Şedinţa publică din data de 10 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Procedura în faţa primei instanţe
Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.12.2021 sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi B., obligarea comunicării Rezoluţiei nr. P21-7430, precum si pentru declanşarea acţiunii disciplinarea împotriva judecătorilor si procurorilor in cauza si obligarea la plata de daune morale si despăgubiri în suma de 1.000.000 RON.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 488 din 23 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
"Admite excepţia insuficientei timbrări a capătului de cerere având ca obiect plata daunelor morale si materiale.
Anulează capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale si materiale, ca insuficient timbrat.
Respinge, în rest, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii INSPECŢIA JUDICIARĂ şi B., ca neîntemeiată."
Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 488 din 23 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., în cadrul căruia, fără a încadra expres criticile sale în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea în fond, iar, în caz contrar, casarea şi, în urma rejudecării, admiterea acţiunii şi obligarea Inspecţiei Judiciare să efectueze cercetarea disciplinară, dar şi plata daunelor solicitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul arată că hotărârea nu este motivată în conformitate cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., nefiind menţionate motivele pentru care au fost înlăturate cererile sale, aceasta cuprinde motive contradictorii şi este vădit ilegală, cu încălcarea normelor de drept material.
Susţine că eronat s-a reţinut prin sentinţa recurată că sesizarea transmisă Inspecţiei Judiciare nu conţinea o semnătură electronică validă, fără a se menţiona de unde ar rezulta nevaliditatea semnăturii digitale, atâta timp cât, aşa cum se poate constata, documentul poartă o semnătură digitală, neexistând nici o probă contrară.
Consideră că prima instanţă se contrazice întrucât, dacă nu ar fi fost validă semnătura digitală pe sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, nu ar fi fost validă nici semnătura aplicată pe cererea de chemare în judecată, ori, s-a constatat că aceasta îndeplineşte condiţiile legale, iar cererea nu a fost anulată pentru lipsa semnăturii.
În plus, mai susţine recurentul că, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 303/2004, actualmente Legea nr. 303/2022, Inspecţia Judiciară se poate sesiza din oficiu, iar aceasta a fost înştiinţată despre săvârşirea unor astfel de abateri, absolut nimic nu o putea împiedica să dispună efectuarea de cercetări în cauză.
Invocând cu titlu de practică Decizia nr. 1941 din 05.04.2023 a ÎCCJ secţia CAF în dosarul nr. x/2021, susţine recurentul că hotărârea pronunţată în cauză este nelegală şi în ceea ce priveşte anularea, ca insuficient timbrat a capătului de cerere privind daunele morale, atâta timp cât potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013 taxa de timbru este de 100 RON, fiind admisă cererea de ajutor public judiciar pentru suma de 150 RON, din care 100 reprezintă taxa aferentă capătului privind daunele morale.
Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului şi, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.
În susţinerea excepţiei nulităţii invocă dispoziţiile art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi arată că aspectele redate de recurentul - reclamant reprezintă o reiterare a criticilor iniţiale analizate de instanţa de fond, criticile vizând aceleaşi chestiuni referitoare la încălcarea unor drepturi ale reclamantului.
Pe fondul recursului, susţine că argumentele invocate de recurentul -reclamant nu pot fi reţinute ca motive de nelegalitate sau netemeinicie ale sentinţei, instanţa de fond făcând o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material incidente, respingând în mod judicios cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Analizând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate, dar şi prin raportare la apărările intimatei, la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este fondat, în limitele şi pentru motivele arătate în continuare:
Motivele de fapt şi de drept relevante
In fapt, Înalta Curtea reţine că la data de 11.11.2021, reclamantul A. a transmis, prin intermediul poştei electronice, la Inspecţia Judiciară o sesizare împotriva Preşedintelui Tribunalului Dolj, Preşedintelui secţiei penale a Curţii de Apel Piteşti şi Şefului serviciu DNA - ST Piteşti, solicitând cercetarea disciplinară a acestora.
Sesizarea a fost înregistrata sub nr. P21-7430.
La data primirii sesizării, a fost întocmit referatul din 11.11.2021 de către consilierul juridic din cadrul Inspecţiei Judiciare în care s-a consemnat împrejurarea că emailul adresat de către reclamant nu deţine semnătură electronica validă.
Prin Adresa nr. x/23.11.2021, reclamantului i s-a comunicat că în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată sesizarea sus menţionată a fost clasată, întrucât nu îndeplineşte condiţiile de formă, respectiv lipseşte semnătura petentului.
Aceasta adresa a fost transmisa reclamantului, prin email la data de 06.12.2021.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul şi-a exprimat nemulţumirea faţă de răspunsul dat de Inspecţia Judiciară, solicitând comunicarea Rezoluţiei nr. P21-74300 dar şi declanşarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi procurorilor în cauză şi obligarea acestora la plata de daune morale şi despăgubiri în cuantum de 1.000.000 RON.
A susţinut reclamantul că rezoluţia, ce nu i-a fost comunicată, este vădit nelegală, plângerile sale purtând semnătura electronică potrivit dispoziţiilor legale.
Prin sentinţa recurată, prima instanţă a admis excepţia insuficientei insuficientei timbrări a capătului de cerere având ca obiect plata daunelor morale si materiale, anulând acest capăt de cerere având ca obiect plata daunelor morale si materiale, ca insuficient timbrat, respingând în rest, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii INSPECŢIA JUDICIARĂ şi B., ca neîntemeiată.
A reţinut în esenţă prima instanţă că, din conţinutul dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, rezultă că, în situaşia prevăzută de alin. (2), respectiv când sesizarea nu este semnată, nu se emite o rezoluţie de clasare ci doar un răspuns în acest sens, iar rezoluţia de clasare se emite în cazul în care în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, motiv pentru care a apreciat că solicitarea comunicarii Rezolutiei nr. P21-74300 nu are fundament juridic, legea impunând in aceasta situatie comunicarea doar a unui raspuns (adresa nr. x/23.11.2021 transmisa reclamantului, prin email, la data de 06.12.2021).
Referitor la legalitatea dispoziţiei de clasare faţă de lipsa semnăturii, a reţinut prima instanţă că, faţă de dispoziţiile art. 5 şi 7 din Legea nr. 455/2001, măsura clasării a fost dispusă în mod legal, faţă de lipsa semnăturii electronice valide, reclamantul având posibilitatea fie de a transmite prin e-mail sesizarea adresata Inspecţiei Judiciare, e-mail care să aibă ataşată o semnătură electronică validă, în condiţiile legii speciale anterior menţionate, fie de a expedia prin poştă un exemplar al cererii formulate, care să poarte semnătura sa olografă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere ce vizează acordarea unor daune morale şi materiale, Curtea de apel a reţinut că prin rezoluţia din 29.12.2021, s-a stabilit in sarcina reclamantului obligaţia de a achita o taxa judiciara de timbru in suma de 50 RON pe primul capăt de cerere, 20 RON pe capătul al II lea si 300 RON pe cel de-al treilea petit.
Cum recurentul - reclamant a formulat cerere de scutire doar pentru suma de 150 RON, iar taxa datorată era de 370 RON, iar reclamantul nu a mai plătit diferenţa de 220 RON, aferentă capătului de cerere în despăgubiri, prima instanţă a admis excepţia insuficientei timbrări a capătului de cerere având ca obiect plata daunelor morale şi materiale.
Astfel, Înalta Curte analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de normele legale incidente, constată că recursul promovat de reclamantul A. este fondat, însă în limitele şi pentru motivele arătate în continuare:
În prealabil, constată instanţa de control judiciar că recurentul nu a încadrat expres criticile sale în unul sau mai multe din cazurile de casare prevăzute strict şi limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, în dezvoltarea motivelor expuse acesta a invocat în esenţă nemotivarea hotărârii în conformitate cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., pe considerentul că nu au fost menţionate motivele pentru care au fost înlăturate argumentele sale, dar şi pentru că respectiva hotărâre ar conţine considerente contradictorii, fiind dată şi cu încălcarea normelor de drept material.
Or, aceste critici se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., hotărârea recurată urmând să fie analizată prin raportare la aceste două cazuri de casare.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lecturând sentinţa civilă atacată, Înalta Curte constată stabilirea în conţinutul acesteia a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părţilor, expunerea raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de prima instanţă sunt în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată şi soluţia pronunţată, neregăsindu-se în continutul hotărârii motive contradictorii sau străine de natura cauzei.
Instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea de chemare în judecată în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.
Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanţă a dreptului material.
Înalta Curte constată, astfel, că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."
Verificându-se conţinutul sentinţei atacate, se poate observa cu uşurinţă că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.
Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.
Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de reclamant în cererea sa, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat; prima instanţă reţinând corect situaţia de fapt, în limitele impuse de această procedură şi, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată.
Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată este motivată, respectând întocmai dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ. şi nu există contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.
Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă; lipsa de motivare neputând fi reţinută, raportat la faptul că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.
Reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.
Motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.
Existenţa unor motive contradictorii vizează contrarietate între considerentele unei hotărâri, adică contrarietate între un considerent al hotărârii cu un alt considerent al hotărârii, ceea ce presupune, obligatoriu, indicarea a cel puţin două considerente ale hotărârii şi indicarea modului în care cele cel puţin două considerente ale hotărârii ar fi în contradicţie unul cu celălalt.
Susţinerea recurentului în sensul că, dacă nu ar fi fost validă semnătura digitală pe sesizarea adresată Inspecţie Judiciare, nu ar fi fost validă nici semnătura cererii de chemare în judecată, nu poate fi reţinută în sensul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind identificate considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii.
Pe cale de consecinţă, pretinsa deficienţă în motivare imputată de reclamant sentinţei recurate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinută ca fiind fondată, prima instanţă arătând punctual de ce a respins acţiunea.
Prin urmare din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul - reclamant este nefondat.
Este însă întemeiat motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material şi care va fi incident atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Înalta Curte reţine că, în cauză, soluţia instanţei de fond a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a disp. art. 45 alin. (1) şi (2), art. 451 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, art. 7 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, dar şi ale art. 194 şi art. 196, 199 C. proc. civ.
Instanţa de fond a identificat corect dispoziţiile legale incidente cauzei, însă acestea au fost interpretate greşit.
Mai întâi, Înalta Curte reţine că sesizarea reclamantului a fost transmisă prin email Inspecţiei Judiciare la data de 11.11.2021, fiind înregistrată la Inspecţia Judiciară în aceeaşi zi sub nr. de lucrare P21-7430.
La data primirii sesizării, a fost întocmit referatul din 11.11.2021 de către consilierul juridic din cadrul Inspecţiei Judiciare în care s-a consemnat împrejurarea că emailul adresat de către reclamant nu deţine semnătură electronica validă.
Prin adresa nr. x/23.11.2021, reclamantului i s-a comunicat că în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată sesizarea sus menţionată a fost clasată, întrucât nu îndeplineşte condiţiile de formă, respectiv lipseşte semnătura petentului.
Aceasta adresa a fost transmisa reclamantului, prin email la data de 06.12.2021.
Astfel, reţine Înalta Curte că procedura instituită prin art. 45 din Legea nr. 317/2004 atribuie pârâtei Inspecţia Judiciară competenţa de a verifica sesizările formulate de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori, prevăzute în Legea nr. 303/2004.
În exercitarea acestei atribuţii, pârâta efectuează, prin inspectorii judiciari, verificări prealabile în cadrul cărora stabileşte dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare. Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare. Rezoluţia de clasare este supusă confirmării inspectorului-şef. În cazul în care se constată că există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, inspectorul judiciar dispune, prin rezoluţie, începerea cercetării disciplinare.
Aşadar, unicul scop al sesizării Inspecţiei Judiciare trebuie să fie cercetarea unor posibile abateri disciplinare săvârşite de magistraţi, din moment ce, conform art. 45 din Legea nr. 317/2004, după verificările prealabile efectuate în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori, pârâta poate dispune fie clasarea sesizării, fie începerea cercetării disciplinare.
Relevante în cauza de faţă sunt dispoziţiile procedurale prevăzute de art. 45 şi art. 451 din Legea nr. 317/2004 modif. (forma în vigoare la data emiterii actelor contestate) ce prevăd următoarele:
"Art. 45
(1) Inspecţia Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori.
(2) În cazul în care sesizarea nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii concrete cu privire la situaţia de fapt care a determinat sesizarea, aceasta se clasează şi se comunică răspuns în acest sens. Se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
(3) Aspectele semnalate potrivit alin. (1) sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecţiei Judiciare, în cadrul căreia se stabileşte dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare. Verificările se efectuează în termen de cel mult 45 de zile de la data sesizării Inspecţiei Judiciare, potrivit alin. (1). Inspectorul-şef poate dispune prelungirea termenului de efectuare a verificării prealabile, cu cel mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.
(4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată Că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare. Rezoluţia de clasare este supusă confirmării inspectorului-şef. Rezoluţia poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-şef, care poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, completarea verificărilor.
(5) În cazul în care se constată că există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, inspectorul judiciar dispune, prin rezoluţie, începerea cercetării disciplinare.
(6) În situaţia în care mai multe sesizări privesc aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, sesizările se conexează.
(7) Termenele stabilite de prezentul articol sunt prevăzute sub sancţiunea decăderii.
Art. 451
(1) Împotriva rezoluţiei de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului-şef, în termen de 15 zile de la comunicare. Plângerea se soluţionează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecţia Judiciară.
(2) Soluţiile pe care inspectorul-şef le poate dispune sunt:
a) respingerea plângerii şi menţinerea rezoluţiei atacate;
b) admiterea plângerii şi completarea verificărilor. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-şef.
(3) Rezoluţia inspectorului-şef prin care au fost respinse plângerea şi rezoluţia de clasare pot fi contestate de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare. Soluţionarea cauzei se face de urgenţă şi cu precădere.
(4) Soluţiile pe care le poate pronunţa secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti sunt:
a) respingerea contestaţiei;
b) admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.
(5) Hotărârea pronunţată potrivit dispoziţiilor alin. (4) lit. b) trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost desfiinţate rezoluţiile atacate şi să indice faptele şi împrejurările care trebuie lămurite, precum şi mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor.
(6) Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare."
Astfel, din dispoziţiile legale sus menţionate, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că, în situaţia prevăzuta la alin. (2) al art. 45 din Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, ce reglementează situaţia în care sesizarea nu este semnată, nu se emite o rezoluţie de clasare, ci doar un răspuns în acest sens, rezoluţia de clasare emiţându-se în cazul în care, în urma efectuării verificărilor prealabile, se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare.
Însă, în ceea ce priveşte legalitatea dispoziţiei de clasare, faţă de lipsa semnăturii, Înalta Curte constată că atât inspectorul şef, cât şi prima instanţă au aplicat dispoziţiile legale incidente în litera şi nu în spiritul lor.
Astfel, apreciind asupra condiţiilor de formulare a plângerii împotriva rezoluţiei de clasare, Înalta Curte constată că nu există în conţinutul Legii nr. 317/2004 dispoziţii speciale cu privire la condiţiile de validitate a plângerii. Singurele condiţii de validitate la care se referă Legea nr. 317/2004 sunt cele de la art. 45 alin. (1) şi (2) din actul normativ, care privesc însă modul de formulare a sesizării iniţiale, cu săvârşirea abaterii disciplinare.
Legea specială menţionează aşadar, drept condiţii de formă ale sesizării: forma scrisă, semnătura, indicarea datelor de identificare ale autorului, motivarea în fapt.
Având în vedere că în legătură cu aplicarea semnăturii, textul Legii nr. 317/2004 nu conţine menţiuni speciale, urmează a se aplica normele generale, respectiv dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. f) şi art. 196 C. proc. civ., care trebuie corelate inclusiv cu dispoziţiile generale ale art. 148 C. proc. civ.:
"Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă (…), precum şi semnătura."
Totodată, urmează a fi avute în vedere şi prevederile art. 268 din C. proc. civ., cu denumirea marginală "Rolul semnăturii":
"(1) Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii. (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condiţiile prevăzute de lege."
În ceea ce priveşte semnătura electronică, Înalta Curte reţine ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 5 şi art. 7 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, conform cărora " înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată", respectiv:
"în cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii."
Or, astfel cum rezultă din conţinutul sesizării transmise pe e-mail de recurentul - reclamant la data de 11.11.2021, (dosarul de fond), la finalul sesizării se regăseşte următoarea menţiune:
"Semnat digital de A.
DN:cn=criveanu ion,o,ou,
Email=x,
c=RO
Data:2021.11.11 09.58:14+02"00"
Deşi este adevărat că aceasta nu reprezintă o semnătură electronică validă, în sensul reglementat de Legea nr. 455/2001, Înalta Curte, contrar celor reţinute prin sentinţa recurată, va constata că în cauză nu pot fi ignorate dispoziţiile art. 196 alin 2 din C. proc. civ., potrivit cărora:
"[...] lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie
În cazul în care reclamantul este prezent în instanţă, acesta va semna chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.[...]".
Deopotrivă, sunt relevante şi dispoziţiile art. 200 alin. (3) C. proc. civ..conform cărora "Când cererea nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 1 94-197, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de 10 zile de la primirea comunicării trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii".
Astfel, constata instanţa de recurs că normele de procedură dau posibilitatea părţii să remedieze lipsurile cererii de chemare în judecată, ceea ce în mod corespunzător ar trebui aplicat şi în procedura reglementată de Legea nr. 317/2004.
Este adevărat că această procedură nu impune o etapă de regularizare a cererii/sesizării specifică procedurilor judiciare, însă dispoziţiile legale menţionate devin pe deplin aplicabile în lipsa unor norme contrare, mai ales în condiţiile în care, potrivit celor anterior menţionate, cererea poate fi depusă inclusiv "prin poştă, curier, fax sau scanată şi transmisă prin poştă electronică, ori prin înscris în formă electronică (...)" (art. 199 alin. (1) C. proc. civ.)
Aşadar, fiind recunoscut faptul că sesizările şi plângerile pot fi înaintate inclusiv prin aceste mijloace de comunicare, iar înscrisul în formă electronică îndeplineşte această cerinţă doar dacă i s-a "încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice", în mod evident, la primirea unor sesizări/plângeri transmise pe e-mail autoritatea competentă va trebui să dea eficienţă inclusiv prevederilor art. 196 alin. (2) C. proc. civ., în sensul de a da posibilitatea petentului să asigure aplicarea semnăturii electronice extinse, în sensul reglementat de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, ori transmiterea prin poştă a unui exemplar original al cererii purtând semnătura sa olografă, prin înştiinţarea acestuia asupra obligaţiilor menţionate.
Că aceasta este interpretarea corectă a legii rezultă inclusiv din aceea că, potrivit normelor de procedură civilă, cererea nu va putea fi niciodată anulată pentru lipsa semnăturii fără informarea în prealabil a titularului cu privire la obligaţia de a transmite pe e-mail un exemplar purtând o semnătură electronică validă, în sensul reglementat de Legea nr. 455/2001, ori de a de a înainta prin poştă, în original, un exemplar semnat olograf, în caz contrar sancţiunea anulării apărând disproporţionată în raport de scopul urmărit.
Astfel, observând că măsura clasării sesizării reprezintă o sancţiune drastică, de natură a bloca demersul petentului având ca obiect constatarea săvârşirii de către magistrati a unor abateri disciplinare, urmează a se reţine, contrar concluziilor instanţei de fond, că intimata Inspecţia judiciară avea obligaţia de a informa titularul asupra viciilor constatate cu privire la sesizarea formulată de acesta şi de a-i da posibilitatea de a le remedia anterior soluţionării.
Aşadar, în raport de situaţia de fapt concretă arătată, Înalta Curte arată că ar fi fost mai adecvată comunicarea către reclamant a obligaţiei de a semna olograf în original sesizarea, ori de a transmite pe e-mail un exemplar purtând o semnătură electronică validă, cu respectarea normelor legale speciale prevăzute de art. 7 din Legea nr. 455/2001, şi, numai după ce i s-ar fi cerut expres părţii să complinească viciul procedural, s-ar fi impus aplicarea sancţiunii.
O astfel de conduită a autorităţii s-ar fi impus în cauză cu atât mai mult cu cât nici instanţa de judecată nu poate aplica sancţiunea anulării cererii, ca nesemnată, decât după ce în prealabil a comunicat reclamantului viciul şi i-a solicitat complinirea acestuia, iar reclamantul nu s-a conformat, astfel cum prevăd expres dispoziţiile art. 196 alin. (2) şi art. 200 alin. (3) din C. proc. civ.
Apare astfel ca disproporţionată, chiar abuzivă, aplicarea sancţiunii în cazul în care nu i s-a pus în vedere reclamantului mai întâi obligaţia de a complini viciul.
Deşi menţiunile aplicate de petiţionar la finalul sesizării nu pot fi asimilate unei semnături electronice valide, aceasta putându-se face doar în condiţiile legii speciale, cu respectarea art. 7 din Legea nr. 455/2001, dat fiind faptul că în prezenta cauză, recurentul-reclamant nu a fost înştiinţat, astfel cum impun dispoziţiile art. 196 alin. (2) şi art. 200 alin. (3) din C. proc. civ., despre obligaţia de a semna în mod legal sesizarea, Înalta Curte apreciază că soluţia clasării acesteia pentru neîndeplinirea condiţiei privind semnătura, este extrem de formalistă, intimata-pârâtă Inspecţia judiciară aplicând petentului o sancţiune disproporţionată în raport de scopul urmărit.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, reţinând ca fiind fondat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va admite recursul formulat de reclamantul A., va casa în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând, va admite în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, obligând pârâta Inspecţia Judiciară să soluţioneze sesizarea formulată de reclamant şi înregistrată sub nr. de lucrare P21-7430 din data de 11.11.2021.
În ceea ce priveşte soluţia de anulare a cererii având ca obiect plata daunelor morale şi materiale, ca insuficient timbrată, Înalta Curte constată că aceasta este legală, urmând a fi menţinută, prin raportare la dispoziţiile art. 16 lit. a) şi b) şi art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru, ce prevăd că:
"ART. 16
În materia contenciosului administrativ, cererile introduse de cei vătămaţi în drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege se taxează după cum urmează:
a) cererile pentru anularea actului sau, după caz, recunoaşterea dreptului pretins, precum şi pentru eliberarea unui certificat, a unei adeverinţe sau a oricărui altui înscris - 50 RON;
b) cererile cu caracter patrimonial, prin care se solicită şi repararea pagubelor suferite printr-un act administrativ - 10% din valoarea pretinsă, dar nu mai mult de 300 RON.
ART. 27
Orice alte acţiuni sau cereri neevaluabile în bani, cu excepţia celor scutite de plata taxei judiciare de timbru potrivit legii, se taxează cu 20 RON."
Astfel, faţă de aceste dispoziţii, în mod corect prima instanţă, prin rezoluţia din data de 29.12.2021, a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de a achita o taxa judiciara de timbru în suma de 50 RON pe primul capăt de cerere, 20 RON pe capătul al II lea si 300 RON pe cel de-al treilea petit.
Cum, în privinţa obligaţiei de a plăti taxa judiciară de timbru, recurentul - reclamant a formulat "cerere de ajutor public judiciar în sumă de 150 RON", solicitând, aşadar, scutirea de la plata sumei de 150 RON, iar prin încheierea de sedinta din data de 22.08.2022, s-a dispus acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru în suma de 150 RON, retinându-se că, deşi taxa de timbru datorata este in suma de 370 RON, în raport de principiul disponibilitatii, instanta a fost investita cu o cerere de scutire de la plata unei taxe în suma de doar 150 RON, reclamantul avea obligatia de a achita o taxa judiciara de timbru în suma de 220 RON, aferenta capatului de cerere în despagubiri, obligaţie pe care acesta nu şi-a îndeplinit-o, deşi a fost legal citat cu menţiunea de a achita diferenţa de taxă de timbru în cuantum de 220 RON, conform Dovezii de înmânare ataşată la dosar.
Or, faţă de dispoziţiile art. 197 C. proc. civ., ce prevăd că " Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii", soluţia primei instanţe, de admitere a excepţiei insuficientei timbrări a capătului de cerere având ca obiect plata daunelor morale si materiale şi de anulare a acestuia, ca insuficient timbrat, este legală, criticile recurentului - reclamant sub acest aspect fiind neîntemeiate.
Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, constatând ca fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând, va admite în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, obligând pârâta Inspecţia Judiciară să soluţioneze sesizarea formulată de reclamant şi înregistrată sub nr. de lucrare P21-7430 din data de 11.11.2021.
Deopotrivă, urmează a menţine soluţia dată capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale şi materiale, ca legal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 488 din 23 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând:
Admite în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară.
Obligă pârâta Inspecţia Judiciară să soluţioneze sesizarea formulată de reclamant şi înregistrată sub nr. de lucrare P21-7430 din data de 11.11.2021.
Menţine soluţia dată capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale şi materiale
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 10 septembrie 2024.