Şedinţa publică din data de 10 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 14.10.2021 sub număr de dosar x/2021, reclamanta A. a solicitat instanţei de judecată ca pe cale de hotărâre dată în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL EDUCAŢIEI să se dispună: a) anularea parţială a Ordinului ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021, respectiv, anularea alin. (2) al art. 1 din acest ordin precum şi
b) obligarea ministerului la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr. 3993/2021, respectiv, modificarea alin. (3) al art. 1, în sensul eliminării referirilor la alin. (2).
Iniţial la momentul înregistrării prezentei cereri de chemare în judecată aceasta a primit numărul 468/36/2021 la Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, însă urmare a Hotărârii CSM, secţia pentru judecători nr. 1083/16.09.2021 această secţie a fost reorganizată în sensul înfiinţării a două secţii speciale, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi şi secţia contencios administrativ şi fiscal, începând cu data de 01.01.2022.
În aceste condiţii, prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată la noua secţie de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021*.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 02.11.2022 sub numărul x/2021 reclamantul SINDICATUL LIBER al SALARIAŢILOR din ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR CONSTANŢA în numele membrilor de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN. a solicitat ca pe cale de hotărâre judecătorească dată în contradictoriu cu MINISTERUL EDUCAŢIEI să se dispună:
a) anularea alin. (2) al art. 1 din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021 şi
b) obligarea Ministerului Educaţiei la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr. 3993/2021, respectiv, modificarea alin. (3) al art. 1, în sensul eliminării referirilor la alin. (2).
Urmare a faptului că şi această acţiune a fost înregistrată la instanţa de judecată anterior datei de 01.01.2022 au devenit aplicabile dispoziţiile Hotărârii CSM, secţia pentru judecători nr. 1083/16.09.2021, situaţie în care cauza a fost înregistrată pe rolul noii Secţii de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2021*.
Prin încheierea nr. 10/CA din 20.01.2022 pronunţată de Curtea de Apel Costanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarciv. nr. x/2021, în temeiul dispoziţiilor art. 139 C. proc. civ., s-a dispus conexarea acestui dosar la dosarul nr. x/2021.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 25.01.2022 sub nr. x/2022 reclamanţii OO., PP., QQ., RR., SS. au solicitat instanţei de judecată ca pe cale de hotărâre dată în contradictoriu cu MINISTERUL EDUCAŢIEI să se dispună:
a) anularea Ordinului ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi
b) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionare prezentei cauze.
Prin încheierea nr. 97 din 23.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Costanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarciv. nr. x/2022, în temeiul dispoziţiilor art. 139 C. proc. civ., s-a dispus conexarea acestui dosar la dosarul nr. x/2021.
Urmare a celor două conexări, instanţa învestită cu cererea principală din dosarciv. nr. x/2021 la care au fost conexate celelalte două cereri de chemare în judecată care fac obiectul dosarelor nr. x/2021 şi nr. y/2022
La data de 28.11.2023 reclamanta HH. a formulat Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în raport de art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 41 alin. (4), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO, art. 1 alin. (1) din Convenţia nr. 111/1958, art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 317 din 07 decembrie 2023 Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu cererea principală din dosarciv. nr. x/2021 la care au fost conexate celelalte două cereri de chemare în judecată care fac obiectul dosarelor nr. x/2021 şi nr. y/2022, a dispus următoarele:
"Respinge sesizarea Curţii Constituţionale a României, ca inadmisibilă.
Respinge acţiunea principală formulată de reclamanta A. şi acţiunile conexe formulate de reclamanţii - OO., PP., QQ., SS. şi SINDICATUL LIBER AL SALARIAŢILOR DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR CONSTANŢA, în numele membrilor de sindicat - B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL EDUCAŢIEI, ca neîntemeiate."
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de reclamanta HH., aceasta a exercitat calea de atac a recursului.
În cadrul recursului său, reclamanta HH., fără a încadra expres criticile sale în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a invocat nelegalitatea soluţiei ce a fost dată de instanţă la cererea sa de sesizare a Curţii Constituţionale, susţinând în esenţă că excepţia de neconstituţionalitate ridicată respectă toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care hotărârea de respingere, ca inadmisibilă a cererii, este nelegală.
În dezvoltarea criticilor sale susţine în esenţă recurenta - reclamantă că în cauză nu există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte excepţia ridicată, în raport de soluţia anterioară a Curţii Constituţionale pronunţată în cauze similare aflate pe rolul unor instanţe judecătoreşti din ţară.
Excepţia de neconstituţionalitate ridicată de recurentă se referă în plus, faţă de decizia Curţii Constituţionale nr. 97 din 16 martie 2023, publicată în M.Of nr. 676/24 iulie 2023, la mai multe alte dispoziţii ale Constituţiei sau, prin extindere ale unor comvenţii internaţonale la care România este parte, care au fost încălcate prin edictarea art. 14 alin. (3) din Legea cadru nr. 153/2017, iar criticile concrete formulate, chiar legate de prevederile constituţionale invocate anterior în Decizia nr. 97/2023 sunt complet diferite de cele avute în vedere de Curtea Constituţională. Or, însăşi Curtea Constituţională menţionează la finalul deciziei că dispoziţiile art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice sunt constituţionale în raport de criticile formulate.
Aşadar, susţine recurenta - reclamantă că, dacă se formulează alte critici, Curtea Constituţională îşi poate reconsidera jurisprudenţa. Deciziile prin care se resping excepţii de neconstituţionalitate nu împiedică alţi justiţiabili să formuleze o excepţie similiară.
Instanţa consideră, greşit si în contradicţie cu prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, dar şi în contradicţie cu orice decizie a Curţii Constituţionale care se referă la acest subiect, că deciziile CCR prin care se respinge o excepţie de neconstituţionalitate ar fi obligatorii erga omnes.
În realitate, sunt general obligatorii numai deciziile prin care se admit excepţii de neconstituţionalitate şi prin care o prevedere a legii este scoasă din activul legislaţiei. Deciziile prin care se respinge o excepţie de neconstituţionalitate sunt obligatorii numai pentru părţile din dosarul în care excepţia a fost invocată, şi numai dacă se reiterează celeaşj critici într-o cerere ulterioară.
Instanţa compară, în mod nelegal, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în dosarul de faţă, cu sesizarea de neconstituţionalitate ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al CCR, în care s-a pronunţat decizia nr. 97/16.03.2023.
Instanţa judecătorească (Curtea de Apel Constanţa) nu are o astfel de atribuţie funcţională, iar printr-o astfel de comparaţie a încălcat competenţa data Curţii Constituţionale, singura ce poate examina comparativ conţinutul cererilor vizând excepţia de neconstituţionalitate a unui text.
1nstanţa face o suprapunere conceptuală nelegală între faptul de a indica prevederile Constituţiei care sunt încălcate printr-un text al legii, şi faptul de a argumenta în concret în ce constă încălcările.
Astfel, a apreciat că, din moment ce în decizia 97/2023 Curtea Constituţională a examinat constituţionalitatea art. 14 alin 3 din Legea nr. 153/2017 prin raportare Ia anumite prevederi ale Constituţiei, orice altă analiză de constituţionalitate referitoare Ia aceleaşi texte constituţionale nu ar mai putea fi făcută, pentru că a fost realizată deja.
In realitate, criticile concrete de neconstituţionalitate, ale aceluiaşi text de lege şi în raport de aceeaşi prevedere a Constituţiei, pot diferi. Curtea constituţională se referă întotdeauna, în deciziile de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate, că prevederea legală este constituţională în raport cu criticile formulate, de unde rezultă, per a contrario, că nu se exclude ca prevederea legală să fie neconstituţională în raport cu alte argumente critice viitoare. De altfel, Curtea Constituţională are o jurisprudentă suficient de conturată în care iniţial a respins excepţia de neconstituţionalitate a unei prevederi legale iar ulterior a admis o altă excepţie de neconstituţionalitate bazată pe acelaşi text al Constituţiei, reţinând că s-au formulat alte critici.
Prin urmare, Curtea de Apel Constanţa nu avea temei să respingă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Mai susţine recurenta ca fiind fals că excepţia de neconstituţionalitate pe care a ridicat-o se referă la aceleaşi prevederi ale Constituţiei, ca cele analizate în decizia CCR nr. 97/20213, în realitate, aceasta invocând mult mai multe dispoziţii constituţionale ca fiind încălcate precum şi prevederi obligatorii de nivel internaţional, acestea nefiind deloc examinate de Curtea Constituţională.
Apărările formulate în cauză
Intimatul - pârât Ministerul Educaţiei, a formulat întâmpinare la recursul promovat de reclamantă, în cadrul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului, pe considerentul că recurenta -reclamantă nu a indicat în cuprinsul cererii de recurs hotărârea care se atacă, conform art. 486 alin. (1) litera) din C. proc. civ.. A solicitat astfel a se admite excepţia nulităţii recursului şi a se anula recursul.
Pe fondul recursului, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate şi implicit menţinerea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
A susţinut că în mod corect instanţa de fond a constatat că în cauză prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost soluţionată de instanţa de contencios constituţional într-o cauză similară şi a respins-o ca inadmisibilă.
Răspunsul la întâmpinare
Recurenta -reclamantă HH. a combătut apărările intimatului - pârât Ministerul Educaţiei din cadrul întâmpinării, printr-un Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursulului conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 din acelaşi act normativ.
Procedura de soluţionare a recursului
În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 28.05.2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului ce vizează exclusiv soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă, pentru data de 10.09.2024, când, după soluţionarea cu prioritate a excepţiei nulităţii, invocată de intimatul - pârât, în cadrul întâmpinării, în sensul respingerii acesteia pentru considerentele expuse în practicaua acestei hotărâri, Înalta Curte, luând act de cererea recurentei - reclamante, de judecare a cauzei în lipsă, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.
Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta HH., recurs ce vizează exclusiv soluţia dată cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele expuse în continuare:
Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte soluţia ce a fost dată cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de reclamanta HH., hotărârea ce face obiectul controlului judiciar dedus prezentei judecăţi nu poate fi menţinută, în considerarea faptului că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Astfel, se constată că prin hotărârea recurată prima instanţă a respins sesizarea Curţii Constituţionale a României, cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamanta HH. cu privire la dispoziţiile art. art. 14 alin. (3) din Legea -cadru nr. 153/2017, ca inadmisibilă, în considerarea faptului că prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 97/16.03.2023 s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sindicatul Învăţământ Bistriţa-Năsăud din Bistriţa, în numele membrilor săi OO., TT., UU. şi VV., în Dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, de WW. în Dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, de Sindicatul Liber din Învăţământ Vrancea din Focşani, în numele membrilor săi de sindicat XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. şi EEE., în Dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal şi de Sindicatul Învăţământului "FFF." Giurgiu din Adunaţii Copăceni, în numele membrelor sale GGG., HHH. şi III., în Dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi s-a constatat că dispoziţiile art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Reţinând ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, judecătorul fondului a constatat că, respectivele critici de neconstituţionalitate au vizat exact aceleaşi dispoziţii constituţionale, apreciind că dezlegarea dată acestora de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 97/16.03.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022 de impune cu atât mai mult.
Astfel, a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a fost soluţionată de instanţa de contencios constituţional într-o cauză similară, în sensul respingerii acesteia, motiv pentru care a dispus respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionalea României, ca inadmisibilă.
Instanţa de control judiciar nu-şi poate însuşi această soluţie, raportat la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a reţinut, din interpretarea condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 47/1992, că excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamanta HH. cu privire la dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea -cadru nr. 153/2017, nu este admisibilă, prin raportare la dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992:
(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare*) este definitivă şi obligatorie.
Cum prin Decizia nr. 97 din 16 martie 2023 Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sindicatul Învăţământ Bistriţa-Năsăud din Bistriţa, în numele membrilor săi OO., TT., UU. şi VV., în Dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, de WW. în Dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, de Sindicatul Liber din Învăţământ Vrancea din Focşani, în numele membrilor săi de sindicat XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. şi EEE., în Dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal şi de Sindicatul Învăţământului "FFF." Giurgiu din Adunaţii Copăceni, în numele membrelor sale GGG., HHH. şi III., în Dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, constatând că dispoziţiile art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice sunt constituţionale, Înalta Curte reţine că eronat prima instanţă a apreciat ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, acestea vizând doar deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme legale, respectiv cele prin care se admite excepţia de neconstituţionalitate, nu şi deciziile de respingere a acestei excepţii.
Deopotrivă, constată Înalta Curte că, deşi excepţia de neconstituţionalitate ce a fost soluţionată prin Decizia nr. 97 din 16 martie 2023 a vizat tot dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea -cadru nr. 153/2017, criticile şi argumentele concrete de neconstituţionalitate invocate în cele două cauze sunt diferite.
Astfel, dacă în cadrul Deciziei nr. 97 din 16 martie 2023 Curtea Constituţională a efectuat controlul de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea -cadru nr. 153/2017 prin raportare art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, şi art. 20 din Constituţia României, referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, criticile de neconstituţionalitate fiind formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 al Protocolului nr. 12 la convenţie privind interzicerea discriminării, în prezenta cauză, recurenta - reclamantă HH. a invocat neconstituţionalitatea art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 în raport de mai multe articole din Constituţie, unele dintre acestea neanalizate anterior de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 97/16 martie 2023, respectiv, în raport de art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 41 alin. (4), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO, art. 1 alin. (1) din Convenţia nr. 111/1958, art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Astfel, Înalta Curte constată că eronat instanţa de fond a constatat că "în cauză prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost soluţionată de instanţa de contencios constituţional într-o cauză similară" reţinând ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, dat fiind faptul că, pe de o parte, criticile de neconstituţionalitate invocate în cele două cauze nu sunt identice, iar, pe de altă parte, nici articolul 29 din Legea nr. 47/1992 nu prevede ca făcând obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, ca şi condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, doar dispoziţiile neanalizate anterior de către Curtea Constituţională.
Articolul 29 lit. c) din Legea nr. 47/1992 precizează foarte clar că " Nupot face obiectul excepţiei prevederile constatatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale", ceea ce înseamnă per a contrario că pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate prevederile constatate ca fiind constituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Aşadar, respingerea de către Curtea Constituţională, anterior, a excepţiei de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii, chiar şi în ipoteza în care criticile de neconstituţionalitate sunt aceleaşi, nu constituie motiv de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Art. 29 alin. (3) şi (5) stabileşte că este inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate care are ca obiect prevederi constatate ca fiind neconstituţionale (care ies din fondul activ al legislaţiei), iar nu excepţia care are ca obiect prevederi constatate ca fiind constituţionale (care rămân în vigoare).
Faptul că articolul 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 a mai fost anterior supus controlului instanţei de contencios constituţional care, prin Decizia nr. 97/16 martie 2023 a respins excepţia de neconstituţionalitate, nu poate conduce la respingerea unei noi cereri de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de alte părţi, în alte cauze, ca inadmisibilă, cum eronat a procedat prima instanţă.
Contrar reţinerilor instanţei de fond, Înalta Curte, în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de recurenta - reclamantă HH., constată că cererea este admisibilă, îndeplinind cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:
"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".
Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:
- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- norma vizată de excepţie sa aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.
Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.
Verificând admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile prevăzute de alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în sensul că excepţia a fost invocată în cadrul dosarului nr. x/2021, aflat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal în stadiul procesual al fondului, normele juridice în discuţie, şi anume prevederile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, sunt în vigoare, au legătură cu cauza şi nu au fost declarate neconstituţionale din perspectiva reliefată de părţi printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Articolul 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, menţionat anterior, prevede următoarele:
"Personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I."
Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte apreciază că în cauză este îndeplinită cerinţa legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât aceste dispoziţii legale au stat la baza stabilirii drepturilor salariale ale reclamantei şi reîncadrării acesteia în noua grilă de salarizare în ceea ce priveşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, respectiv reglementează în privinţa cadrelor didactice opţiunea între drepturile aferente titlului ştiinţific de doctor şi cele aferente gradului didactic I în baza titlului de doctor, ca urmare a intrării în vigoare a Legii 153/2017 şi, implicit, reprezintă temeiul emiterii actului administrativ a cărui anulare este solicitată de către reclamanţi.
Criticile de neconstituţionalitate formulate de reclamantă s-au raportat la textele din cuprinsul Legii nr. 153/2017 care stabilesc obligaţia cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor, de a opta între drepturile aferente titlului de doctor şi cele aferente gradului didactic I în baza titlului de doctor, considerând reclamanta că încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 41 alin. (4), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, în măsura în care se aplică şi personalului didactic de predare care a obţinut gradul didactic I prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, dar şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO, art. 1 alin. (1) din Convenţia nr. 111/1958, art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Prin urmare, în ipoteza în care se va statua de către Curtea Constituţională a României că dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 sunt neconstituţionale, în măsura în care se aplică retroactiv şi personalului didactic de predare care a obţinut gradul didactic I prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, legalitatea Ordinului Ministrului Educaţiei nr. 3993/16.06.2021, contestat în cauză, ar fi afectată, fiind influenţată, în egală măsură, modalitatea de stabilire a drepturilor salariale specifice personalului didactic din învăţământ căruia i se adresează, ceea ce creează o legătură între aceste texte de lege şi soluţionarea cauzei deduse judecăţii.
Astfel fiind, Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, este îndeplinită condiţia existenţei raportului de dependenţă între soluţionarea acţiunii promovate de reclamantă şi textele de lege a căror neconstituţionalitate a fost invocată.
De asemenea, Înalta Curte constată că este îndeplinită şi condiţia privitoare la nedeclararea neconstituţionalităţii acestor texte de lege printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, toate considerentele expuse conducând la soluţia de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale criticate.
Opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Înalta Curte apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamanta HH. este neîntemeiată, dispoziţiile articolelor ce fac obiectul cererii de sesizare fiind constituţionale, neputându-se reţine încălcarea normelor din legea fundamentală la care părţile au făcut trimitere.
Astfel, recurenta -reclamantă HH. a apreciat că dispoziţiile criticate sunt în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 41 alin. (4), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO, art. 1 alin. (1) din Convenţia nr. 111/1958, art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la CEDO, în măsura în care se aplică şi personalului didactic de predare care a obţinut gradul didactic I prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017.
În cauză, Înalta Curte constată că reclamanta urmăreşte anularea Ordinului Ministrului Educaţiei nr. 3993/16.06.2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, act administrativ prin intermediul căruia, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (3) şi art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017, s-a realizat o clarificare a drepturilor salariale, în sensul înlăturării inechităţilor salariale pentru funcţiile similare ale personalului didactic care a obţinut printr-un ordin de ministru gradul didactic I ca urmare a echivalării titlului ştiinţific de doctor anterior datei de 01.07.2017 şi ale personalului care şi-a echivalat titlul de doctor după data menţionată.
Altfel spus, prin demersul judiciar promovat în prezenta cauză, recurenta-reclamantă urmăreşte să obţină înlăturarea dispoziţiilor referitoare la obligativitatea personalului din învăţământ care a obţinut gradul didactic I prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor anterior intrării în vigoare a legii nr. 153/2017, de a opta între drepturile salariale aferente titlului de doctor şi cele aferente gradului didactic I în baza titlului de doctor, considerând că nu i se aplică ca efect al principiului neretroactivităţii legii civile şi urmărind astfel să-şi conserve atât drepturile salariale aferente gradului didactic I, cât şi drepturile aferente titlului ştiinţific de doctor echivalat cu gradul didactic I anterior datei de 01.07.2017.
Or, prevederile legale criticate dau expresie opţiunii legiuitorului în domeniul analizat, de a reglementa, prin intermediul noii legi de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, un mecanism legal în privinţa drepturilor financiare aferente dobândirii titlului de doctor.
Astfel, pe lângă faptul că a schimbat natura acestui drept din spor în indemnizaţie în cuantum fix de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată şi a prevăzut o condiţie în ceea ce priveşte deţinerea titlului ştiinţific de doctor în domeniul pentru care este deţinut respectivul titlu, a reglementat şi o situaţie de excepţie de la plata acestei indemnizaţii în privinţa personalului didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalarea doctoratului, în sensul că a introdus un drept de opţiune pentru cadrele didactice care, ulterior dobândirii titlului de doctor, au obţinut, prin echivalarea acestui doctorat, gradul didactic I, şi anume de a opta între menţinerea în plată a indemnizaţiei de doctorat cu pierderea gradului obţinut prin echivalare sau păstrarea gradului obţinut prin echivalare şi pierderea indemnizaţiei de doctorat.
Cum dreptul de opţiune la care fac referire dispoziţiile tezei a II-a a art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 reflectă voinţa legiuitorului de a nu se mai permite cumulul indemnizaţiei de doctorat cu drepturile aferente gradului didactic obţinut exclusiv ca efect al echivalării aceluiaşi doctorat, prin instituirea unor reguli privind salarizarea personalului din învăţământ aflat în situaţia menţionată, în acord cu scopul edictării legii unice de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, nu se poate susţine că dispoziţiile legale criticate ar fi contrare şi ar încălca astfel prevederile antereferite din Constituţia României în sensul invocat de recurenta-reclamantă HH..
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, constatând ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta HH., va casa sentinţa recurată sub aspectul soluţiei date cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi rejudecând, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, în temeiul art. 29 alin. (4) din aceeaşi lege, va admite cererea de sesizare, astfel cum a fost formulată de reclamanta HH., şi va sesiza Curtea Constituţională a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea -cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, astfel cum a fost invocată de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanta HH. împotriva sentinţei civile nr. 317 din 7 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021.
Casează sentinţa civilă recurată sub aspectul soluţiei date cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi rejudecând:
Admite cererea de sesizare, astfel cum a fost formulată de reclamanta HH..
Sesizează Curtea Constituţională a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 14 alin. (3) din Legea -cadru nr. 153/2017, în raport de art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 41 alin. (4), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO, art. 1 alin. (1) din Convenţia nr. 111/1958, art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 10 septembrie 2024.