Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 26 octombrie 2021, sub număr de dosar x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând anularea rezoluţiei inspectorului-şef din data de 7 octombrie 2021 dată în lucrarea nr. C21-1579, precum şi a rezoluţiei de clasare nr. 2585 din 9 septembrie 2021 dispusă în lucrarea nr. C21-2290.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2309 din 12 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 2309 din 12 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că hotărârea este întemeiată pe motive străine de natura pricinii, aminteşte şi reţine în mod sumar câteva din apărările reclamantei, apoi redă integral conţinutul întâmpinării formulate de pârâta Inspecţia Judiciară, cu menţionarea numărului de dosare cu privire la cele două părţi în discuţie, judecătorul fondului refuzând cu stiintă să ia în considerare şi să reţină criticile reclamantei argumentate pe texte de lege.
A mai arătat că, în litigiul de faţă, analizarea legalităţii presupune analiza de către inspectorii judiciari a documentelor oficiale, reale, care dovedesc proprietatea şi identitatea proprietarului averii abandonate în Bulgaria. Faţă de săvârşirea de către judecători, procurori, inspectori-judiciari cu rea-credinţă a multitudinii abaterilor disciplinare dovedite este evident şi inacceptabil să fie primită argumentarea falsă că nu există motive de anulare a rezoluţiilor contestate şi că analiza Inspecţiei Judiciare este una completă.
Instanţa de judecată nu este chemată să realizeze o reapreciere a elementelor stabilite de inspectorul judiciar, cu privire la acest aspect fiind invocate dispoziţiile art. 451 alin. (4) lit. b), această dispoziţie, în opinia sa, neavând niciun rost dacă judecătorii nu pot reaprecia elementele stabilite de inspectorul judiciar.
Raportat la conţinutul real, oficial al situaţiei de fapt stabilită de Comisia Mixtă Română-Bulgară încă din luna septembrie 1940, urmează a se constata încălcarea cu stiinţă a normelor de drept material ori procesual, urmărind, acceptând vătămarea persoanelor, fiind dată o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, casarea hotărârii şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea celor două rezoluţii.
4. Apărările formulate în recurs
Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pe motiv că, în opinia sa, aspectele invocate nu se încadrează în motivele de casare ale art. 488 C. proc. civ.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
În esenţă, intimata a susţinut că în mod temeinic Curtea de Apel Bucureşti a înlăturat criticile reclamantei potrivit cărora rezoluţia inspectorului-sef nu a analizat toate aspectele reclamate prin sesizarea formulată, reţinând că, din prevederile art. 45 alin. (3) si ale art. 45 alin. (1) şi (2) ale Legii nr. 317/2004, nu rezultă că inspectorul-sef nu efectuează propriile cercetări ale aspectelor invocate prin sesizare, ci ca analizează doar legalitatea rezoluţiei de clasare pronunţate în raport de motivele invocate de petentă prin plângerea adresată inspectorului-şef, iar în cazul în care apreciază că se impune completarea verificărilor, dispune admiterea plângerii şi completarea verificărilor, situaţie în care, completarea se efectuează de către inspectorul judiciar, iar nu de inspectorul-sef.
Aşa fiind, rezoluţia inspectorului-sef de soluţionare a plângerii este legală şi temeinică, fiind analizate si înlăturate argumentat criticile aduse de petentă cu privire la modul de instrumentare a sesizării disciplinare, iar, pe fond, fiind însuşit în mod expres şi argumentat raţionamentul expus de inspectorul care a emis rezoluţia de clasare.
În consecinţă, instanţa fondului a constatat că în mod legal inspectorul judiciar a reţinut că nemulţumirile şi criticile formulate de reclamantă nu conturează indicile săvârşirii abaterilor disciplinare invocate, nefiind identificate motive de legalitate cu privire la rezoluţiile contestate.
5. Răspunsul la întâmpinare
Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esenţă argumentele prezentate prin cererea de recurs.
6. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Prin notele scrise depuse la dosar de reclamantă, aceasta a solicitat restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON (50+50+100), din care 100 RON achitată pentru recurs. A invocat şi faptul că cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, făcând trimitere la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 9/1998.
La termenul de judecată din data de 12 septembrie 2024, Înalta Curte a reţinut că restituirea taxei judiciare de timbru nu se justifică câtă vreme recurenta-reclamantă nu a formulat cerere privind reexaminarea modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, cu apărările fomulate prin întâmpinare şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului invoată prin întâmpinare şi va constata că recursul formulat este nul.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de control judiciar aminteşte că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor.
Astfel, deşi există formal o declaraţie de recurs, nu se indică explicit, raportat la textul invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie şi prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului.
Aşa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenţei actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunţării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziţia părţii faţă de drepturile şi obligaţiile în discuţie, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunţată.
Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale şi la prezentarea circumstanţelor factuale ale cauzei, ci condiţia legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticilor în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor şi raţionamentelor pe care se bazează.
În acest context, aşa cum s-a relevat mai sus, recurenta a indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".
Înalta Curte aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Teza privind casarea hotărârii pentru existenţa de motive străine de natura pricinii priveşte situaţia în care toate considerentele hotărârii judecătoreşti nu au nicio legătură cu obiectul cauzei.
De asemenea, se reţine că, prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.
Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată şi dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menţionate.
Înalta Curte reţine că sunt date în competenta instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea soluţiei instanţei de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de faţă la prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reţinute ca temei al recursului.
Conform art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greşeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt şi critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.
În lumina dispoziţiilor legale antereferite şi a considerentelor teoretice expuse, instanţa de control judiciar constată că, în esenţă, recurenta a susţinut că, faţă de săvârşirea de către judecători, procurori, inspectori-judiciari cu rea-credinţă a multitudinii abaterilor disciplinare dovedite este evident şi inacceptabil să fie primită argumentarea falsă că nu există motive de anulare a rezoluţiilor contestate şi că analiza Inspecţiei Judiciare este una completă, precum şi faptul că, Raportat la conţinutul real, oficial al situaţiei de fapt stabilită de Comisia Mixtă Română-Bulgară încă din luna septembrie 1940, urmează a se constata încălcarea cu stiinţă a normelor de drept material ori procesual, urmărind, acceptând vătămarea persoanelor, fiind dată o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, care cuprinde motive străine de natura pricinii şi este nemotivată.
Or, prima instanţă a reţinut, în esenţă, enunţând dispoziţiile art. 45 şi 451 alin. (3)-(5) din Legea nr. 317/2004, a apreciat că, din cuprinsul acestor dispoziţii legale speciale, rezultă că instanţa nu este chemată să realizeze o reapreciere a elementelor stabilite de inspectorul judiciar în urma căreia să dispună începerea cercetării disciplinare, ci exclusiv să verifice legalitatea rezoluţiilor contestate. Prin prezenta acţiune, reclamanta-petentă contestă rezoluţia de clasare şi rezoluţia Inspectorului-Şef prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva acesteia, susţinând în esenţă că inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare a refuzat în mod voit să-şi îndeplinească atribuţiile de analiză, verificare şi control a aspectelor sesizate prin memoriu, preluând practic rezoluţia de clasare, astfel că rezoluţia este nemotivată, nu cuprinde argumentele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, nu sunt analizate probatoriile, în realitate nu răspunde aspectelor invocate în sesizare.
Curtea a constatat, cu referire la aspectele privind activitatea judecătorilor în dosarul nr. x/2012, instrumentat de judecătorii din raza Curţii de Apel Constanţa, precum şi a dosarelor ce au avut ca obiect căile extraordinare de atac (dosarul nr. x/2016, având obiect revizuire şi dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Constanţa, având ca obiect contestaţie în anulare), că acestea au făcut obiectul analizei Inspecţiei Judiciare - Direcţia de Inspecţie Judiciară pentru Judecători în lucrarea nr. x/2017, în care s-a dispus prin rezoluţia din 26 martie 2018 clasarea sesizării. Această soluţie a fost contestată prin acţiune la Curtea de Apel Bucureşti, formând obiectul dosarului nr. x/2018, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 4174 din 17 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă, prin care s-a respins acţiunea formulată împotriva rezoluţiilor Inspecţiei Judiciare, ca neîntemeiată. Prin urmare, constatând că aspectele sesizate au făcut obiectul verificărilor Inspecţiei Judiciare, soluţia de clasare fiind menţinută atât prin rezoluţia inspectorului şef, cât şi în urma promovării acţiunii judiciare la instanţă, prin hotărârea judecătorească definitivă, în mod corect pârâta a arătat că nu va face o analiză a dosarelor menţionate, menţinându-şi punctul de vedere exprimat prin rezoluţia din 26 martie 2018.
Similar, Curtea a reţinut că nemulţumirile privind modul de soluţionare a încheierii penale nr. 133/P/CP din 5 septembrie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, prin care a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată împotriva ordonanţei din 13 iunie 2017, dată în dosarul nr. x/2016 al DNA - Serviciul Teritorial Constanţa, au făcut obiectul analizei Inspecţiei Judiciare în lucrarea nr. x/2018, în care s-a dispus prin rezoluţia din 6 februarie 2018 clasarea sesizării. Această soluţie a fost contestată prin acţiune la Curtea de Apel Bucureşti, formând obiectul dosarului nr. x/2018, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 311 din 26 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (judecător B.), prin care s-a respins acţiunea formulată împotriva rezoluţiilor Inspecţiei Judiciare, ca neîntemeiată, recursul declarat împotriva acestei sentinţe fiind respins prin decizia civilă nr. 2417 din 14 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (complet format din judecătorii C., D. şi E.), definitivă, prin urmare nu vor mai fi analizate în prezentul dosar.
În continuare, prima instanţă a procedat la analiza legalităţii rezoluţiilor contestate sub aspectul modului de soluţionare a sesizării prin care au exprimate nemulţumiri faţă de activitatea inspectorilor judiciari şi a judecătorilor care au soluţionat sesizarea disciplinară ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti (contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare din lucrarea nr. x/2018 a Direcţiei de Inspecţie Judiciară pentru Procurori) şi al dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti (contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare din lucrarea nr. x/2017 a Direcţiei de Inspecţie Judiciară pentru Judecători).
În legătură cu modul de soluţionare a lucrării nr. x/2017 de către inspectorii judiciari, respectiv a acţiunii judiciare de către doamna judecător F. în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, judecătorul fondului a constatat că în mod corect prin rezoluţiile pronunţate pârâta a reţinut că răspunderea disciplinară era prescrisă.
Enunţând dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, a reţinut că, potrivit actelor dosarului, rezoluţia de clasare a Inspecţiei Judiciare a fost dispusă la data 26 martie 2018, sentinţa civilă nr. 4174, prin care a fost soluţionată acţiunea judiciară în dosarul nr. x/2018, a fost pronunţată la data de 17 octombrie 2018, sesizarea disciplinară a fost înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii la data de 11 iunie 2021, cu depăşirea termenului de 2 ani prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. În aceste condiţii, în mod legal prin rezoluţia de clasare, menţinută prin rezoluţia inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, s-a constatat că la data formulării sesizării disciplinare, prescripţia răspunderii disciplinare era împlinită.
În ce priveşte criticile din acţiune prin care se contestă rezoluţia de clasare şi rezoluţia Inspectorului-Şef prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva acesteia, cu referire la aspectele sesizate cu privire la modul de soluţionare a lucrării nr. x/2018 de către inspectorii judiciari, respectiv a acţiunii judiciare de către doamna judecător B. în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 2417 din 14 aprilie 2021 în complet format din domnii judecători C., D. şi E. Curtea de apel a constatat că reclamanta susţine, în esenţă, că sesizarea sa disciplinară a fost tratată superficial, rezoluţiile nu sunt corespunzător motivate, fiind indicate în cuprinsul lor dispoziţiile legale sau statuări generale fără a se face o aplicare concretă a acestora şi că magistraţii judecători împotriva cărora a formulat sesizarea au săvârşit abateri disciplinare întrucât, deşi au avut la dispoziţie, în fiecare dosar, documentele care reflectă situaţia reală privind adevăratul proprietar şi persoana îndreptăţită la despăgubiri ca fiind G., prin soluţiile pronunţate dovedesc că au fost de acord cu toate operaţiunile de alterare a realităţii săvârşite de judecătorii Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, nu s-au împotrivit faţă de săvârşirea acestor fapte, refuzând în mod voit să efectueze verificarea falsului în înscrisuri, respingând în schimb toate sesizările, memoriile, cererile formulate.
Enunţând dispoziţiile art. 97 din Legea nr. 303/2004 şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, dispoziţiile art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţia României, a reţinut că controlul exercitat de Inspecţia Judiciară în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor şi, implicit, cel al instanţei de contencios administrativ asupra actelor autorităţii administrative menţionate nu pot pune în discuţie soluţia procesuală, aceasta putând face doar obiectul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale. Aşa fiind, nu trebuie confundate atribuţiile ce incumbă pârâtei Inspecţia Judiciară în materie disciplinară cu referire la magistraţi cu desfăşurarea controlului judiciar asupra actelor emise în cursul procesului civil sau penal. Altfel spus, partea pârâtă nu are potrivit normelor juridice în vigoare vreo atribuţie de exercitare a unui control referitor la modul de purtare a unui proces civil sau penal, ci competenţa limitată se exercitată sub aspectul abaterilor disciplinare expres şi limitativ indicate la art. 99 din Legea nr. 303/2004, nerevenindu-i în principiu să aprecieze asupra legalităţii procedurii desfăşurate de judecător ori a soluţiei dispuse de acesta.
În continuare, Cutea a observat că afirmaţiile reclamantei privesc abaterea disciplinară de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Enunţând dispoziţiile art. 991 din acelaşi act normativ cu privire la noţiunea de rea-credinţă şi gravă neglijenţă, referitor la abaterea în discuţie, Curtea a reţinut că, din punctul de vedere al laturii obiective, trebuie să se identifice încălcarea de către magistrat a normelor de drept material sau procesual, iar nerespectarea acestor norme să fie neechivocă. Dacă în cazul relei-credinţe, magistratul urmăreşte sau acceptă vătămarea unei persoane, ceea ce denotă o conduită intenţionată a acestuia, în ipoteza gravei neglijenţe, este necesar ca acea conduită să aibă consecinţe grave în ceea ce priveşte drepturile procesuale ori substanţiale ale părţilor, într-un litigiu; totodată, în acest din urmă caz, este necesar ca magistratul să manifeste o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri elementare profesionale, iar nerespectarea normelor să poată fi caracterizată ca fiind o greşeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipseşte orice justificare.
În acest context, faţă de acţiunea de faţă şi sesizarea formulată în procedura administrativă, reclamanta a pornit în demersurile sale vizând materia răspunderii disciplinare a magistraţilor de la o premisă eronată, anume aceea că ar fi revenit Inspecţiei Judiciare competenţa de efectuare a unui control detaliat de legalitate asupra modului în care se desfăşoară procedura de soluţionare a acţiunii judiciare în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, inclusiv asupra soluţiilor pronunţate în primă instanţă şi în calea de atac.
Or, Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 317/2004 nu conferă Inspecţiei Judiciare o atribuţie similară aceleia deţinute de o instanţă de control judiciar, anume de a verifica legalitatea şi temeinicia activităţii judiciare, prin analiza modului în care a fost stabilită situaţia de fapt, respectiv a fost aplicat şi interpretat dreptul procesual şi dreptul substanţial în desfăşurarea în concret a judecăţii.
Analiza pretinsă de reclamantă în scopul confirmării afirmaţiilor sale are ca finalitate infirmarea raţionamentului judiciar dezvoltat în soluţionarea acţiunii judiciare şi a recursului, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate, iar acele critici implică efectuarea în cauza de faţă a unui control specific celui judiciar dintr-o cale de atac, nu verificarea legalităţii unui act administrativ unilateral emis de Inspecţia Judiciară, ce nu deţine atribuţia de instanţă judecătorească susceptibilă de învestire cu o cale de atac.
În mod suplimentar, Curtea a subliniat că, sub aspectul laturii subiective, magistratul care acţionează cu rea-credinţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate constituind nemulţumiri subiective ale reclamantei faţă de inspectorii judiciari şi judecătorii care au avut competenţe în soluţionarea sesizării disciplinare formulate.
Finalmente, prima instanţă a constatat că nu s-a învederat prin sesizarea formulată de reclamantă cum anume soluţiile reflectate în dosarul nr. x/2018 sunt rezultat al încălcării grave, neîndoielnice şi nescuzabile, a normelor de drept material ori procesual
În ce priveşte critica prin care se susţine că inspectorii judiciari nu au cercetat nimic din aspectele învederate prin sesizare, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută faţă de dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 317/2004. Astfel, contrar susţinerilor reclamantei, s-a reţinut că inspectorii judiciari au respectat normele menţionate sub aspectul verificărilor necesare a fi efectuate în soluţionarea sesizării/plângerii reclamantei, concluzia trasă de inspectorul judiciar din toate lucrările efectuate fiind aceea a lipsei indiciilor de săvârşire a vreunei abateri disciplinare. Această concluzie a fost în mod corect argumentată în actele administrative contestate în care s-a indicat faptul că verificările prealabile efectuate au permis soluţionarea sesizării şi a plângerii prealabile, cu sublinierea faptului că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, aprecierea asupra utilităţii administrării probelor şi luării unor măsuri procesuale în cauza dedusă judecăţii sunt de esenţa actului de judecată, fiind excluse controlului administrativ asupra lor. Or, hotărârile judecătoreşti pronunţate nu pot fi desfiinţate decât în căile de atac prevăzute de lege, iar nu în procedurile administrative în faţa Inspecţiei Judiciare.
Faptul Inspecţiei Judiciare de a proceda la clasarea sesizării reclamantei nu permite prezumţia de superficialitate în analiză/cercetare, atâta vreme cât soluţia nu apare ca fiind arbitrară, ci este rezultatul unui raţionament argumentativ, conţinând motive de fapt şi de drept detaliate în concret de emitentul actelor.
Curtea a înlăturat şi criticile reclamantei potrivit cărora rezoluţia inspectorului-şef nu analizează toate aspectele reclamate prin sesizarea formulată, reţinând că din prevederile art. 45 alin. (3) şi ale art. 451 alin. (1) şi (2) ale Legii nr. 317/2004 rezultă că inspectorul-şef nu efectuează propriile cercetări ale aspectelor invocate prin sesizare, ci analizează doar legalitatea rezoluţiei de clasare pronunţate în raport de motivele invocate de petentă prin plângerea adresată inspectorului-şef, iar în cazul în care apreciază că se impune completarea verificărilor, dispune admiterea plângerii şi completarea verificărilor, situaţie în care, completarea se efectuează de către inspectorul judiciar, iar nu de inspectorul-şef. În atare circumstanţe, nici nu este de aşteptat ca în rezoluţia de soluţionare a plângerii să se analizeze toate aspectele de fapt aduse la cunoştinţă prin sesizare.
Aşa fiind, judecătorul fondului a concluzionat că rezoluţia inspectorului-şef de soluţionare a plângerii este legală şi temeinică, fiind analizate şi înlăturate argumentat criticile aduse de petentă cu privire la modul de instrumentare a sesizării disciplinare, iar pe fond fiind însuşit în mod expres şi argumentat raţionamentul expus de inspectorul care a emis rezoluţia de clasare.
Aşadar, aceste argumente ar fi trebuit să fie combătute de către recurentă calea de atac declarată, însă aceasta nu au formulat nicio critică concretă de nelegalitate în privinţa motivării reţinute, nearătând argumentele pentru care apreciază că aceasta este nemotivată sau că ar cuprinde numai motive străine de natura pricinii, sau modul în care au fost interpretate sau aplicate greşit prevederile legale incidente în cauză, prin argumentele invocate prin memoriul de recurs, preluând motive din acţiune fără a fi corelate cu argumentele instanţei de fond, care a răspuns motivat la susţinerile reclamantei.
Aşa fiind, instanţa de control judiciar constată că aspectele reţinute de către instanţa de fond în justificarea soluţiei de admitere a acţiunii privind anularea actelor administrative în discuţie nu au fost contestate, pe calea recursului, de către reclamantă.
Din această perspectivă, aşa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural şi, ca atare, nu satisface exigenţele pentru validarea sa.
În concluzie, reţinând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere şi faptul că, în speţă, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte va constata nulitatea recursului.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară şi va constata nulitatea recursului formulat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară.
Constată nulitatea recursului formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 2309 din 12 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 12 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.