Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în data de 08.03.2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi R. au formulat o plângere, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Publice - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva Hotărârii nr. 151/C/490/VI-13/2022 din data de 01.02.2022 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând:
1. Revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;
2. Revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 şi art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat;
3. Revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul recalculării şi plăţii celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc şi confidenţialitate şi sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispoziţiilor art. 4, 5 şi 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 524 din 28 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate prin întâmpinare, ca neîntemeiate. Totodată, a respins cererea formulată de reclamanţi ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 524 din 28 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii au formulat recurs, solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii plângerii formulate împotriva hotărârii nr. 151/C/490/VI-13/2022 din data de 01.02.2022 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de împotriva Ordinul de salarizare nr. 2295 din data de 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin hotărârea instanţei de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat, în mod expres, obligarea pârâtului la:
1. Revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 şi art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat.
În acest sens, au arătat că la art. 1 din Ordinul nr. 2295 se prevede că salarizarea prin raportare la noua valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON (şi nu de 484,18 cât a fost luat în considerarea în toată această perioadă) se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaştere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, fiind aplicabile speţei prevederile art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ. referitoare la întreruperea termenului şi începerea unui nou termen de prescripţie.
Totodată, au invocat incidenţa în cauză şi a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., Ordinul nr. 2295/07.12.2021 constituind exact actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor prevederi.
Prin urmare, prin emiterea Ordinului nr. 2295/07.12.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a renunţat expres la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind astfel aplicabile şi regulile de la renunţarea la prescripţie, respectiv art. 2510 C. civ. care stipulează la art. 1 că după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.
Având în vedere aceste aspecte, în urma emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurenţii-reclamanţi au considerat că sunt îndreptăţiţi la calcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea VRS de 605,225 RON faţă de VRS 484,18 RON, începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existenţa acestor drepturi.
De asemenea, au apreciat că prin art. 3 din ordinul contestat unde se menţionează că "în cazul personalului menţionat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti", şi prin art. 6 care prevede că "plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege", s-a limitat în mod nelegal calcularea şi plata diferenţelor salariale, făcându-se referire la termenul de prescripţie de 3 ani la care s-a renunţat la art. 1 din ordinul contestat.
Au mai precizat faptul că termenul de prescripţie se referă la termenul în care se stinge prin prescripţie dreptul material la acţiune dacă nu a fost exercitat, ori, aşa cum s-a arătat anterior, de la data emiterii actului administrativ în prezent contestat curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea de la art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 este nelegală.
Pe cale de consecinţă, recunoaşterea dreptului are drept efect şi plata acestuia din momentul recunoaşterii, respectiv 01 august 2016, şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat - luna decembrie 2018.
2. Revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul recalculării şi plăţii celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc şi confidenţialitate şi sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispoziţiilor art. 4, 5 şi 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
În ceea ce priveşte punctul 2, recurenţii-reclamanţi au învederat că potrivit dispoziţiilor art. 4 şi 5 din Anexa V, capitolul VIII a Legii nr. 153/2017, pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat. Condiţiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens.
Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare.
Potrivit art. 7 lit. i) din Legea nr. 153/2017, sporul reprezintă un element al salariului lunar/soldei lunare, acordat ca procent la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, în condiţiile legii, pentru fiecare categorie de personal.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 - Lege-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale: a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
Astfel, având în vedere indemnizaţiile de încadrare şi sporurile stabilite prin Ordinul de salarizare nr. 2295 din data de 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cuantumul celor două sporuri trebuia calculat şi stabilit în concordanţă cu dispoziţiile legale menţionate mai sus. În acest sens, la stabilirea sporurilor trebuia avut în vedere cuantumul acestora rezultat pentru luna decembrie 2017 (calculat la o indemnizaţie de încadrare cu aplicarea VRS în valoare de 605,225), după care aplicată creşterea de 25 % prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017. În consecinţă, algoritmul folosit în calcularea şi stabilirea celor două sporuri, respectiv aplicarea unui procent de 15% la indemnizaţia de încadrare plafonată, conduce la stabilirea unui cuantum redus al sporurilor în condiţiile nerespectării dispoziţiilor legale în vigoare.
Totodată, recurenţii-reclamanţi au considerat că s-a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, deoarece suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci pe ordonator principal de credite (Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), raportat la fondul de salarii, iar nu la salariul de bază al fiecărui angajat.
Anexa V prevede în domeniul de activitate Justiţie sporuri în cuantum maxim total de 45 %, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaţionale, care derogă de la norma generală şi se aplică prioritar, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală (specialia generalibus derogant).
Astfel, au apreciat că plafonarea sporurilor prevăzute de lege la un anumit nivel reprezintă o adăugare, o interpretare şi aplicare greşită a legii. Legea prevede plafonarea pe total buget, iar nu pentru fiecare salariat.
Un alt argument cu privire la greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 este faptul că, deşi în cuprinsul acestui articol, în cadrul plafonului de 30% din totalul bugetului pentru fiecare ordonator de credite, sunt prevăzute nu doar sporurile, ci şi indemnizaţiile de hrană şi vacanţe, la acordarea acestor din urmă drepturi, nu s-a aplicat acelaşi raţionament şi nu s-au inclus cele două indemnizaţii în plafonul de 30%.
Totodată, au apreciat că sintagma "de până la", utilizată de legiuitor, are menirea de a crea cadrul legislativ pentru a se putea acorda sporurile în mod diferenţiat, pe categorii de personal, dar nu într-un mod întâmplător, ci raportat la anumiţi factori, în baza unor criterii legale, urmărindu-se astfel eliminarea posibilităţii creării diferenţelor de drepturi salariale.
Or, aşa cum a fost aplicată până în prezent legea, a condus la crearea de situaţii discriminatorii.
Spre exemplu, H.G nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului - cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, mărimea concretă a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi condiţiile de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare Justiţie şi Curtea Constituţională prevede la art. 6 singura modalitate posibilă prin care se poate acorda un cuantum diferit al unui spor, respectiv cel pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, numai în funcţie de numărul de factori de risc sub influenţa cărora personalul îşi desfăşoară activitatea, dintre cei prevăzuţi la art. 5 din aceeaşi hotărâre.
Aşadar, orice altă diminuare a cuantumului unui spor, în afara criteriilor prevăzute de un act normativ, cu atât mai mult neacordarea totală prin plafonarea cuantumului total al sporurilor, este nelegală.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi justiţie nu au formulat întâmpinare.
În dimineaşa şedinţei a transmis prin email note scrise prin care a invocat excepţia rămânerii fără obiect în raport emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
1.5. Procedura de soluţionare a recursului
În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 13 iunie 2024, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de recurenţii-reclamanţi, constată că recursul este nefondat.
2.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 4 şi 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind salarizarea magistraţilor şi a personalului de specialitate juridică asimilat magistraţilor, a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, a specialiştilor din cadrul Ministerului Public prin care s-a dispus că: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului şi, respectiv, că plata diferenţelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.
Totodată, criticile de nelegalitate ale Ordinului nr. 2295/07.12.2021 au vizat şi modalitatea de calcul a celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc şi confidenţialitate şi sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispoziţiilor art. 4, 5 şi 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Preliminar analizării argumentelor recurenţilor-reclamanţi, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023, Înalta Curte apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepţie vizând recursul, ci reprezintă o apărare de fond şi o precizare a situaţiei faptice existente la momentul soluţionării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.
În plus, lecturând cererea de recurs, instanţa de control judiciar reţine că recurenţii-reclamanţi nu mai susţin criticile cu privire la stabilirea eronată a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, fiind criticat doar raţionamentul primei instanţe referitor la aplicarea termenului de prescripţie extinctivă în privinţa VRS 605.225 RON, solicitându-se calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, precum şi modalitatea de calcul a sporului de risc şi confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispoziţiilor art. 4, 5 şi 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Aşadar, în cauză, sub un prim aspect, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că acestea s-au realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă de trei ani.
Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.
Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
Cât priveşte renunţarea la prescripţie, se reţine că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.
Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit", şi că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie." Însă, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor.
Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii.
În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenţei recunoaşterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.
Aplicând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, este de observat că data de 01.08.2016, menţionată la art. 1 din ordinul contestat, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actul administrativ în discuţie, vizând o perioadă cu depăşirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.
Aşa cum reiese din conţinutul art. 2508 C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.
Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.
Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actul contestat.
Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acestuia de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din ordin nu este nelegală.
Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenţia intimatului-pârât debitor de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.
În egală măsură, reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.
Revenind la ordinul contestat în cauză, din conţinutul acestuia rezultă că acesta prevede două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.
Este de observat că recurenţii-reclamanţi nu au indicat, nici în faţa primei instanţe şi nici în faţa instanţei de recurs, faptul că ar beneficia de vreun titlu executoriu provenit de la o instanţă judecătorească în sensul recunoaşterii dreptului salarial prin prisma VRS 605,225 RON, anterior datei de emiterii ordinului contestat, respectiv 07.12.2021, astfel că situaţia acestora intră sub incidenţa art. 2 şi art. 4 din ordinul litigios, ce au fost de altfel contestate împreună cu art. 6 din acelaşi ordin vizând plata drepturilor respective.
Recurenţii-reclamanţi invocă nelegalitatea ordinului susţinând că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situaţia altor colegi care au hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au recunoscut dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată. Instanţa de control judiciar nu poate primi acest argument şi constată că hotărârile judecătoreşti la care au făcut trimitere reclamanţii în acţiune, reprezintă decizii de speţă, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativităţii efectelor judecătoreşti, doar părţile litigante, drepturile şi obligaţiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terţelor persoane, străine de acest litigiu.
Referitor la al doilea aspect invocat de recurenţii-reclamanţi care vizează modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul recalculării şi plăţii celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc şi confidenţialitate şi sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispoziţiilor art. 4, 5 şi 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte constată că este neîntemeiat.
Astfel, în deplin acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că odinul contestat a fost emis cu aplicarea corectă a art. 38 alin. (3) şi (6), precum şi art. 25 din Legea nr. 153/2017.
Pe lângă considerentele primei instanţe referitoare la Decizia nr. 15/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în scopul unificării practicii judiciare în acţiunile prin care personalul auxiliar din cadrul instanţelor şi al parchetelor, căruia i s-au aplicat, începând cu data de 1 ianuarie 2018, dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) coroborate cu cele ale alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi i s-au stabilit sporuri în cuantum de 30%, a solicitat acordarea de sporuri în cuantum maxim de 45%, prin raportare la personalul auxiliar din cadrul altor curţi de apel, instanţa de control judiciar reţine următoarele:
Sporurile sunt definite în art. 7 lit. i) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca fiind elemente ale salariului lunar/soldei lunare, acordate ca procent la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, în condiţiile legii, pentru fiecare categorie de personal, iar la art. 4 şi 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a aceleiaşi legi sunt reglementate categoriile de sporuri de care beneficiază personalul din sistemul justiţiei şi procentele acestora.
În egală măsură, legiuitorul a prevăzut la art. 25 alin. (1) din lege o limită generală a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, stipulând că suma acestora, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite, nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie sau salariilor de funcţie, soldelor de grad sau salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comadă sau salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a celor lunare.
În acest context, întrucât sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, rezultă fără putinţă de tăgadă că legiuitorul a conferit ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dreptul de apreciere impunându-se a fi exercitat în limitele prevăzute de lege, adică supus unei duble condiţionări. Astfel, la nivel individual, cele trei categorii de sporuri reglementate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a Legii nr. 153/2017, ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizaţia lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor şi a celorlalte elemente adiţionale salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.
Or, marja de apreciere la care s-a făcut referire în precedent implică şi posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condiţiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcţie de circumstanţele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.
De asemenea, din modul în care au fost reglementate cele trei categorii de sporuri, şi anume "de până la", reiese opţiunea legiuitorului potrivit căreia sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea nr. 153/2017 stabileşte că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. I-VIII."
În concluzie, se constată că stabilirea cuantumului sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege la art. 25, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu, soluţia respectivă ţinând de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia personalului plătit din fonduri publice. Aceasta, întrucât responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, au obligaţia să stabilească drepturile salariale şi să asigure promovarea personalului în funcţii, grade şi trepte profesionale şi avansarea în gradaţii, în condiţiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.
În acest sens este şi jurisprudenţa consacrată a instanţei de contencios constituţional, aceasta reţinând că soluţia legislativă a limitării sporurilor nu este o noutate, anterior Legii-cadru nr. 153/2017 fiind reglementată în mod similar prin art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 184/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, context în care s-a precizat că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituţie şi destinată a fi aplicată în mod nediferenţiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii şi fără discriminări. (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020).
Totodată, prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ.
Pe cale de consecinţă, se reţine că limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 poate determina acordarea unor cuantumuri diferite ale sporurilor de la un ordonator de credite la altul, de vreme ce procentul de 30%, care nu poate fi depăşit, poate comporta diferenţieri între ordonatorii de credite. Corelativ, faptul că anumiţi ordonatori de credite au acordat sporurile într-o limită superioară nu poate constitui motiv legitim de egalizare salarială cu încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.
Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond nici din această ultimă perspectivă reliefată, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecinţa menţinerii sentinţei de fond sub aspectele criticate.
2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanţi ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi R. împotriva sentinţei civile nr. 524 din 28 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.