Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată iniţială
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 24.07.2022 sub nr. dosar x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, anularea parţială a Ordinului nr. 433/C/07.02.2022 şi obligarea intimatului la emiterea în favoarea acesteia a unui nou ordin de salarizare, cu recalcularea indemnizaţiei de încadrare brută lunară, începând cu 30.12.2018 până la 30.12.2021, pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru 153/2017; precum şi acordarea diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare brută lunară recalculată prin raportare la VRS 605,225 pentru perioada 30.12.2018 - 30.12.2021 (plafonată conform art. 38 alin. (6) din Legea cadru) şi cea efectiv plătită, sumă pentru care se datorează dobânda legală penalizatoare de la data emiterii ordinului contestat.
2. Soluţia pronunţată de instanţa de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2242 din 29 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.
A anulat adresa nr. x/01.04.2022 şi, în parte, Ordinul nr. 433/C/07.02.2022 cu privire la data de stabilire a indemnizaţiei brute lunare de încadrare a reclamantei - 30.12.2021- în raport de valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea nr. 153/2017, emise de Ministerul Justiţiei.
A obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin de salarizare pe numele reclamantei, cu recalcularea indemnizaţiei brute lunare de încadrare, începând cu data de 30.12.2018 până la data de 30.12.2021, pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare brută lunară recalculată prin raportare la VRS 605,225 pentru perioada 30.12.2018 - 30.12.2021, cu respectarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi cea efectiv plătită, sumă actualizată cu dobânda legală, până la data plăţii efective.
3. Calea de atac exercitată
3.1. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei
Împotriva sentinţei civile nr. 2242 din 29 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi respingerea acţiunii ca lipsită de obiect.
În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:
În primul rând, în ceea ce priveşte participarea Ministerului Justiţiei în proces, au fost invocate prevederile art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022; prin aceste dispoziţii a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuţiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, precum şi cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanţe de judecată, transmiterea calităţii de ordonator principal de credite pentru aceste bugete şi transmiterea competenţelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcţii şi personal pentru aceleaşi instanţe.
Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de starea pricinii, fără distincţie, cât şi în drepturile şi obligaţiile care decurg din hotărâri judecătoreşti, pronunţate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.
În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii."
Aşadar, văzând atât prevederile generale din C. proc. civ. cât şi dispoziţiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, a avut loc transmiterea calităţii procesuale a Ministerului Justiţiei către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În speţă, deşi hotărârea atacată a fost pronunţată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiţiei, ţinând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, rezultă că Ministerul Justiţiei nu mai justifică la acest moment calitatea procesuală în prezenta cauză, dar justifică, în continuare, interesul în formularea căii de atac.
Pe de o parte, chiar dacă subrogarea a avut loc prin efectul legii, ea trebuie constatată de către instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea litigiului în curs de desfăşurare, faţă de necesitatea continuării procesului în contradictoriu cu entitatea care a dobândit, în temeiul legii, calitatea de debitor al obligaţiilor a căror aducere la îndeplinire se urmăreşte pe calea prezentei acţiuni. Astfel, Ministerul Justiţiei justifică în continuare participarea în proces, cel puţin până la momentul introducerii în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile sale, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, după caz, preşedintele acesteia, trebuie să se bucure de independenţă procesuală, respectiv să aibă deplina posibilitate de a face acte procesuale de dispoziţie şi de a ataca hotărârea judecătorească formulând propriile critici, inclusiv pe fondul cauzei.
Pentru aceste motive, a solicitat scoaterea din cauză a Ministerului Justiţiei şi introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi respingerea acţiunii ca lipsită de obiect, pentru următoarele considerente:
Prin Ordinul Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 959/12.04.2023, s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor să se calculeze având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, conform grilelor din anexa la acest ordin, iar diferenţele salariale urmează a fi actualizate cu indicele de inftatie si dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.
Or, întrucât solicitările reclamantei au fost deja soluţionate prin acest ordin, recurenta-pârâtă a apreciat că se impune admiterea recursului şi respingerea acţiunii ca lipsită de obiect.
3.2. La termenul de judecată din 31.05.2024, Înalta Curte, în temeiul art. 38 din C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 142 alin. (6) din C. proc. civ., a luat act de transmiterea calităţii procesuale pasive de la Ministerul Justiţiei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta din urmă, în calitate de pârâtă, subrogându-se de drept în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale Ministerului.
3.3 Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin notele de şedinţă depuse la dosar, a susţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte data de la care s-a recunoscut prin ordinele Ministrului Justiţiei dreptul la salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, se arată că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunţarea şi motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că:
"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive şi de statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiei de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.
Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au acordat, potrivit competenţelor, valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, ţinând cont de necesitatea egalizării indemnizaţiilor care s-a impus prin evoluţia jurisprudenţei, urmnând ca hotărârile deja pronunţate să fie executate potrivit prevederilor legale.
Prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021, emis de către Ministerul Justiţiei, s-a hotărât ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi ale curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari, să se stabilească având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea nr. 153/2017.
Art. 4 al ordinului a prevăzut că pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea valorii de referintă sectorială de 605,225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispozitiilor legale incidente.
În aplicarea Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, a fost emis ordinul nr. 433/C/07.02.2022, prin care s-a hotărât că începând cu data de 30.12.2021 drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripţia Curţii de Apel Constanţa, prevăzuţi în anexele la ordin, se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea nr. 153/2017.
Or, intimata-reclamantă nu a înţeles să atace şi Ordinul MJ nr. 6245/C/30.12.2021 în raport de data de la care dreptul de a fi salarizată cu luarea în considerare a VRS 605.225 RON a fost recunoscut, ordinul nr. 433/C/07.02.2022, fiind emis în temeiul ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, neputând produce efecte pentru o perioadă anterioară Ordinului MJ nr. 245/C/30.12.2021, astfel că, sub acest aspect, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală.
În al doilea rând, solicită a se avea în vedere că prin Ordinul MJ "nu salarizarea persoanelor aflate în situaţii identice s-a făcut diferit, ci că, în privinţa unora dintre acestea, pentru o anumită perioadă, a operat un mod de stingere a obligaţiilor salariale prevăzute de legislaţia muncii." (Sentinţa civilă nr. 2119/22.11.2022 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, CAF, în dosar nr. x/2022)
Or, în cauza dedusă judecăţii, reclamanta nu au ieşit din starea de pasivitate pentru a deduce justiţiei dreptul pretins decât după data emiterii ordinului MJ, în condiţiile în care încă de la data de 01 august 2016, data intrării în vigoare a prevederilor legale ce reglementau acest drept, respectiv prevederile art. 31 din O.U.G. nr. 20/2016 - pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aceasta cunoştea sau trebuia să cunoască că are posibilitatea de a solicita MJ recalcularea drepturilor salariale ce i se cuveneau şi, în eventualitatea unui refuz, să formuleze acţiune prin care să solicite recunoaşterea dreptului.
Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susţine că, astfel cum a reţinut, de altfel, şi curtea supremă, dreptul la calcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON este prevăzut de dispoziţiile O.U.G. nr. 20/2016, aplicate în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi a deciziilor interpretative ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, date în dezlegarea unor chestiuni de drept, recurenţii-reclamanţi putând solicita recunoaşterea dreptului de a fi salarizaţi prin raportare la VRS 605 începând cu data de 01.08.2016, dată de la care aceştia cunoşteau sau ar fi trebuit să cunoască naşterea dreptului de a fi salarizaţi prin raportare la VRS 605,225 RON. (I.C.C.J. Decizia nr. 4940/31.10.2023 pronunţată în dosar Nr. x/2021).
Or, acest drept este supus prescripţiei, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 2523 C. civ.. A considera că reclamanta are posibilitatea de a solicita recalcularea drepturilor salariale având în vedere VRS 605,225 RON ar conduce la soluţia imprescriptibilităţii acestui drept, lucru care ar fi neconform cu principiile ce guvernează prescripţia extinctivă, fiind contrar scopului urmărit de către legiuitor la momentul instituirii prescripţiei.
Astfel, practica judiciară defineşte prescripţia ca mijloc de stingere a obligaţiilor şi a acţiunilor, determinat de un interes de ordine publică şi de stabilitate socială, ca situaţiile de fapt stabilite într-un timp anterior să nu mai poată fi schimbate. Ea apare ca o sancţiune a creditorului nediligent, care a lăsat mai mult timp să treacă, fără a-şi valorifica dreptul subiectiv.
Ca atare, odată cu expirarea termenului legal, titularul unui drept ocrotit de lege pierde nu dreptul de a acţiona, ci dreptul de a-l mai constrânge pe debitor la îndeplinirea obligaţiei sale, care poate consta în executarea unei prestaţii, în respectarea unei situaţii juridice, în suportarea unei sancţiuni civile.
Prescripţia este, aşadar, o sancţiune juridică îndreptată împotriva pasivităţii tituIarului unui drept subiectiv sau al unei situaţii juridice ocrotite de lege.
Totodată, se arată că reclamanta, în perioada anterioară datei indicate, a fost salarizată prin ordine care nu au fost contestate de aceasta în privinţa datei de la care ar fi trebuit să beneficieze de anumite drepturi sau în privinţa neacordării anumitor drepturi.
Prin urmare, aceasta a stat în pasivitate în privinţa pretenţiilor formulate în prezenta cauză până la data emiterii ordinului contestat.
Altfel spus, intimatei-reclamante nu îi poate fi asigurată repunerea în termenul de acţiune prin recunoaşterea dreptului de a ataca ulterior un ordin de salarizare asupra unui aspect pe care ar fi trebuit să îl sesizeze şi eventual să îl atace, cu privire la ordinele de salarizare terioare.
În sprijinul acestei opinii, recurenta-pârâtă a invocat Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ce face obiectul Dosarului nr. x/2019, din 24.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 853 din 22 octombrie 2019, în considerentele acestei decizii reţinându-se că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. II alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii de definitive a hotărârii de anulare a acestuia".
Or, în condiţiile în care intimata-reclamantă a formulat acţiune în contencios administrativ în despăgubire (urmărind şi plata drepturilor aferente unei noi salarizări), în temeiul dispoziţiilor cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, recurenta-pârâtă solicită să se constate ca fiind nelegală solicitarea privind obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, la emiterea unor noi ordine de salarizare care să producă efecte pe o altă durată şi, de asemenea, să acorde noi drepturi, fiind dată, evident, în pofida logicii juridice care fundamentează regulile aplicabile procedurii contenciosului administrativ.
În plus, chiar dacă, în esenţă, ne aflăm în materia contenciosului administrativ, dată fiind natura pretenţiilor solicitate (drepturi salariale), apreciază că nu poate fi exclusă de plano aplicabilitatea normelor de drept comun în materia prescripţiei.
Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:
"Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune".
În ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, astfel cum a arătat anterior, în acord cu cele reţinute şi de către instanţa supremă, acesta este 01.08.2016, dată la care au intrat în vigoare prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 20/2016.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.
În atare condiţii, intimata-reclamantă avea posibilitatea de a solicita să îi fie recunoscut dreptul de a fi salarizată cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, lucru pe care aceasta nu l-a făcut.
Stabilirea, pe cale administrativă, a dreptului acesteia de a fi salarizată cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 30.12.2021 nu este un motiv de nelegalitate a ordinului atacat, în condiţiile în care, astfel cum a arătat, reclamanta a stat în pasivitate şi nu şi-a exercitat dreptul de a solicita să îi fie recunoscut dreptul la salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,2025 RON.
Totodată, solicită a se avea în vedere că nici Curtea Constituţională, prin decizia nr. 794/2016, nici Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin decizia nr. 55/2021 nu au reţinut obligatia ordonatorului principal de credite de a recunoaşte prin act administrativ dreptul judecătorilor de a fi salarizaţi prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu o anumită dată.
Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază nu se poate reţine existenţa unei cauze de anulare a ordinului atacat, în ceea ce priveşte data de la care dreptul de a fi salarizat prin raportare la VRS 605,225 RON a fost recunoscut, mai ales în condiţiile în care, prin Ordinul MJ nr. 6245/C/2021, respectiv ordinul nr. 433/C/2022 s-a arătat că pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, drepturile salariale stabilite potrivit hotărârilor judecătoreşti având ca obiect acordarea VRS de 605,225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente.
Nu în ultimul rând, având în vedere scopul actului administrativ, prin care Ministerul Justiţiei constatând incidenţa unei anumite stări de fapt şi de drept, a ales să ia o decizie dministrativă pentru viitor, apreciază că acesta nu poate fi cenzurat de instanţa de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, mergând către o dată anterioară emiterii ordinului.
Prin urmare, acest ordin nu poate fi modificat în sensul schimbării datei de producere a efectelor, mergând către o dată anterioară emiterii lui, actualul ordonator principal de credite neputând dispune măsuri peste cele asumate deja de anteriorul ordonator principal de credite.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la recursul formulat de Ministerul Justiţiei şi concluzii scrise la notele de şedinţă formulate de către recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând respingerea recursului.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele expuse în continuare.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, astfel cum s-a luat act în şedinţa publică de la termenul din 31 mai 2024, în cauză a operat transmisiunea legală a calităţii procesuale pasive de la Ministerul Justiţiei către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta din urmă, în calitate de pârâtă, subrogându-se de drept în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale Ministerului, în temeiul dispoziţiilor art. 142 din Legea nr. 304/2022, care prevăd următoarele:
"(2) Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanţe, precum şi cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi este gestionat de aceasta, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanţele judecătoreşti cu privire la aceste categorii de cheltuieli. (...) (6) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă de drept în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală şi cele care decurg din hotărâri judecătoreşti şi alte titluri executorii."
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei anularea parţială a Ordinului nr. 433/C/07.02.2022 şi obligarea intimatului la emiterea în favoarea acesteia a unui nou ordin de salarizare, cu recalcularea indemnizaţiei de încadrare brută lunară, începând cu 30.12.2018 până la 30.12.2021, pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru 153/2017; precum şi acordarea diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare brută lunară recalculată prin raportare la VRS 605,225 pentru perioada 30.12.2018 - 30.12.2021 (plafonată conform art. 38 alin. (6) din Legea cadru) şi cea efectiv plătită, sumă pentru care se datorează dobânda legală penalizatoare de la data emiterii ordinului contestat.
Prin sentinţa recurată, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, fiind anulată adresa nr. x/01.04.2022 şi, în parte, Ordinul nr. 433/C/07.02.2022 cu privire la data de stabilire a indemnizaţiei brute lunare de încadrare a reclamantei - 30.12.2021- în raport de valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea nr. 153/2017, emise de Ministerul Justiţiei.
A fost obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin de salarizare pe numele reclamantei, cu recalcularea indemnizaţiei brute lunare de încadrare, începând cu data de 30.12.2018 până la data de 30.12.2021, pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare brută lunară recalculată prin raportare la VRS 605,225 pentru perioada 30.12.2018 - 30.12.2021, cu respectarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi cea efectiv plătită, sumă actualizată cu dobânda legală, până la data plăţii efective.
Împotriva acestei soluţii, a declarat recurs Ministerul Justiţiei, în cauză operând transmisiunea legală a calităţii procesuale pasive de la Ministerul Justiţiei către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aceste condiţii, analizând sentinţa de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control constată că susţinerile recurentei-pârâte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt fondate.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată.
De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.
În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză.
În prealabil, Înalta Curte constată că susţinerile Ministerului Justiţiei în sensul că acţiunea reclamantei rămâne fără obiect în raport de Ordinul nr. 959/12.04.2023 emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu sunt fondate.
În acest sens, se reţine că solicitările reclamantei vizează perioada 30.12.2018-30.12.2021, în timp ce prin Ordinul nr. 959/12.04.2023 emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor să se calculeze având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.04.2023.
În schimb, susţinerile recurente-pârâte Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie sunt apreciate de instanţa de control ca fiind fondate, urmând a fi admise.
Din analiza materialului probator aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021, emis de către Ministerul Justiţiei, s-a hotărât ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi ale curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari, să se stabilească având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea nr. 153/2017.
Art. 4 al ordinului a prevăzut că pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea valorii de referintă sectorială de 605,225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispozitiilor legale incidente.
În aplicarea Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, a fost emis ordinul nr. 433/C/07.02.2022, prin care s-a hotărât că, începând cu data de 30.12.2021 drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripţia Curţii de Apel Constanţa, prevăzuţi în anexele la ordin (reclamanta regăsindu-se în Anexa 1 la poziţia 17 - fila x verso dosar fond), se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea nr. 153/2017.
Prin art. 2 din acest ordin s-a arătat că, pentru perioada anterioară datei emiterii sale, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea VRS de 605,225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente.
Analizând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de fond, reţinând faptul că există hotărâri judecătoreşti definitive vizând calcularea indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, cu acordarea drepturilor începând cu 01.08.2016 - aplicabile conform Deciziei CCR nr. 794/2016 întregii Familii ocupaţionale Justiţie, VRS 605,225 fiind confirmat, la nivelul Curţii de Apel Constanţa, ca element de calcul al indemnizaţiei de încadrare brute lunare încă din iulie 2017, conform deciziei civile nr. 6625/16 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul x/2020, a apreciat, în mod eronat, că reclamantei trebuie să îi fie recunoscute aceleaşi drepturi pe o perioadă de trei ani anterioară celei vizate de ordinul contestat, anume, de la 30.12.2018 la 30.12.2021.
Înalta Curte nu poate împărtăşi raţionamentul primei instanţe.
Sub un prim aspect, instanţa de control reţine că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunţarea şi motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că:
"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive şi de statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiei de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.
Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au acordat, potrivit competenţelor, valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, ţinând cont de necesitatea egalizării indemnizaţiilor care s-a impus prin evoluţia jurisprudenţei, urmând ca hotărârile deja pronunţate să fie executate potrivit prevederilor legale.
Reclamanta susţine că este îndreptăţită a beneficia de acest VRS în perioada 30.12.2018-30.12.2021, fără a se prevala de hotărâri judecătoreşti preexistente emiterii ordinului contestat, prin care să fi fost recunoscută, în beneficiul său, în mod definitiv, VRS indicată începând cu o dată anterioară celei de la care ordonatorul principal de credite a înţeles să îi recunoască acest drept în vederea egalizării indemnizaţiilor de încadrare din sistem, ci se întemeiază pe cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, invocând împrejurarea că unor colegi judecători din cadrul aceleiaşi instanţe li s-ar fi acordat, prin hotărâri judecătoreşti, VRS 605,225 RON începând cu 09.07.2017 şi apreciind, aşadar, că se impune egalizarea indemnizaţiei sale cu cea maximă din sistem nu doar pentru viitor, cum a procedat pârâtul, ci şi pentru trecut.
Or, soluţia legislativă a stabilirii salariului de bază la nivel maxim în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii, pentru persoanele care ocupă aceeaşi funcţie şi îndeplinesc aceleaşi condiţii de încadrare şi vechime, astfel cum a fost interpretată în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a instanţei supreme, respectiv în sensul că se impune a se ţine seama inclusiv de drepturile cu aplicabilitate generală stabilite ori recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, a avut în vedere, în principal, dezideratul înlăturării oricăror situaţii de discriminare şi aplicarea principiului plată egală pentru muncă egală.
În acest sens, instanţa de control reţine faptul că Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 a fost emis în vederea eliminării pe viitor a unor situaţii discriminatorii, generate prin recunoaşterea pe cale judecătorească pentru unii magistraţi a unei VRS 605,225 RON, în cuprinsul ordinului fiind invocate prevederile art. 6 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 153/2017 care consacră principiul nediscriminării şi principiul egalităţii.
De asemenea, reţine că Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 nu a avut în vedere nici punerea în executare a hotărârilor prin care anumitor magistraţi le-a fost recunoscut, pe cale judecătorească, dreptul de a fi salarizaţi prin VRS 605,225 RON, la art. 4 din ordin arătându-se că pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente.
În acest context, Înalta Curte constată că, deşi Ordinul nr. 433/C/07.02.2022, a cărui anulare se solicită de către reclamantă, a fost emis în baza şi în temeiul ordinului MJ nr. 6245/C/30.12.2021, intimata-reclamantă nu a înţeles să atace şi acest din urmă ordin în raport de data de la care dreptul de a fi salarizată cu luarea în considerare a VRS 605.225 RON a fost recunoscut.
Astfel, ordinul nr. 433/C/07.02.2022 nu poate produce efecte pentru o perioadă anterioară Ordinului MJ nr. 6245/C/30.12.2021, sub acest aspect instanţa de fond pronunţând o hotărâre nelegală.
Mai mult decât atât, reţine instanţa de control că prin Ordinul MJ nr. 6245/C/30.12.2021 "nu salarizarea persoanelor aflate în situaţii identice s-a făcut diferit, ci că, în privinţa unora dintre acestea, pentru anumită perioadă, a operat un mod de stingere a obligaţiilor salariale prevăzute de legislaţia muncii." (Sentinţa civilă nr. 2119/22.11.2022 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, CAF, în dosar nr. x/2022).
Dreptul la calcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON este prevăzut de dispoziţiile O.U.G. nr. 20/2016, aplicate în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi a deciziilor interpretative ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, date în dezlegarea unor chestiuni de drept, intimata-reclamantă putând solicita recunoaşterea dreptului de a fi salarizată prin raportare la VRS 605,225 începând cu data de 01.08.2016, dată de la care aceasta cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască naşterea dreptului de a fi salarizaţi prin raportare la VRS 605,225 RON. (I.C.C.J. Decizia nr. 4940/31.10.2023 pronunţată în dosar Nr. x/2021).
În acest sens, Înalta Curte observă că reclamanta, în perioada anterioară datei indicate, a fost salarizată prin ordine care nu au fost contestate de aceasta în privinţa datei de la care ar fi trebuit să beneficieze de anumite drepturi sau în privinţa neacordării anumitor drepturi.
Or, în cauza dedusă judecăţii, reclamanta nu a ieşit din starea de pasivitate pentru a deduce justiţiei dreptul pretins decât după data emiterii ordinului contestat, astfel că nu poate înlătura această pasivitate prin contestarea ordinului dedus judecăţii în dosarul de faţă, ce are ca obiect stabilirea voluntară, pe cale administrativă, pentru viitor, a unui drept salarial, mai precis, a dreptului la acordarea VRS de 605,225 RON, recunoaşterea acestui drept intervenind nu direct în temeiul legislaţiei de salarizare anterioare Legii nr. 153/2017, ci doar în vederea eliminării pe viitor a unor situaţii discriminatorii, generate prin recunoaşterea pe cale judecătorească, pentru unii magistraţi, a acestei VRS.
Cu alte cuvinte, faptul că, prin ordinul contestat, pârâtul a înţeles să acorde, pentru viitor, VRS 605,225 RON, nu poate îndreptăţi reclamanta să conteste modul în care i-au fost stabilite drepturile salariale în trecut, începând cu 30.12.2018, câtă vreme nu a uzat de căile procedurale conferite de lege pentru a-şi exprima, la momentul respectiv, nemulţumirea în acest sens. A accepta o atare posibilitate ar echivala cu a impune Ministerului Justiţiei modificarea retroactivă a actelor emise anterior pentru stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei, or, nu există niciun temei de drept pentru a i se pretinde aceasta autorităţii, printr-un demers judiciar ce vizează un act subsecvent, iar nu legalitatea respectivelor acte de salarizare din perioada 31.12.2018 - 30.12.2021.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că stabilirea, pe cale administrativă, a dreptului reclamantei de a fi salarizată cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 30.12.2021, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a ordinului atacat, în condiţiile în care reclamanta a stat în pasivitate şi nu şi-a exercitat în trecut dreptul de a solicita să îi fie recunoscut dreptul la salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,2025 RON.
Mai mult, instanţa de control urmează a avea în vedere faptul că nici Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 794/2016, nici Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin Decizia nr. 55/2021 nu au reţinut obligatia ordonatorului principal de credite de a recunoaşte prin act administrativ dreptul judecătorilor de a fi salarizaţi prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu o anumită dată.
Prin urmare, în speţă, nu se poate reţine existenţa unei cauze de anulare a ordinului atacat, în ceea ce priveşte data de la care dreptul de a fi salarizat prin raportare la VRS 605,225 RON a fost recunoscut, mai ales în condiţiile în care, prin Ordinul MJ nr. 6245/C/2021, respectiv Ordinul nr. 433/C/2022, s-a arătat că pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, drepturile salariale stabilite potrivit hotărârilor judecătoreşti având ca obiect acordarea VRS de 605,225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente.
Totodată, având în vedere scopul actului administrativ, prin care Ministerul Justiţiei a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor, Înalta Curte apreciază că ordinul atacat nu poate fi modificat în sensul schimbării datei de producere a efectelor, mergând către o dată anterioară emiterii lui, actualul ordonator principal de credite neputând dispune măsuri peste cele asumate deja de anteriorul ordonator principal de credite.
Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici argumentele privind discriminarea sau cele privind egalizarea cu alţi colegi judecători din cadrul Curţii de Apel Constanţa, invocate prin cererea de chemare în judecată şi reţinute de către instanţa de fond, în sensul că pentru judecătorii Curţii de Apel Constanţa, VRS 605,225 a fost confirmat ca element de calcul al indemnizaţiei de încadrare brute lunare încă din iulie 2017, întrucât o hotărâre judecătorească produce efecte doar între părţi, acestea neputând fi extinse şi persoanelor străine de procesul în cadrul căruia a fost pronunţată.
Astfel, prin decizia civilă nr. 6625/16 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul x/2020, au fost admise apelul principal şi apelul incident şi a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual active cu privire la pretenţiile de obligare a ordonatorilor principali de credite la repartizarea creditelor bugetare/virarea creditelor necesare asigurării fondurilor pentru plata diferenţelor salariale şi, în consecinţă, respinse aceste pretenţii ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală.
A fost admisă în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Constanta, Tribunalul Olt şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, fiind obligaţi fiecare dintre pârâţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare pentru reclamanţi şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referintă sectorială de 605,225 RON, cu aplicarea dispozitiilor art. 38 din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 09.07.2017, corespunzător raporturilor de serviciu avute cu fiecare dintre reclamanţi, precum şi la plata către reclamanţi a acestor diferenţe salariale, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare aferente.
Din analiza sentinţei invocate, nu rezultă că au fost stabilite obligaţii referitoare la emiterea unor noi ordine de salarizare, titlul executoriu invocat stabilind doar obligaţia recalculării indemnizaţiilor de încadrare a reclamanţilor şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referintă sectorială de 605,225 RON, cu aplicarea dispozitiilor art. 38 din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 09.07.2017, corespunzător raporturilor de serviciu avute cu fiecare dintre reclamanţi, precum şi la plata către reclamanţi a acestor diferenţe salariale, în sarcina angajatorilor, respectiv Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Constanţa, Tribunalul Olt şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.
Din această perspectivă, se constată o greşită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătoreşti invocate, cât timp Ministerul Justiţiei nu a fost parte şi nu a fost obligat la emiterea ordinelor de salarizare, astfel că faţă de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.
De altfel, ordinul atacat în prezenta cauză stabileşte plata eşalonată a drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive având ca obiect VRS 605,225 RON pe perioada anterioară emiterii ordinului contestat.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe este greşită, impunându-se ca hotărârea recurată să fie reformată.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa civilă recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 2242 din 29 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa civilă recurată şi, în rejudecare:
Respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.