Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Piteşti la data de 09.05.2022, sub numărul de dosar x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu Guvernul României, a solicitat anularea art. 6 alin. (2) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect din 01.09.2001, aprobată prin H.G. nr. 932/2010 şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
I.2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 155/F-CONT din 17 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.
Au fost anulate dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect din 01.09.2001, aprobată prin H.G. nr. 932/2010
S-a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului formulată de Ordinul Arhitecţilor din România.
S-a dispus publicarea sentinţei, după rămânerea definitivă, în Monitorul Oficial al României.
S-a luat act că reclamantul a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată şi s-a respins cererea formulată de intervenientul Ordinul Arhitecţilor din România privind obligarea la cheltuieli de judecată.
I.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au formulat recurs recurentul - pârât Guvernul României şi recurentul - intervenient Ordinul Arhitecţilor din România.
I.3.1. Pârâtul Guvernul României a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 7, 8 C. proc. civ.
1. Recurentul apreciază că este incident motivul de casare regăsit în art. 488 alin. (1) pct. 4, în condiţiile în care hotărârea instanţei este dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Astfel, raportat la dispoziţiile legale menţionate de intimatul-reclamant ca temei al acţiunii şi la motivele de fapt invocate, cererea de anulare a hotărârii Guvernului în discuţie excedează competenţei instanţei judecătoreşti, care nu se poate substitui puterii executive în exercitarea atribuţiilor sale legale, atribuţii care au fost stabilite prin lege (Legea nr. 184/2001), drept pentru care soluţia instanţei de fond încalcă principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat.
Instanţa de fond a nesocotit caracterul şi rolul actelor normative prin care se adoptă norme metodologice, care este acela de a detalia legea şi de asigura o interpretare şi aplicare unitară a acesteia, precum şi un suport legal pentru toate instituţiile/autorităţile implicate în desfăşurarea operaţiunilor tehnico-administrative în aplicarea efectivă a dispoziţiilor legii. Sub aspectul oportunităţii, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 184/2001, a alege una dintre mai multe soluţii este un atribut care revine autorităţilor competente, cărora instanţa nu li se poate substitui.
Nu se poate reţine că actul contestat a fost adoptat cu exces de putere, prin faptul că depăşeşte limitele actului normativ superior, iar instanţa de judecată nu poate restrânge Guvernului României competenţa legală de a adopta măsuri care să răspundă cât mai eficient nevoilor generate de organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect.
Din analiza textului a cărui anulare s-a dispus, rezultă fără echivoc că, obligaţiile de verificare impuse de actul administrativ cad exclusiv în sarcina autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale şi au la bază documentul emis de către filiala teritorială a Ordinului Arhitecţilor din România, din care face parte arhitectul/conductorul arhitect, prin care confirmă dreptul de semnătură al acestuia.
Or, anulând dispoziţiile în discuţie, instanţa lipseşte, practic, aceste autorităţi de suportul normativ în baza căruia ar putea să facă aceste demersuri, în condiţiile în care, din economia textului anulat se poate observa că acesta vizează, direct, conduita autorităţilor publice şi chiar instituie o obligaţie în sarcina acestora.
O asemenea manieră de a acţiona, prin care instanţa de judecată să stabilească în ce mod ajunge autoritatea publică să administreze, în speţă să ia măsurile cele mai eficiente pentru exercitarea legală a profesiei de arhitect, echivalează cu atribuţii ce intră în sfera administraţiei active.
Soluţia instanţei de fond este nelegală şi din perspectiva art. 50 din O.U.G. nr. 57/2019.
În susţinerea celor de mai sus sunt şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 63 din 8 februarie 2017.
2. Circumscris motivului de nelegalitate regăsit la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul pârât apreciază că, în mod eronat, instanţa de fond a considerat că reclamantul justifică un interes în promovarea acţiunii, reţinând că vătămarea derivă din modalitatea de exercitare a dreptului de semnătură conferit de dispoziţiile Legii nr. 184/2001.
Apreciază că instanţa a dat eficienţă interesului propriu al reclamantului în devafoarea interesului public, astfel că hotărârea este nelegală.
3. Sentinţa instanţei de fond este criticabilă prin prisma motivului de casare regăsit la pct. 7 al art. 488 C. proc. civ. şi, în subsidiar, pct. 8 pentru modalitatea în care instanţa fondului a analizat presupusa nelegalitate a actului criticat, în aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430-432 C. proc. civ. şi ale Legii nr. 184/2001.
Instanţa de fond a înlăturat efectele Deciziei Î.C.C.J. nr. 4305/2021 pronunţată în dosar nr. x/2019, speţă în care a fost analizată incidenţa aceloraşi norme juridice, în care s-a apreciat că mecanismul dovezii de luare în evidenţă a proiectelor de arhitectură nu restrânge nejustificat independenţa arhitectului în exercitarea dreptului de semnătură şi recunoaşte O.A.R. dreptul de a efectua verificări cu privire la dreptul de semnătură în momentul depunerii documentaţiei tehnice de autorizare.
Or, deşi avea la dispoziţie toate informaţiile relevante, instanţa de fond nu a reţinut existenţa puterii de lucru judecat şi nu a respectat obligaţia de a judeca în fond ţinând cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecăţii, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat.
4. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederează că hotărârea instanţei de fond este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a normelor şi principiilor de drept material şi procesual incidente, respectiv ale art. 9, art. 10 şi art. 25 din Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 3 şi art. 4 Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Din cuprinsul reglementărilor antereferite se observă faptul că legiuitorul (secundar) a înţeles să coreleze în cadrul actului administrativ contestat reglementările referitoare la autorizarea lucrărilor de construcţii cu cele privind exercitarea profesiei de arhitect.
Instanţa fondului, într-o interpretare greşită a Legii nr. 184/2001 a restrâns nepermis atribuţiile legale ale O.A.R., rezumând activitatea Ordinului la crearea unei simple baze de date care cuprinde proiectele de arhitectură.
Fără niciun argument pertinent, instanţa a apreciat că norma juridică ar impune în sarcina arhitectului obligaţii suplimentare, şi anume, de a face dovada dreptului de semnătură.
Însă, din analiza textului, rezultă fără echivoc că obligaţiile de verificare impuse de actul administrativ cad exclusiv în sarcina autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, şi au la bază documentul emis de către filiala teritorială a Ordinului Arhitecţilor din România, din care face parte arhitectul/conductorul arhitect, prin care confirmă dreptul de semnătură al acestuia. Or, în îndeplinirea acestei obligaţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut O.A.R. dreptul de a efectua verificări.
Şi în ceea ce priveşte nerespectarea principiului ierarhiei actelor juridice şi depăşirea limitelor impuse de Legea nr. 184/2001 se observă acelaşi raţionament greşit al instanţei, vizând exercitarea dreptului de semnătură de către arhitecţi.
Instanţa avea obligaţia să observe şi faptul că cererea introductivă este nemotivată, pretenţiile reclamantului nu au fost dovedite, acţiunea fiind redusă la pasaje din acte normative apreciate ca fiind incidente în cauză.
Arată recurentul pârât că actul administrativ contestat nu contrazice legea, întrucât a fost adoptat de Executiv, la elaborarea actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, proiectul a fost avizat şi de către Consiliul Legislativ prin Avizul favorabil nr. 1101/06.09.2010 şi reprezintă o punere în aplicare concretă a art. 25 din Legea nr. 184/2001, eficientă, clară, stabilă şi previzibilă.
De asemenea, prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 932/2010 sunt coroborate cu prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale Normelor de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009.
Eliminarea art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 932/2010 ar conduce către aplicarea neunitară şi incoerentă a prevederilor legale, având un impact major asupra procesului de autorizare a construcţiilor. Prin eliminarea obligativităţii arhitectului de a înregistra proiectul, OAR se va afla în imposibilitatea exercitării atribuţiilor prevăzute de lege.
Instanţa realizează o imixtiune în activitatea administraţiei, în condiţiile în care aceasta a ignorat faptul că în textul de lege analizat nu sunt puse în discuţie condiţiile exercitării dreptului de semnătură de către arhitect, ci se instituie obligaţia autorităţilor de a verifica acest drept. Astfel, obligaţia prevăzută la art. 6 alin. (2) din Normele metodologice a fost instituită în sensul confirmării dreptului de semnătură şi nu al impunerii unor obligaţii suplimentare pentru arhitecţi, cu atât mai puţin al controlului sau verificării cu privire la proiectele de arhitectură.
Consideră că, prin prevederile art. 6 alin. (2) din Normele metodologice, nu sunt depăşite competenţele instituite de actele normative de nivel superior, având în vedere că art. 11 din Legea nr. 184/2001, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că proiectele de arhitectură pentru materializarea cărora legea impune obţinerea autorizaţiei de construire vor fi elaborate de un arhitect cu drept de semnătură sau de un conductor arhitect cu drept de semnătură, iar Legea nr. 50/1991 precizează că proiectele trebuie întocmite de specialişti în domeniul arhitecturii, ingineriei structurale şi ingineriei instalaţiilor, fiecare pe domeniul de competenţă, şi încadrează ca infracţiune întocmirea ori semnarea documentaţiilor tehnice necesare pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, precum şi a proiectelor tehnice şi a documentaţiilor de execuţie, pentru alte specialităţi decât cele certificate prin diplomă universitară.
I.3.2. Intervenientul Ordinul Arhitecţilor din România şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004.
În motivarea recursului s-au invocat următoarele critici:
1. Sentinţa recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile ÎCCJ nr. 4305/29.09.2021 dată în dosarul nr. x/2019 (motiv de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.), prin care ÎCCJ a tranşat deja definitiv că: obligaţia de luare în evidenţă nu restrânge în mod nejustificat dreptul de semnătură, ci este necesară pentru verificarea competenţelor proiectantului; distincţia prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 prezintă relevanţă pentru activitatea OAR de verificare a competentei exercitări a profesiei; OAR este singurul organism recunoscut de statul român în măsură să verifice la momentul depunerii documentaţiei dacă arhitectul are drept de semnătură pentru acea categorie de lucrări supusă autorizării.
O consecinţă firească a celor de mai sus este că publicitatea prin Tabloul Naţional al Arhitecţilor nu poate fi considerată suficientă.
Cu toate acestea, deşi reţine că nu poate statua diferit asupra celor 3 aspecte care au fost tranşate definitiv, în paragraful imediat următor instanţa concluzionează, în mod contradictoriu (motiv de recurs prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) că decizia civilă analizată de fapt nu ar avea putere de lucru judecat, întrucât procesul anterior a privit o altă prevedere normativă (din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991) decât cea atacată în prezenta cauză (din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001).
2. Instanţa a decis nelegal că prevederea din norma metodologică atacată ar impune obligaţii suplimentare faţă de lege, interpretând greşit prevederile art. 9, 10 şi 25 din Legea nr. 184/2001 şi ale art. 10 din Legea nr. 50/1991 şi aplicând greşit art. 3 şi 4 din Legea nr. 24/2000 (motiv de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)
Chiar dacă Legea nr. 184/2001 şi Legea nr. 50/1991 nu impun în mod expres dovada luării în evidenţă a proiectului de arhitectură de către OAR, Legea nr. 184/2001 impune OAR să controleze dreptul de semnătură şi să vegheze asupra calităţii produsului de arhitectură şi urbanism. Prin urmare, nu numai că actul administrativ contestat nu contrazice legea, dar el reprezintă o punere în aplicare concretă a art. 25 din Legea nr. 184/2001, eficientă, clară, stabilă şi previzibilă, punere în aplicare care nu este interzisă de ierarhia actelor normative.
H.G. nr. 932/2010 reprezintă un act administrativ normativ edictat "în vederea organizării executării legii" ce nu vine în conflict nici cu Legea nr. 50/1991 şi nici cu Legea nr. 184/2001, ci dimpotrivă, cuprinde doar o metodologie, adică un sistem de reguli procedurale de punere în practică efectivă a dispoziţiilor legii.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor declarate, ca nefondate.
1. Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este neîntemeiat, deoarece instanţa de fond a soluţionat o acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva unui act administrativ normativ, acţiune reglementată în mod expres de Legea 554/2004. Sentinţa recurată nu a apreciat asupra oportunităţii sau necesităţii emiterii actului administrativ normativ, ci exclusiv asupra legalităţii acestui act.
2. Al doilea motiv de recurs, invocat doar de Guvern, referitor la justificarea unui interes legitim în promovarea acţiunii cuprinde o critică care nu poate fi primită în recurs, fiind o critică de netemeinicie, nu una de legalitate.
Oricum, critica este nefondată, deoarece instanţa de fond a argumentat pe larg cum anume a stabilit interesul legitim şi care sunt normele legale care protejează acest drept.
3. Cu privire la al treilea motiv de recurs al Guvernului, comun cu motivul A din recursul intervenientului OAR, prin care se critică sentinţa primei instanţe pentru că ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat care rezultă din decizia Î.C.C.J. nr. 4505/2021, arată că în cauză nu există autoritate de lucru judecat nici sub aspect negativ, nici sub aspect pozitiv (putere de lucru judecat).
Între cele două litigii nu există identitate de cauză şi obiect, ceea ce face imposibilă aplicarea dispoziţiilor legale privind autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv.
4. Ultimul motiv de recurs al Guvernului, comun cu motivul B din recursul OAR, prin care se critică sentinţa primei instanţe pe motiv ca ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 9,10 şi 25 din Legea 184/2001, ale Legii 50/1991 şi pe cele ale art. 3 şi 4 din Legea 24/2000 este nefondat.
Dispoziţiile art. 9, 10 şi 25 din Legea 184/2001 nu conţin nicio normă care să permită reglementarea contestată din art. 6 alin. (2) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect din 01.09.2010, aprobată prin H.G. nr. 932/2010. Art. 6.2 din H.G. nr. 932/2010 nu reglementează procedura de acordare a dreptului de semnătură şi nici respectarea codului deontologic al profesiei de arhitect, ci instituie obligaţia arhitectului de a furniza autorităţilor publice o dovadă complexă furnizată de OAR care să ateste dreptul de semnătură şi luarea in evidenţă a proiectului de arhitectură.
Obiectul cauzei nu vizează înlăturarea, modificarea sau limitarea competenţei OAR de a acorda dreptul de semnătură şi nici competenţele OAR în cercetarea disciplinară a arhitecţilor, ci exclusiv înlăturarea unei proceduri de control exercitată de autorităţile publice care impune în sarcina arhitecţilor obligaţii care adaugă la Legea nr. 184/2001.
Dreptul de semnătură nu se acordă pentru fiecare proiect, ci o singură dată, prin înscrierea în Tabloul Arhitecţilor, care este public, astfel că dovada despre care se face vorbire în art. 6.2 din H.G. nr. 932/2010 nu are nicio legătură cu acordarea dreptului de semnătură şi nici cu cercetarea disciplinară a arhitecţilor.
Instanţa de fond nu a restrâns atribuţiile OAR, aşa cum susţine recurentul, doar la crearea unei baze de date cu proiectele arhitecţilor, pentru că OAR a rămas cu toate atribuţiile prevăzute de Legea 184/2001.
Potrivit Legii 184/2001, intervenientul recurent OAR nu are dreptul de a verifica sau înregistra lucrările arhitecţilor şi nici dreptul de restricţiona dreptul de semnătură al arhitecţilor în afara cazurilor prevăzute de art. 22 şi 23 din Legea 184/2001. Verificarea dreptului de semnătură de către OAR se face în procedura prevăzută de art. 11 alin. (5), (6) şi 7 din Legea 184/2001, procedură care se finalizează cu acordarea de către OAR a dreptului de semnătură şi înscrierea în tabloul arhitecţilor. Această procedură se îndeplineşte o singură dată. În Legea nr. 184/2001 nu există posibilitatea reverificării sau confirmării dreptului de semnătură după finalizarea procedurii prevăzute de art. 11, iar suspendarea sau încetarea dreptului de semnătură al arhitectului este posibilă doar în cazurile expres prevăzute de art. 22 şi 23 din Legea nr. 184/2001.
Cererea de eliberare a autorizaţiei de construire nu se înscrie în cazurile prevăzute de art. 22 şi 25 din Legea nr. 184/2001 şi nu poate să se transforme într-o procedură de reverificare a dreptului de semnătură inexistentă în lege şi nici nu poate duce la suspendarea sau încetarea dreptului de semnătură.
Efectul direct al dispoziţiilor legale anulate in prezenta cauză de instanţa de fond este interzicerea exercitării de către arhitect a dreptului de semnătură, dacă nu se respectă o procedură de reverificare a dreptului de semnătură care nu este prevăzută în Legea 184/2001. Acest efect este în mod vădit nelegal şi nu poate fi menţinut doar în temeiul unei hotărâri de guvern, deoarece aceasta din urmă nu poate înlocui sau modifica legea.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate în ambele recursuri, ce urmează a fi analizate împreună, dată fiind unitatea parţială a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Argumente de fapt şi de drept relevante
II.1. Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. (depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti), invocat de pârâtul Guvernul României este nefondat.
Critica este neîntemeiată, deoarece nu poate echivala cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti faptul că instanţa de fond a soluţionat o acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva unui act administrativ normativ, acţiune reglementată în mod expres de Legea 554/2004.
Sentinţa recurată nu a apreciat asupra oportunităţii sau necesităţii emiterii actului administrativ normativ, ci exclusiv asupra legalităţii acestui act, corectitudinea pe fond a soluţiei adoptate neputând fi cenzurată din perspectiva depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti.
II.2. Nefondat este şi motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de pârâtul Guvernul României, referitor la soluţia dată de instanţa de fond cu privire la chestiunea interesului reclamantului în promovarea acţiunii.
Şi această critică este nefondată.
Instanţa de fond a argumentat în mod corect justificarea interesului legitim al reclamantului, indicând care sunt normele legale care protejează acest drept, norme pe care le-a interpretat în mod legal din această perspectivă.
În esenţă, reclamantul a susţinut că exercitarea dreptului său de semnătură, în calitate de arhitect, este îngrădită de formalităţile impuse de art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 932/2010, care impun obţinerea pentru fiecare autorizaţie a unei dovezi contra cost privind dreptul de semnătură, plus înregistrarea proiectului de către Ordinul Arhitecţilor, în condiţiile în care Legea 184/2001 impune pentru exercitarea dreptului de semnătură al arhitectului doar condiţia publicităţii dreptului de semnătură prin înscrierea în Tabloul arhitecţilor, susţinere de natură a justifica interesul său în promovarea acţiunii.
II.3. Motivul de casare regăsit la pct. 7 al art. 488 C. proc. civ., invocat de ambii recurenţi, referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430-432 C. proc. civ., prin care se critică sentinţa primei instanţe pentru că ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat care rezultă din decizia civilă a ÎCCJ nr. 4305/29.09.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019 este, de asemenea, nefondat.
În cauză nu există autoritate de lucru judecat, întrucât între cele două litigii nu există identitate de cauză şi obiect, ceea ce face imposibilă aplicarea dispoziţiilor legale privind autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv.
Decizia civilă a ÎCCJ nr. 4305/29.09.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, invocată ca temei al puterii de lucru judecat a soluţionat o acţiune vizând legalitatea Ordinului nr. 839/2009 al MDRL. ÎCCJ a reţinut legalitatea Ordinului pe baza conformităţii acestuia cu actul superior, respectiv H.G. nr. 932/2010, reţinând că, din perspectiva sistemului ierarhic al actelor normative, instanţa a reţinut în primul litigiu că Ordinul Ministerului dedus judecăţii era un act subordonat H.G. nr. 932/2010 pe care o respecta întocmai.
În prezenta cauză se verifică legalitatea actului supraordonat primului act verificat, respectiv H.G. nr. 932/2010, ceea ce înseamnă că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, deoarece concluziile asupra legalităţii unui act subordonat nu pot prezuma automat legalitatea actului supraordonat, cele două acte fiind separate din punct de vedere legal.
II.4. Este însă fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambii recurenţi, potrivit căruia hotărârea instanţei de fond este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a normelor şi principiilor de drept material şi procesual incidente, respectiv ale art. 9, art. 10 şi art. 25 din Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 3 şi art. 4 Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 932/2010, ce fac obiectul prezentei cauze: "Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale au obligaţia să verifice, în vederea emiterii autorizaţiilor de construire/desfiinţare, în condiţiile legii, capacitatea exercitării dreptului de semnătură pe baza documentului prin care filiala teritorială a Ordinului Arhitecţilor din România din care face parte arhitectul/conductorul arhitect confirmă dreptul de semnătură al acestuia şi face dovada luării în evidenţă a proiectului de arhitectură aferent documentaţiei tehnice pentru autorizarea executării lucrărilor de construire, documentaţiei tehnice pentru autorizarea lucrărilor de demolare, documentaţiei tehnice pentru autorizarea lucrărilor aferente organizării executării lucrărilor, după caz."
Din analiza textului, rezultă fără echivoc că obligaţiile de verificare impuse de actul administrativ cad exclusiv în sarcina autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale şi au la bază documentul emis de către filiala teritorială a Ordinului Arhitecţilor din România, din care face parte arhitectul/conductorul arhitect, prin care confirmă dreptul de semnătură al acestuia.
Or, în îndeplinirea acestei obligaţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut Ordinului Arhitecţilor din România, prin Decizia nr. 4305/2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, în care a fost analizată incidenţa aceloraşi norme juridice, dreptul de a efectua verificări, această chestiune fiind tranşată în mod definitiv şi impunându-se cu autoritate de lucru judecat în sens pozitiv în prezenta cauză.
Astfel, prin decizia mai sus arătată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat deja definitiv faptul că obligaţia de luare în evidenţă nu restrânge în mod nejustificat dreptul de semnătură, ci este necesară pentru verificarea competenţelor proiectantului, precum şi că distincţia prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 prezintă relevanţă pentru activitatea OAR de verificare a competentei exercitări a profesiei şi că OAR este singurul organism recunoscut de statul român în măsură să verifice la momentul depunerii documentaţiei dacă arhitectul are drept de semnătură pentru acea categorie de lucrări supusă autorizării.
Din cele în mod definitiv tranşate, se reţine ca o consecinţă firească faptul că simpla publicitate prin Tabloul Naţional al Arhitecţilor nu poate fi considerată suficientă, cu atât mai mult cu cât nu există garanţia actualizării zilnice a acestora, pentru a se putea verifica în orice moment realitatea celor consemnate.
Or, deşi aşa cum s-a arătat în analiza motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., decizia civilă analizată nu are autoritate de lucru judecat, întrucât procesul anterior a privit o altă prevedere normativă (din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991) decât cea atacată în prezenta cauză (din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001), asupra aspectelor deja tranşate în lumina actului normativ analizat instanţa de fond nu putea statua diferit.
Prin urmare, instanţa de fond, într-o interpretare greşită a Legii nr. 184/2001 a apreciat că norma juridică ar impune în sarcina arhitectului obligaţii suplimentare, şi anume, de a face dovada dreptului de semnătură.
În mod greşit a interpretat instanţa de fond normele materiale şi în ceea ce priveşte nerespectarea principiului ierarhiei actelor juridice şi depăşirea limitelor impuse de Legea nr. 184/2001, vizând exercitarea dreptului de semnătură de către arhitecţi.
Astfel, actul administrativ contestat nu contrazice legea, ci reprezintă o punere în aplicare concretă a art. 25 din Legea nr. 184/2001, care nu contravine în niciun fel prevederilor Legii nr. 24/2000 referitoare la ierarhia actelor normative.
De asemenea, prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 932/2010 sunt coroborate cu prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale Normelor de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009.
Chiar dacă Legea nr. 184/2001 şi Legea nr. 50/1991 nu impun în mod expres luarea în evidenţă a proiectului de arhitectură de către O.A.R. şi eliberarea dovezii în acest sens, art. 25 din Legea nr. 184/2001 impune O.A.R. să urmărească exercitarea competentă şi calificată a profesiei, să controleze dreptul de semnătură şi să vegheze asupra calităţii produsului de arhitectură şi urbanism.
Or, principiul ierarhiei actelor normative nu se opune ca organismele abilitate să opteze pentru o procedură administrativă de realizare a obiectivelor stabilite de lege, prin acte normative terţiare pe care sunt delegate de legiuitor să le emită.
Normele metodologice sunt acte administrative care au rolul de a prevedea măsuri de aplicare şi punere în executare în concret a dispoziţiilor actelor normative pentru care au fost emise şi nu pot adăuga la lege, respectiv nu pot contrazice legea.
Respectând ierarhia actelor normative prevăzută de Constituţia României, republicată, şi de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), normele metodologice nu pot adăuga, restrânge sau modifica dispoziţia legală pe care o explicitează şi a cărei executare o asigură. În acest sens, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede:
"(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă."
Cu respectarea acestor dispoziţii, obligaţia prevăzută la art. 6 alin. (2) din Normele metodologice, respectiv, verificarea de către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, în vederea emiterii autorizaţiilor de construire/desfiinţare, în condiţiile legii, a luării în evidenţă a proiectului de arhitectură aferent documentaţiei tehnice pentru autorizarea executării lucrărilor de construire, documentaţiei tehnice pentru autorizarea lucrărilor de demolare, documentaţiei tehnice pentru autorizarea lucrărilor aferente organizării executării lucrărilor, după caz, a fost instituită în sensul confirmării dreptului de semnătură şi nu al impunerii unor obligaţii suplimentare pentru arhitecţi, cu atât mai puţin al controlului sau verificării cu privire la proiectele de arhitectură.
Prin prevederile art. 6 alin. (2) din Normele metodologice nu sunt depăşite competenţele instituite de actele normative de nivel superior, având în vedere că art. 11 din Legea nr. 184/2001, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că proiectele de arhitectură pentru materializarea cărora legea impune obţinerea autorizaţiei de construire vor fi elaborate de un arhitect cu drept de semnătură sau de un conductor arhitect cu drept de semnătură, iar Legea nr. 50/1991, cu modificările şi completările ulterioare, precizează că proiectele trebuie întocmite de specialişti în domeniul arhitecturii, ingineriei structurale şi ingineriei instalaţiilor, fiecare pe domeniul de competenţă, şi încadrează ca infracţiune întocmirea ori semnarea documentaţiilor tehnice -D.T. necesare pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, precum şi a proiectelor tehnice şi a documentaţiilor de execuţie, pentru alte specialităţi decât cele certificate prin diplomă universitară.
Se impune a concluziona că H.G. nr. 932/2010 reprezintă un act administrativ normativ edictat "în vederea organizării executării legii", ce nu vine în conflict nici cu Legea nr. 50/1991 şi nici cu Legea nr. 184/2001, ci dimpotrivă, cuprinde doar o metodologie, adică un sistem de reguli procedurale de punere în practică efectivă a dispoziţiilor legii.
În concluzie, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, prima instanţă interpretând greşit prevederile art. 9, 10 şi 25 din Legea nr. 184/2001 şi ale art. 10 din Legea nr. 50/1991 şi aplicând greşit art. 3 şi 4 din Legea nr. 24/2000 şi stabilind în mod nelegal că prevederea din norma metodologică atacată ar impune obligaţii suplimentare faţă de lege, ceea ce ar atrage consecinţa anulării.
III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reţinându-se că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
În rejudecare, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 67 C. proc. civ. şi ţinându-se seama de respingerea cererii de chemare în judecată, se va dispune şi admiterea cererii de intervenţie accesorie în interesul pârâtului formulată de Ordinul Arhitecţilor din România.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Înalta Curte reţine că, faţă de admiterea recursurilor şi respingerea cererii de chemare în judecată, cu consecinţa admiterii cererii de intervenţie accesorie în interesul pârâtului formulată de Ordinul Arhitecţilor din România, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intervenientul accesoriu în interesul pârâtului Ordinul Arhitecţilor din România este întemeiată.
Cu toate acestea, ţinând seama de poziţia părţii care solicită cheltuielile, de intervenient accesoriu, precum şi de natura şi complexitatea cauzei (în recurs a fost soluţionată la primul termen, iar ciclul procesual anterior a vizat doar soluţia de respingere a cererii de intervenţie, cauza fiind trimisă spre rejudecare) şi munca depusă de avocat în raport de acestea, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei."
Reţine Înalta Curte că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că pot fi rambursate doar cheltuielile în privinţa cărora s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare şi rezonabile. (cauza Costin c. României, hotărârea din 26 mai 2005, par. 43; cauza Străin şi alţii c. României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006)
Astfel, cheltuielile dovedite, în cuantum de 34.301,61 RON cheltuieli dovedite în dosarul de fond, inclusiv în ciclul procesual anterior, reprezentând onorariu de avocat recurs împotriva soluţiei de respingere a cererii de intervenţie (14.614,99 RON), taxa timbru fond şi recurs în sumă de 100 de RON şi onorariu de avocat rejudecare fond (19.632,62 RON) şi, respectiv onorariu de avocat în prezentul recurs (10.976,32 RON, dosar recurs) vor fi reduse şi va fi obligat reclamantul la plata sumei de 25.000 de RON reprezentând cheltuieli de judecată la fond şi în recurs în favoarea recurentului intervenient Ordinul Arhitecţilor din România, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Guvernul României şi recurentul - intervenient Ordinul Arhitecţilor din România împotriva sentinţei nr. 155/F-CONT din 17 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi rejudecând:
Respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.
Admite cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului formulată de Ordinul Arhitecţilor din România.
Obligă reclamantul la plata sumei de 25.000 de RON reprezentând cheltuieli de judecată la fond şi în recurs în favoarea recurentului intervenient Ordinul Arhitecţilor din România, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 18 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.