Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 23.08.2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat:
- anularea Deciziei nr. x/15.03.2021 de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală emisă faţă de A. pentru debitul în valoare totală de 17.657.038 RON şi a Deciziei nr. 1814/10.06.2021, privind soluţionarea contestaţiei formulată de A., împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.03.2021, cu debitoarea insolvabilă S.C. B. S.R.L;
- suspendarea executării/punerii în executare a Deciziei nr. x/15.03.2021, de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală emisă faţă de A. şi în subsidiar şi a Deciziei nr. 1814/10.06.2021, privind soluţionarea contestaţiei formulată de A., pentru debitul în valoare totală de 17.657.038 RON;
- obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 697 din 10 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. x/15.03.2021, ca inadmsibilă.
A admis cererea reclamantului A., formulată în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sector 5 a Finanţelor Publice şi a anulat Decizia nr. x/15.03.2021 de angajare a răspunderii solidare şi Decizia nr. 1814/10.06.2021 privind soluţionarea contestaţiei administrative.
A obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 11.908,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 697 din 10 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sector 5 a Finanţelor Publice şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti au formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei civile atacate şi, în consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind netemeinică şi nelegală, precum şi cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate.
În susţinerea cererilor de recurs, se arată că hotararea recurată este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale prevazute de art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d), art. 26 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 5 alin. (29) din Legea 85/2014.
Sub un prim aspect, referitor la "angajarea răspunderii atât în sarcina contestatorului, cât şi în sarcina foştilor administratori şi/sau asociaţi, a directorului societăţii şi a contabililor societăţii", recurenta susţine că solicitarea contestatorului de a angaja şi răspunderea altor persoane pentru acelaşi prejudiciu, reprezintă o recunoaştere expresă a faptelor ce-i sunt imputate, fapte ce au condus la angajarea raspunderii acestuia.
Astfel, prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.03.2021, organul fiscal a procedat la angajarea răspunderii solidare a domnului A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L.
Cu privire la angajarea răspunderii solidare a directorului economic şi a contabilului societăţii, se arată că relaţiile dintre administratorii societăţii şi contabilul şi/sau directorul societăţii, în lipsa unui mandat special, nu pot fi privite decât din perspectiva raporturilor de muncă, aceştia putând răspunde în faţa administratorului societăţii pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu.
În concret, achitarea obligaţiilor datorate bugetului general consolidat al statului, regularizarea raporturilor de serviciu pentru eventualele disfuncţii constatate în activitatea desfăşurată de angajaţii societăţii sunt obligaţii ce revin administratorului societăţii, şi nu unui salariat al acesteia.
În ceea ce priveste presupusa "lipsa a calităţii de administrator a contestatarului, urmare a renunţării sau demisiei acestuia", recurenta arată că, pentru a susţine neîndeplinirea de către organul fiscal a condiţiei prevazute de art. 49 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, contestatorul insistă asupra faptului că nu a exercitat faptic niciodată calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L., însă, analizând susţinerile acestuia din cuprinsul contestaţiei nr. 16493/14.05.2021, precum şi documentele aflate la dosarul de angajare a răspunderii solidare, organul fiscal a constatat urmatoarele:
- la data de 09.01.2015, domnul A. a fost numit administrator al S.C. B. S.R.L., mandat acceptat în mod expres de acesta, după cum rezultă atât din propriile susţineri, cât şi din declaraţia autentificată sub nr. x/09.01.2015;
- deşi contestatorul susţine că la 4 luni după acceptarea mandatului de administrator al S.C. B. S.R.L. a solicitat revocarea sa din această funcţie, atâta vreme cât modificarile cu privire la persoana administratorului nu au fost aduse la cunostinţa terţilor prin mijloacele de publicitate prevăzute de lege, mandatul a cărui revocare se cere ultraactivează producând în continuare efecte, chiar şi fără acceptarea expresă a mandatului.
Recurenta subliniază faptul că demersurile întreprinse de domnul A. cu privire la înregistrarea la O.N.R.C. a demisiei sale din funcţia de administrator al S.C. B. S.R.L., au fost întreprinse în anul 2018, urmare recepţionării notificărilor organului fiscal cu privire la deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare.
În acest sens, arată că, la data de 04.07.2018, domnul A. este notificat cu privire la deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare pentru obligaţiile datorate bugetului genral consolidat al statului de către S.C. B. S.R.L., al carei administrator este, iar la data de 23.07.2018, contestatorul solicită amânarea audierii pentru data de 10.08.2018, aducând la cunostinţa organului fiscal faptul că formalităţile de renunţare la mandatul de administrator al S.C. B. S.R.L., întreprinse în anul 2015 nu au fost finalizate, din cauza controalelor la care societatea ar fi fost supusă.
Prin urmare, se poate constata faptul că la data de 10.08.2018 domnul A. încă îndeplinea funcţia de administrator al societăţii, iniţiind demersuri pentru înregistrarea la O.N.R.C. a demisei sale abia în anul 2018, dupa recepţionarea notificării de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. x/04.07.2018.
La momentul audierii, respectiv la data de 13.09.2018, domnul A. nu a adus elemente noi cu privire la calitatea sau lipsa calităţii sale de administrator al S.C. B. S.R.L., mai mult decât atât, a semnat procesul-verbal de audiere fără a aduce la cunostinţa organului fiscal elemente noi, care să conducă la încetarea demersurilor de angajare a răspunderii solidare faţă de propria-i persoană.
Susţine recurenta că, deşi intimatul subliniază faptul că "nu mi s-a acordat niciodată drept de semnatură", nu face şi dovada celor afirmate, deoarece se afla în imposibilitatea de a dovedi acest aspect, întrucât la O.N.R.C. a fost depus specimenul de semnatură legalizat al administratorului societăţii - domnul A..
Mai mult, deşi susţine că nu a primit "niciun fel de informaţii despre actele societăţii" după cum rezultă din sesizarea penală facută de organul de inspecţie fiscală, precum şi din Incheierea din data de 08.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/2017, domnul A. a pus la dispoziţia organelor de control actele solicitate.
Prin urmare, în opinia recurentei, afirmaţiile contestatorului, preluate de către instanţa de fond în motivarea sentinţei, sunt neîntemeiate, nefiind susţinute de probe şi fiind de cele mai multe ori contrazise de însuşi contestatorul.
O altă critică a hotărârii recurate vizează faptul că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că nu sunt întrunite elementele specifice răspunderii patrimoniale: fapta ilicită, prejudiciul, legatura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia persoanei administratorului", precum şi faptul că organul fiscal nu a demonstrat reaua-credinţă a administratorului.
În opinia recurentei, contestatorul a întrunit cumulativ elementele raspunderii solidare, astfel:
Cu privire la existenţa subiectului răspunderii, se arată că domnul A. este administrator al societăţii de la data de 09.01.2015, fiind astfel întrunite prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015.
În ceea ce priveşte existenţa conduitei ilicite a subiectului şi vinovăţia acestuia, expunând conţinutul art. 219 alin. (2) şi art. 1.349 alin. (1) din Legea nr. 287/2009, privind C. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recurenta arată că, în literatura de specialitate, faptele ilicite sunt definite ca fiind, "conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale dreptului, săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă se produc în temeiul legii. Cu alte cuvinte, prin fapta ilicită înţelegem acţiunea sau inacţiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. De asemenea, neîndeplinirea unor prevederi legale reprezintă o faptă ilicită".
În aceste conditii, recurenta apreciază că, conduita ilicită a domnului A., în calitate de administrator şi asociat al S.C. B. S.R.L., conform prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015, constă în nerespectarea prevederilor legale în materie de insolvenţă, potrivit cărora debitorul aflat în stare de insolvenţă are obligaţia de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii de insolvenţă cu respectarea termenului de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, coroborat cu utilizarea în alte scopuri a resurselor financiare ale societăţii în detrimentul achitării obligaţiilor datorate bugetului general consolidat al statului, nedepunerea declaraţiilor prevăzute de lege la termenele prevăzute de lege.
Astfel, pasivitatea domnului A. în îndeplinirea obligaţiilor prevăzute expres de lege pentru administratorii societăţilor comerciale, manifestată prin gestionarea activităţii societăţii cu scopul acumulării de datorii, demonstrează managementul defectuos şi reaua credinţă ale acestuia.
Totodată, faptul că intimatul nu a fost împuternicit să efectueze operaţiuni în conturile socieăţatii nu îl absolvă pe acesta de răspundere,
Mai mult decât atât, dacă intimatul-reclamant ar fi fost administrator doar în acte, fără a avea acces la documentele societăţii, acesta nu ar fi putut pune la dispoziţia organelor de control documentele solicitate.
În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, recurenta susţine că prejudiciul creat prin neîndeplinirea obligaţiilor fiscale, respectiv prin neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului de către S.C. B. S.R.L., utilizarea în alte scopuri a resurselor financiare ale societăţii în detrimentul achitării obligaţiilor datorate bugetului general consolidat al statului şi neindeplinirea de către aceasta a obligaţiei legale de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, îl reprezintă obligaţiile fiscale - certe, lichide şi exigibile ale societăţii. Prejudiciul adus - pe de o parte salariaţilor angajaţi cu contracte de muncă înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă şi, pe de altă parte, bugetului general consolidat al statului, generat de inacţiunea intimatului, constând în nedepunerea declaraţiilor aferente impozitului pe venit şi a contribuţiilor sociale pentru persoanele angajate cu contracte individuale de munca.
Legatura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu constă în dezinteresul arătat în ceea ce priveşte funcţionarea societăţii, motivele invocate nefiind susţinute de documente doveditoare în susţinerea celor afirmate.
În ceea ce priveşte reaua credinţă, recurenta apreciază că intimatul A. se face vinovat de rea-credinţă în îndeplinirea atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L. care, constatând starea de insolvenţă a societăţii, nu a efectuat demersurile necesare pentru deschiderea procedurii de insolvenţă.
Pentru a sublinia reaua credinţă a administratorului societăţii, precizează că, atât la momentul emiterii actului administrativ fiscal contestat, cât şi în prezent, societatea figurează cu un numar de 5 salariaţi cu contracte de muncă active înregistrate la Inspectoratul teritorial de muncă pentru care nu sunt depuse declaratiile prevazute de lege, conform extras REVISAL.
Asadar, inacţiunile domnului A. constând în nedepunerea declaraţiilor aferente impozitului pe venit şi a contribuţiilor sociale pentru persoanele angajate cu contracte individuale de muncă este de natură să producă reale prejudicii atât salariaţilor, cât şi bugetului general consolidat al statului.
Referitor la contestarea întregii obligaţii în sumă totală de 17.657.038 RON, arată că obligaţiile datorate bugetului general consolidat al statului de către S.C. B. S.R.L. provin din declaraţii de impozite şi taxe depuse pe proprie răspundere de societate, din decizii de calcul accesorii calculate pentru neplata la termen a obligaţiilor fiscale declarate de societate şi comunicate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală, precum şi din Decizia de impunere din oficiu nr. F-MJ 220/10.03.2016.
Astfel, având în vedere obligaţiile restante ale S.C. B. S.R.L. la data declararii stării de insolvabilitate, dar şi întregul comportament fiscal, reiese, în mod clar, că persoana răspunzatoare pentru neachitarea obligaţiilor fiscale restante este A., administrator al societăţii, situaţie ce a condus la angajarea răspunderii solidare în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, motivarea instanţei de fond cu privire la nedovedirea de catre organul fiscal a relei credinţe a administratorului societăţii, nefiind susţinută.
Aspectele semnalate de catre contestator nu demonstrează dreptul sau interesul legitim lezat prin emiterea actului administrativ contestat, iar conform prevederilor art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidari răspunzători faţă de societate, pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun.
O ultimă critică a hotărârii recurate vizează dispoziţia instanţei de fond privind obligarea pârâtelor plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.908,56 RON, reprezentand "onorariu şi cheltuieli avocat", în opinia recurentei, această sumă fiind excesivă excesive.
Astfel, având în vedere că acţiunea s-a soluţionat într-un termen relativ scurt, aspect ce scoate în evidenţă inexistenţa caracterului real necesar şi rezonabil al cuantumului acestor cheltuieli, vădit disproporţionate, solicită cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate în cauză.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate şi le va respinge în consecinţă, urmând a le analiza împreună, răspunzând criticilor identice ale recurentelor prin argumente comune, în funcţie de finalitatea lor concretă.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
În fapt, prin Decizia nr. x/15.03.2021, s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului A. în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în limita sumei de 17.657.038 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Împotriva acestei decizii, intimatul-reclamant A. a formulat contestaţie, aceasta fiind soluţionată prin Decizia nr. 1814/10.06.2021 în sensul respingerii acesteia.
În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sector 5 a Finanţelor Publice, solicitând anularea Deciziei nr. 1814/10.06.2021 privind soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.03.2021.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, autorităţile pârâte înţelegând să formuleze cerere de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege, vizând aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, este nefondat, iar în acest sens se are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale, în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Astfel, se constată că recurentele-pârâte au expus prin cererile de recurs aspecte similare cu cele prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.
Înalta Curte, împărtăşind opinia primei instanţe, constată că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii solidare.
Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte susţinerea recurentelor-pârâte în sensul că solicitarea contestatorului de a angaja şi răspunderea altor persoane pentru acelaşi prejudiciu, reprezintă o recunoaştere expresă a faptelor ce-i sunt imputate intimatului-reclamant, Înalta Curte constată că această susţinere, pe de o parte, nu reprezintă un real motiv de recurs, iar pe de altă parte, raţiunea demersului intimatului a fost ca, în contextul respectării principiului echităţii, toate persoanele cu atribuţii de răspundere şi reprezentare a societăţii debitoare să fie introduse în cauză, în acest mod unitar de stabilire a circumstanţelor edificatoare cazului putându-se analiza implicarea fiecăreia şi, în raport de intimat, să se constate că acesta nu se încadrează în prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 pentru atragerea răspunderii solidare.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că solicitarea de atragere a răspunderii solidare a altor persoane este o apărare pe deplin validă ce urmăreşte divizarea răspunderii solidare prin crearea mai multor debitori cu privire la acelaşi debit, fără a reprezenta o recunoaştere expresă a faptele ce îi sunt imputate intimatului-reclamant.
Referitor la critica privind lipsa calităţii de administrator a intimatului urmare a renunţării sau demisiei acestuia şi efectul juridic de ultraactivare al mandatului de administrator, Înalta Curte reţine că reclamantul a fost numit administrator al S.C. B. S.R.L. la 09.01.2015, depunând la data de 12.01.2015 specimen de semnătură, iar la data de 25.04.2015 reclamantul a înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului demisia din funcţia de administrator şi renunţarea la mandat, solicitând emiterea deciziei asociatului unic al S.C. B. S.R.L. de revocare a reclamantului şi numirea unui alt administrator .
Referitor la efectele renunţării administratorului la mandat, constată instanţa de control că, în considerentele Deciziei nr. 45/11.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au reţinut următoarele:
67. Obiectul judecăţii îl constituie plângerea formulată de apelanţii A, B şi C împotriva respingerii cererii de înregistrare a menţiunii privind retragerea din funcţia de administrator a domnului B ca urmare a renunţării acestuia la mandatul de administrator, şi nu a revocării acestuia, fiind în prezenţa a două instituţii juridice distincte, situaţia-premisă fiind evocată în mod eronat de instanţa de trimitere.
68. Potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, "obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege", astfel că, în ceea ce priveşte renunţarea la mandatul de administrator al unei societăţi cu răspundere limitată, sunt incidente prevederile art. 2.034 alin. (1) din C. civ. potrivit cărora mandatarul va putea renunţa oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea. Neefectuarea acestor formalităţi atrage inopozabilitatea încetării atribuţiilor administratorului faţă de terţi, exceptând situaţia în care aceştia ar cunoaşte actele sau faptele ce ar face obiectul publicităţii.
69. Aşadar, în accepţiunea legii societăţilor comerciale, funcţia de administrator este reglementată de dispoziţiile legale referitoare la contractul de mandat, astfel încât încetarea acestei funcţii urmează a se produce în aceleaşi condiţii ca şi încetarea contractului de mandat, putând interveni pentru motive ce ţin de voinţa societăţii (revocarea), de persoana administratorului (renunţarea la mandat), de cauze naturale (moartea) sau de alte cauze (dizolvarea societăţii).
70. Renunţarea la mandat reprezintă o chestiune distinctă de revocarea mandatului administratorului, întrucât renunţarea constituie privilegiul absolut al administratorului, iar revocarea - prerogativa exclusivă a societăţii comerciale, prin hotărârea adunării generale a asociaţilor.
71. Renunţarea la mandatul de administrator este un act unilateral de voinţă şi produce efecte chiar dacă nu a fost acceptată de celelalte părţi, opozabilitatea faţă de terţi impunându-se a fi imediat realizată, aşa cum s-a stabilit şi prin Decizia nr. 24 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.
Astfel, Înalta Curte reţine că mandatul de administrator al intimatului - reclamant A. a încetat la data de 24 mai 2015, întrucât acesta a notificat asociatul unic şi Oficiul Registrului Comerţului prin adresele nr. x şi nr. 29 din data de 25.04.2015, cu acordare de preaviz, chiar dacă asociatul unic a refuzat cu obstinenţă să ia act de renunţare şi să emită hotărârea de încetare a mandatului acestuia.
Prin urmare, aceste susţineri ale recurentelor-pârâte referitoare la revocarea din funcţie a administratorului potrivit principiului simetriei juridice, nu pot fi primite.
De asemenea, având în vedere că mandatul său de administrator a fost numai pentru perioada 09.01.2015 - 25.04.2015, răspunderea se aplică numai pentru faptele săvârşite în această perioadă, în măsura în care sunt individualizate şi cuantificate.
Nici susţinerea recurentelor-pârâte în sensul că reclamantul a continuat să deţină calitatea de administrator, întrucât în anul 2018 a depus adresa înregistrata sub nr. x adresa prin care aduce la cunoştinţa organului fiscal faptul că demisia sa din funcţia de administrator al S.C. B. S.R.L. a fost înregistrată la Oficiul National al Registrului Comerţului, ataşând în acest sens un extras ONRC, nu poate fi primită.
Faptul că abia în anul 2018 reclamantul a reuşit publicarea în extrasul emis de ONRC a încetării calităţii sale nu îi atribuie acestuia calitatea de administrator de drept pentru perioada anterioară, îndeplinirea acestei formalităţi neavând nicio consecinţă asupra încetării calităţii sale de administrator, întrucât aceasta a renunţat la mandat în mod legal.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentelor referitoare la deţinerea calităţii de administrator de fapt, care rezultă din oferirea de documente în vederea verificării de către organele fiscale şi cele de cercetare penală, reţine instanţa de control că procurarea de documente nu atribuie de plano reclamantului calitatea de administrator, având în vedere că acesta le-ar fi putut solicita şi ulterior încheierii mandatului, neexistând nicio prevedere legală în sensul în care doar administratorul în funcţie s-ar putea folosi de documente ce vizează societatea.
Nici critica privind faptul că reclamantul, deşi avea înregistrat specimen de semnătură la ONRC, nu avea drept de semnătură în bancă şi nu a săvârşit niciunul din actele specifice unui administrator, nu poate fi primită.
Pe de o parte, această chestiune este cu totul distinctă de dreptul de semnătură în bancă, iar, pe de altă parte, înregistrarea specimenului de semnătură al administratorului este o formalitate necesară înregistrării acestuia.
Prin urmare, în acord cu instanţa fondului, Înalta Curte constată că reclamantul a avut calitatea de administrator doar în perioada 09.01.2015-25.04.2015, astfel că, analiza întrunirii prevederilor legale în ceea ce priveşte atragerea răspunderii va fi analizată doar cu privire la activitatea desfăşurată de reclamant în această perioadă.
Din actele administrativ fiscale supuse controlului judecătoresc, aşa cum acestea au fost anterior prezentate, rezultă că răspunderea solidară a reclamantului a fost atrasă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) şi alin. (5) din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate:
"(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;
c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;
(5) Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare."
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a intimatului-reclamant, în calitate de administrator al societăţii, ca în cazul ipotezelor prevăzute la lit. b), c) şi d), este necesar ca acesta să nu-şi fi îndeplinit obligaţiile menţionate anterior cu rea-credinţă.
Or, pentru a putea fi reţinută reaua-credinţă a administratorului, trebuie ca în primul rând să se facă referire la aspecte petrecute în perioada în care a deţinut această calitate şi care să demonstreze că, prin fapta sa proprie, reclamantul, cu rea-credinţă, a determinat înstrăinarea sau ascunderea, sub orice formă, a activelor debitorului, nu a cerut instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei sau nu a achitat la scadenţă obligaţiile legale.
Forma de răspundere instituită de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reprezintă o formă de răspundere patrimonială personală, reclamantul răspunzând doar pentru acţiunile proprii.
În plus, reaua-credinţă a administratorului trebuie să rezulte din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului distincte de operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, respectiv din împrejurări exterioare operaţiunilor controlate.
O interpretare contrară ar avea semnificaţia faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligaţii fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operaţiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptăţite să ia măsura atragerii răspunderii solidare, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepţie, astfel cum au fost reglementate.
Înalta Curte are în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 "(4)Buna-credinţă a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul", prin urmare, organului fiscal îi revine obligaţia de a dovedi săvârşirea faptelor cu rea-credinţă.
Având în vedere că reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut lipsa de preocupare a organului fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderii solidare de a stabili faptele personale ale reclamantului şi a angaja eventual răspunderea solidară a acestuia numai în raport cu faptele astfel individualizate, consecinţa fiind nedovedirea legăturii de cauzalitate între faptele personale ale reclamantului şi prejudiciul pentru care s-a angajat răspunderea solidară a acestuia şi, evident, nici dovada relei-credinţe ce presupune a demonstra intenţia (directă sau indirectă) a reclamantului ca prin faptele sale să aducă prejudicii bugetului general consolidat al statului.
Angajarea răspunderii solidare presupune determinarea în concret a tuturor faptelor săvârşite de debitorul solidar şi a căror expunere conduce la realizarea condiţiilor prevăzute de lege pentru reţinerea acestei forme de răspundere administrativă.
Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte prevederile art. 25 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia răspund solidar administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului, Înalta Curte observă că insolvabilitatea societăţii a fost declarată prin Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x din data de 18.09.2013, cu mult timp înainte ca reclamantul să fi fost numit administrator.
Cu privire la condiţiile menţionate de dispoziţiile anterior citate, decizia de angajare a răspunderii solidare nu conţine nicio menţiune referitoare la modalitatea în care reclamantul, în perioada 09.01.2015-25.04.2015 a înstrăinat sau a ascuns, cu rea-credinţă activele debitorului, cu atât mai mult cu cât prin hotărârea instanţei penale s-a hotărât că reclamantul nici nu avea un asemenea drept de dispoziţie.
Referitor la prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală se reţine că, pentru a dispune angajarea răspunderii solidare a administratorilor, organul fiscal trebuie să probeze existenţa relei-credinţe în nedeclararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Reaua-credinţă este o condiţie distinctă ce trebuie probată ca atare şi nicidecum nu poate fi inferată din simpla neîndeplinire a obligaţiei prevăzută de lege. Reaua-credinţă presupune un element intenţional evident în nedeclararea sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor.
Or, prin decizia de angajare a răspunderii solidare nu au fost arătate aspecte de fapt care să denote acţionarea cu rea-credinţă a reclamantului, din contră, în perioada mandatului său de administrator cuprinsă între 09.01.2015-25.04.2015, astfel cum a reţinut instanţa penală, administratorul de drept A. a fost în realitate o persoană cu un rol decorativ care, neavând cunoştinţele şi experienţa necesare pentru a îndeplini rolul dinamic şi profesionist pe care îl are un administrator în organizarea şi funcţionarea unei societăţi comerciale, în mod evident nu a avut reprezentarea activităţilor şi responsabilităţii, impuse de calitatea de administrator.
Din perspectiva prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, instanţa de control constată că prin decizia de angajare a răspunderii solidare s-a reţinut că atitudinea pasivă a domnului A. faţă de actele de executare silită emise de organul fiscal, administrarea necorespunzătoare a societăţii, neefectuarea de plăţi către bugetul general consolidat al statului, nedepunerea declaraţiilor fiscale obligatorii, ascunderea patrimoniului prin nedepunerea situaţiilor financiare prevăzute de lege, precum şi nedeclararea din proprie iniţiativă a insolvenţei societăţii conduc la prezumţia relei credinţe manifestate de administratorul societăţii în îndeplinirea atribuţiilor stabilite de legiuitor în sarcina administratorilor societăţilor comerciale.
Sub un prim aspect, Înalta Curte are în vedere că reclamantul nu avea dreptul de a efectua plăţi, astfel că nu i se poate imputa această lipsă, iar organul fiscal nu a arătat în ce constă reaua-credinţă, ce acţiune concretă a săvârşit reclamantul care să denote fără dubiu un element intenţional al acestuia.
Din momentul ce buna-credinţă este prezumată prin lege, sarcina probei organului fiscal este una concretă, iar nu limitată la afirmarea unei simple prezumţii.
Reaua-credinţă este definită, din punct de vedere juridic, ca fiind "incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale".
Doar faptul că nu au fost achitate la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii reprezintă o prezumţie simplă din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condiţiilor arătate anterior privind răspunderea delictuală a fostului administrator/asociat, iar, în ipoteza susţinută de organul fiscal, s-ar ajunge la împrejurarea răspunderii automate a unui administrator/asociat al unei societăţi, odată cu constatarea datoriilor societăţii prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăşi voinţei legiuitorului, care a reglementat condiţiile specifice, de excepţie, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.
De asemenea, având în vedere că buna-credinţă se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul, este necesară indicarea şi a unei împrejurări distincte de simpla inacţiune, omisiune, din care să rezulte reaua-credinţă a reclamantului. Reaua-credinţă este asimilabilă unei intenţii directe, calificate prin scop, respectiv reclamantul să fi urmărit producerea rezultatului nefavorabil, chiar prin acţiuni concrete în acest sens, sau după caz asimilabilă intenţiei indirecte, dacă există împrejurări care să releve faptul că reclamantul nu a urmărit rezultatul, dar acceptă posibilitatea intervenirii lui, fiindu-i indiferent.
Ca un argument de natură logico-juridică se reţine faptul că vinovăţia nu se dovedeşte prin excluderea cauzelor care înlătură răspunderea, cum ar fi forţa majoră sau cazul fortuit, ci prin analiza faptei care se impută sub aspectul existenţei elementului intelectiv şi volitiv al vinovăţiei.
În decizia de sancţionare nu s-a indicat în ce constau faptele culpabile ale reclamantului pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Întrucât dispoziţiile legale reglementează distinct de condiţia săvârşirii faptei ilicite, pe cea a săvârşirii acesteia cu rea-credinţă, Înalta Curte reţine că, în lipsa unor elemente suplimentare care să demonstreze reaua credinţă şi scopul sustragerii de la achitarea obligaţiilor fiscale restante, din nedepunerea declaraţiilor fiscale nu se poate deduce io ipso reaua-credinţă a administratorului şi nici scopul de sustragere de la plata obligaţiilor faţă de bugetul general consolidat al statului. În ipoteza prevăzută la lit. d), reaua-credinţă presupune o atitudine volaţională a persoanei vinovate în legătură cu îndeplinirea de către societate a obligaţiilor legale ce îi incumbă în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând în determinarea, cu rea-credinţă, a nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale şi în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea acestei finalităţi prin acţiunile şi inacţiunile lor, atitudine nedovedită în prezenta cauză.
Totodată, analizând critica recurentelor-pârâte referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului, Înalta Curte constată că este nefondată, urmând a fi respinsă.
Reţine instanţa de control că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii, iar obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează în mod exclusiv pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat în mod nelegal declanşarea unei proceduri judiciare, pierderea procesului dovedindu-se cu hotărârea judecătorească care a finalizat-o.
Astfel, judecătorul fondului, constatând că pârâtele au pierdut procesul, a dispus obligarea acestora la plata către reclamant a sumei de 11.908,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu şi cheltuieli avocat.
Faptul că recurentele sunt instituţii ale statului nu justifică exceptarea acestora de la plata cheltuielilor de judecată, prevederile legale aplicabile precum C. proc. civ. nu fac o astfel de distincţie cu privire la partea care pierde procesul, în acest sens fiind şi Decizia CCR nr. 694/20.10.2015.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor, apreciat ca fiind excesiv de către recurente, reţine Înalta Curte că acesta a fost format din onorariul de avocat, care corespunde criteriului de complexitate al dosarului raportat la multitudinea de înscrisuri financiar contabile şi fiscale/de procedură care au trebuit analizate, precum şi taxele aferente procedurii judiciare.
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentelor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
În consecinţă, pentru considerentele arătate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâte, ca nefondate.
Având în vedere cererea intimatului-reclamant de obligare a recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, dovedite cu înscrisul depus la dosar, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte la plata către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 7140 ron, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de recurentele - pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi de recurenta - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sector 5 a Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 697 din 10 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurentele-pârâte la plata către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7140 ron, reprezentând onorariu avocat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.