltuieli de judecată nu ar fi datorate în baza art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 14/2011, tot se impune ca acestea să fie suportate de către FGA în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995.
A mai susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 atunci când a respins contestaţia formulată de A. pe motiv că penalităţile şi cheltuielile de judecată au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, deoarece nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanţe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment. Nicăieri nu se prevede un astfel de criteriu sau condiţie pentru calificarea unei sume ca fiind creanţă de asigurare.
Faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA.
Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau cheltuieli, iar ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală.
Subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului (în cazul în speţă, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. O eventuală culpă a celui care doreşte să se subroge ar fi de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituţie a subrogării.
Aşadar, contrar interpretării date de instanţa de fond, prevederile art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi şi/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment (că împotriva acestuia se subrogă prin înscrierea la masa credală), iar nu din culpa proprie.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Reclamanta S.C. A. S.A. a investit instanţa de contencios administrativ cu legalitatea Deciziei nr. 26107/31.03.2021 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care a fost admisă cererea de plată pentru suma de 2.590 RON cu privire la debitul principal şi respinsă cererea de plată formulată de reclamanta A. S.A. în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere în cuantum de 2.046,23 RON şi cheltuielile de judecată în cuantum de 233,94 RON (total 2.280,17 RON), ce au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 3539/11.08.2017 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ în dosarul nr. x/2014.
Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultate din comportamentul culpabil al asiguratorului, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.
Reclamanta a criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.
Preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula nicio critică concretă care să se circumscrie acestui motiv.
Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.
În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ, în dosarul nr. x/2014, asupra căreia părţile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.
Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".
Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:
"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".
Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.
Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.
Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.
Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.
Această concluzie este confirmată şi de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.
Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul societăţii de asigurare, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate.
Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii intimatului-pârât nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.
De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.
Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.
În cazul dedus judecăţii recurenta-reclamantă solicită şi cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.
Este de reţinut şi faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Piatra Neamţ, ci B. S.A..
Prin urmare, asigurătorul poate datora penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii, precum şi ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu pot fi considerate accesoriul creanţei principale de asigurare. Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume stabilite prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 26107/31.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.
2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2151 din 15 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.