Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L., personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia - Colegiul de Conducere, plângere împotriva Hotărârii Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. 3/28.01.2022, prin care le-a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziilor nr. 99/15.12.2021 şi nr. 101/28.12.2021 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, solicitând anularea în parte a Deciziei nr. 99/15.12.2021, respectiv a art. 2 din aceasta, în sensul recalculării şi acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, şi nu începând cu trei ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripţiei.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2029 din 11 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia - Colegiul de Conducere, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 2029 din 11 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenţii au susţinut că articolul 1 din Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. 99/15.12.2021 prevede că "începând cu data de 01.08.2016, procurorii din cadrul (...) parchetelor de pe lângă tribunale se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, în condiţiile prezentului ordin".
Prin urmare, în opinia acestora conform art. 1 din Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021 a recunoscut printr-un act scris dreptul recurenţilor de a fi salarizaţi de la data de 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, şi nu de 484,18 RON, cât a fost luată în considerare în toată această perioadă.
Astfel, în opinia acestora, este vorba despre situaţia prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ., Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021 constituind exact actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor prevederi. Prin urmare, prin emiterea Deciziei nr. 99/15.12.2021, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a renunţat la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie, respectiv art. 2510 C. civ.
Având în vedere aceste aspecte, recurenţii au arătat că se constată că în urma emiterii din Deciziei Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021, sunt îndreptăţiţi la calcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON faţă de 484,18 RON începând cu data de 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existenţa acestor drepturi, doar în acest mod putându-se respecta principiul egalităţii de tratament prevăzut de art. 5 din Legea nr. 53/2003 faţă de toţi salariaţii.
De asemenea, au susţinut că se constată că, prin art. 4 din Decizia nr. 99/15.12.2021 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, s-a limitat în mod nelegal calcularea şi plata diferenţelor salariale făcându-se referire la termenul de prescripţie de trei ani la care s-a renunţat chiar prin art. 1 din decizie, menţionat.
Trebuie precizat faptul că termenul de prescripţie se referă la termenul în care se stinge prin prescripţie dreptul material la acţiune dacă nu a fost exercitat, ori, aşa cum s-a arătat anterior, de la data emiterii din Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021 curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din acesta decizie este total nelegală.
În concluzie, recurenţii au solicitat revocarea parţială şi a Ordinului nr. 101 din data de 28 decembrie 2021, respectiv a art. 1 şi 2 din actul administrativ, în sensul stabilirii drepturilor salariale fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pe considerentul că la momentul elaborării Legii nr. 153/2017 salariile de încadrare au fost greşit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la acest act normativ, este calculat la o valoare sectorială mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv de 605,225 RON.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
În esenţă, a susţinut că, în raport de dispoziţiile art. 1 din Decizie interpretat coroborat cu art. 3 şi 4, care reglementează modalitatea de stabilire şi plată a drepturilor salariale în funcţie de existenţa titlurilor executorii cu privire la titularii acestora, în cauză a intervenit o recunoaştere condiţionată a drepturilor destinatarilor decizie, în limitele şi cu observarea termenului general de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 2517 C. proc. civ.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, cu apărările formulate prin întâmpinare şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nul.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de control judiciar aminteşte că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor.
Astfel, deşi există formal o declaraţie de recurs, nu se indică explicit, raportat la textul invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie şi prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului.
Înalta Curte constată că în declaraţia scrisă de recurs, înregistrată la dosar, recurenţii nu evidenţiază care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivul de casare antereferit, chiar dacă aceastea au fost invocate expres.
Aşa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenţei actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunţării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziţia părţii faţă de drepturile şi obligaţiile în discuţie, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunţată.
Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale şi la prezentarea circumstanţelor factuale ale cauzei, ci condiţia legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticilor în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor şi raţionamentelor pe care se bazează.
În acest context, aşa cum s-a relevat mai sus, recurenţii au indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Se reţine că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată şi dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menţionate.
Înalta Curte reţine că sunt date în competenta instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea soluţiei instanţei de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de faţă la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reţinute ca temei al recursului.
Conform art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greşeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt şi critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.
În lumina dispoziţiilor legale antereferite şi a considerentelor teoretice expuse, instanţa de control judiciar constată că, în esenţă, recurenţii au susţinut următoarele aspecte: conform art. 1 din Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021 a recunoscut printr-un act scris dreptul recurentilor de a fi salarizaţi de la data de 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, şi nu de 484,18 RON cât a fost luată în considerare în toată această perioadă; ne aflăm în situaţia prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ., Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021 constituind actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor prevederi; prin emiterea Deciziei nr. 99/15.12.2021, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a renunţat la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie, respectiv conform art. 2510 C. civ.; termenul de prescripţie se referă la termenul în care se stinge prin prescripţie dreptul material la acţiune dacă nu a fost exercitat, ori, de la data emiterii din Decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba nr. 99/15.12.2021 curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din acesta decizie este total nelegală; au solicitat revocarea parţială şi a Ordinului nr. 101 din data de 28 decembrie 2021, respectiv a art. 1 şi 2 din actul administrativ, în sensul stabilirii drepturilor salariale fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pe considerentul că la momentul elaborării Legii nr. 153/2017 salariile de încadrare au fost greşit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la acest act normativ, este calculat la o valoare sectorială mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv de 605,225 RON.
Or, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
"Referitor la data de la care a fost acordat VRS 605,225, Curtea subliniază, încă de la început, că reclamanţii susţin că sunt îndreptăţiţi a beneficia de acest VRS cu începere de la 01.08.2016, fără a se prevala de hotărâri judecătoreşti preexistente emiterii deciziei contestate, prin care să fi fost recunoscut, în beneficiul lor, în mod definitiv, VRS-ul indicat începând cu o dată anterioară celei de la care angajatorul a înţeles să le recunoască acest drept în vederea egalizării indemnizaţiilor de încadrare din sistem, ci se întemeiază pe cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi prin Decizia nr. 55/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi pe o pretinsă recunoaştere a dreptului la VRS de 605,225 RON cu începere de la data de 01.08.2016 realizată prin chiar decizia atacată în speţă. (…)
Reclamanţii, care au avut stabilite drepturile salariale începând cu data de 01.08.2016 prin raportare la un VRS inferior celui pretins în prezenta cauză, nu au contestat actele de salarizare emise în acest sens de angajator, pentru a solicita fie anularea lor, cu efecte ex tunc, fie modificarea, cu efecte ex nunc, astfel că, de principiu, nu pot înlătura această pasivitate prin contestarea deciziei deduse judecăţii în dosarul de faţă, ce are ca obiect stabilirea voluntară, pe cale administrativă, în limita termenului de prescripţie, a unui drept salarial, mai precis, a dreptului la acordarea VRS de 605,225 RON, recunoaşterea acestui drept intervenind nu direct în temeiul legislaţiei de salarizare anterioare Legii nr. 153/2017, ci doar în vederea eliminării unor situaţii discriminatorii, generate prin recunoaşterea pe cale judecătorească ori administrativă, pentru o parte a personalului din sistemul justiţiei, a acestui VRS.
Cu alte cuvinte, faptul că, prin decizia dedusă judecăţii, pârâtul a înţeles să acorde VRS 605,225 în limita termenului de prescripţie, nu poate îndreptăţi reclamanţii să conteste modul în care le-au fost stabilite drepturile salariale în trecut, începând cu 01.08.2016, câtă vreme nu au uzat de căile procedurale conferite de lege pentru a-şi exprima, la momentul respectiv, nemulţumirea în acest sens. A accepta o atare posibilitate ar echivala cu a impune angajatorului modificarea retroactivă a actelor emise anterior pentru stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor, or nu există niciun temei de drept pentru a i se pretinde aceasta autorităţii, printr-un demers judiciar ce vizează un act subsecvent, iar nu legalitatea respectivelor acte de salarizare din perioada 01.08.2016-15.12.2018.
Interpretarea instanţei nu contravine celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Deciziile nr. 9/2017 şi 22/2020 pronunţate în recurs în interesul legii, căci acţiunea de faţă nu este una circumscrisă jurisdicţiei muncii, prin care să se urmărească obligarea angajatorului la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin actele ordonatorului de credite de stabilire a drepturilor salariale ori un litigiu de funcţie publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, respectiv o acţiune de tipul celor avute în vedere de instanţa supremă la pronunţarea deciziilor mai sus menţionate, ci o acţiune în contencios administrativ ce are ca obiect legalitatea actului de salarizare.
Concluzionând, Curtea arată că, fără a exclude dreptul reclamanţilor de a pretinde angajatorului ca la stabilirea drepturilor lor salariale să aibă în vedere dispoziţiile legale privind egalizarea salariilor la nivel maxim, acest rezultat nu poate fi obţinut, de principiu, decât prin contestarea, în condiţiile legii, a actului de salarizare, fie ca efect al admiterii unei acţiuni în anulare, cu efecte pentru trecut, promovate în condiţiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, şi, pentru perioada anterioară acestei legi, conform normelor similare din legile-cadru aplicabile ratione temporis, fie ca efect al cenzurării unui eventual refuz nejustificat de modificare, pentru viitor, a actului de salarizare necontestat în termen. Altminteri, ar rămâne fără efect dispoziţiile legale ce prevăd o anumită procedură de contestare a actelor de stabilire a drepturilor salariale şi s-ar eluda termenele speciale de decădere instituite pentru aceasta.
În acest context, în ce priveşte pretinsa recunoaştere a dreptului la acordarea VRS 605,225 de la 01.08.2016 ce ar fi fost realizată prin art. 1 din Decizia nr. 99/15.12.2021 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi efectele acesteia asupra prescripţiei, susţinerile reclamanţilor nu pot fi primite.
Astfel, în privinţa regimului juridic al prescripţiei extinctive, sunt aplicabile dispoziţiile C. civ..(…)
În speţă, actul de pretinsă recunoaştere a intervenit la data emiterii deciziei contestate, 15.12.2021, ulterior împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani pentru pretenţiile aferente perioadei 01.08.2016-15.12.2018, astfel că în discuţie nu poate fi decât o eventuală renunţare la dreptul de a invoca prescripţia, instituţie reglementată în cuprinsul prevederilor art. 2.507-2.511 C. civ. (…)
Astfel, referirile emitentului actului din cuprinsul art. 1 al Deciziei nr. 99/15.12.2021 la data de 01.08.2016 nu pot fi interpretate ca o recunoaştere a dreptului începând cu acest moment şi, implicit, ca o renunţare la prescripţie, de vreme ce în acelaşi art. 1 se arată că salarizarea se face raportat la VRS 605,225, însă "în condiţiile prezentei decizii", iar la art. 3 şi 4 se face distincţie între situaţia personalului care deţine hotărâri judecătoreşti privind VRS 605,225, în cazul căruia recalcularea şi plata se vor face conform acestora, şi cea a personalului care nu deţine asemenea hotărâri judecătoreşti, în cazul căruia se prevede expres că recalcularea şi plata se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani raportat la data emiterii deciziei.
Debitorul a înţeles aşadar să opună în mod explicit prescripţia extinctivă şi a ales să nu renunţe la aceasta, manifestarea sa fiind lipsită de echivoc şi în deplin acord cu prevederile legale, autoritatea pârâtă recunoscând drepturile salariale restante exclusiv în limita termenului de prescripţie, aşa cum îi permite art. 2.512 alin. (1) C. civ.
Prin urmare, obligaţia de recunoaştere a drepturilor salariale aferente VRS 605,225 nu poate fi impusă în sarcina autorităţii cu ignorarea termenului de prescripţie de trei ani, câtă vreme pârâtul a înţeles să se prevaleze de aceasta şi nu i se poate pretinde să renunţe la acest drept."
Aşadar, aceste argumente ar fi trebuit să fie combătute de către recurenţi calea de atac declarată, însă aceştia nu au formulat nicio critică concretă de nelegalitate în privinţa motivării reţinute, nearătând modul în care au fost interpretate sau aplicate greşit prevederile legale incidente în cauză, prin argumentele invocate prin memoriul de recurs preluând parţial motive din acţiune fără a fi corelate cu argumentele instanţei de fond, care a răspuns motivat la susţinerile reclamanţilor.
Aşa fiind, instanţa de control judiciar constată că aspectele reţinute de către instanţa de fond în justificarea soluţiei de admitere a acţiunii privind anularea actelor administrative în discuţie nu au fost contestate, pe calea recursului, de către reclamanţi.
Din această perspectivă, aşa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural şi, ca atare, nu satisface exigenţele pentru validarea sa.
În concluzie, reţinând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere şi faptul că, în speţă, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte va constata nulitatea recursului.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea recursului formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. împotriva sentinţei civile nr. 2029 din 11 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 12 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.