Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă sub nr. x/2022, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate următoarele:
- dreptul fiecăreia de a încasa câte o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, calculată în raport de cuantumurile indemnizaţiilor lunare brute de încadrare pe care le-au avut în luna anterioară pensionării noastre, indemnizaţii care li se cuvin în temeiul dispoziţiilor art. 81 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, dispoziţii în vigoare la data pensionării acestora;
- starea de discriminare în care se află în raport cu ceilalţi judecători/procurori care fac parte din cadrul aceleiaşi categorii profesionale, şi anume, din Familia Ocupaţională "Justiţie", cărora li s-a recunoscut, în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive, dreptul de a încasa indemnizaţii egale cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, calculate în raport de cuantumurile indemnizaţiilor lunare brute de încadrare pe care le-au avut în lunile anterioare pensionării, în temeiul dispoziţiilor art. 81 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor;
De asemenea, au solicitat:
- obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi, respectiv, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în calitatea acestora de fost angajator, să le plătească câte o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, calculată în raport de cuantumurile indemnizaţiilor lunare brute de încadrare pe care le-au avut în luna anterioară pensionării acestora, indemnizaţii care li se cuvin în temeiul dispoziţiilor art. 81 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, ce au fost menţinute prin dispoziţiile art. 141 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, din 15 octombrie 2018);
- obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi, respectiv, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în calitatea acestora de fost angajator, la plata indemnizaţiilor de mai sus, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente acestora, ambele calculate de Ia data scadenţei fiecărei sume de bani şi până la data plăţii efective;
- obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti la alocarea fondurilor necesare achitării sumelor menţionate mai sus.
Reclamantele au apreciat că dispoziţiile care restrâng acordarea acestor drepturi sunt neconstituţionale, motiv pentru care a înţeles să ridice excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VII din Ordonanţă de Urgenţă nr. 130 din 17 decembrie 2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, prin care s-a dispus ca drepturile magistraţilor privitoare la acordarea celor 7 indemnizaţii la ieşirea la pensie să nu fie acordate în anul 2022.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin sentinţa nr. 318 din data de 21 martie 2024, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a constatat din cuprinsul cererii de chemare în judecată că reclamantele au învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect neconstituţionalitatea unei Ordonanţe de Urgenţă a Guvernului şi obligaţia de plată a sumelor determinate de aplicarea acesteia, acţiune căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (1)-(5) din Legea nr. 554/2004.
Tribunalul a mai reţinut că prezentul litigiu nu poate fi calificat un litigiu de muncă, întrucât într-un astfel de litigiu nu se poate pretinde decât restituirea sumelor în conformitate cu dispoziţiile din legislaţia muncii, iar nu ca urmare a constatării neconstituţionalităţii unei ordonanţe de urgenţă.
Obligaţia de reparaţie a pagubei care reprezintă temeiul acţiunii reglementate de art. 9 din Legea nr. 554/2004 se fundamentează pe însăşi adoptarea ordonanţei cu privire la care se invocă excepţia de neconstituţionalitate, ceea ce înseamnă că, inclusiv, competenţa se stabileşte prin raportare la autoritatea emitentă a ordonanţei, care este Guvernul, şi nu criteriul valoric, astfel că revine Curţii de Apel competenţa de soluţionare a prezentei cauze.
2.2. Prin sentinţa nr. 233 din data de 10 mai 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă; constatând ivit conflictul negativ de competenţă dintre Tribunalul Prahova şi Curtea de Apel Ploieşti, a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că obiectul acţiunii deduse judecăţii este reprezentat de o pretinsă vătămare a dreptului reclamantelor de a încasa câte o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, calculată în raport de cuantumurile indemnizaţiilor lunare brute de încadrare pe care le-au avut în luna anterioară pensionării acestora, indemnizaţii care li se cuvin în temeiul prevederilor art. 81 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, în vigoare la data pensionării acestora.
Rezultă că instanţa competentă din punct de vedere material să judece prezenta cauză este secţia specializată în materia conflictelor de muncă din cadrul tribunalului.
Conform prevederilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare "(1) Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul."
Aşa fiind, competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei nu se determină în raport de norma cu caracter general în materia contenciosului administrativ înscrisă în art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, ci în raport de dispoziţiile menţionate din Legea nr. 53/2003 faţă de natura litigiului de faţă, de conflict de muncă.
În raport de aceste dispoziţii legale, Curtea a reţinut că instanţa competentă din punct de vedere material să judece prezenta cauză este tribunalul, iar din punct de vedere teritorial, este instanţa în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă, ori după caz sediul reclamantul.
Cum în prezenta cauză reclamantele îşi au domiciliul în judeţul Prahova, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată şi din înscrisurile anexate, rezultă că, din punct de vedere teritorial, instanţa competentă este Tribunalul Prahova, secţia I civilă.
Este adevărat că reclamantele au invocat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1202 din 18 decembrie 2021, cu modificările şi completările ulterioare, însă cererea de chemare în judecată nu se întemeiază pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, acest temei de drept fiind invocat pentru prima dată de tribunal în motivarea soluţiei de admitere a excepţiei necompetenţei materiale, fără a fi pus în prealabil în discuţia părţilor, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.
Rezultă că intenţia reclamantelor a fost de a învesti instanţa competentă în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale în baza Legii nr. 53/2003, fizionomia acţiunii reclamantelor fiind cea a unei cereri în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale, iar nu a unei acţiuni împotriva ordonanţei Guvernului.
II. Decizia Înaltei Curţi pronunţată în regulator de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2 teza a II-a, art. 134 şi art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., urmează să pronunţe regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei şi dispoziţiile legale incidente.
Prin demersul judiciar ce face obiectul dosarului de faţă, reclamantele urmăresc să obţină repararea pagubei ce le-a fost adusă ca urmare a punerii în aplicare a dispoziţiilor art. VII din O.U.G. nr. 130/2021, prin care s-a dispus ca drepturile magistraţilor privitoare la acordarea celor 7 indemnizaţii la ieşirea la pensie să nu fie acordate în anul 2022, invocând totodată excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale.
Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între instanţele sesizate îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu obiectul dedus judecăţii şi prevederile legale incidente în materie.
Înalta Curte reţine, cu titlu preliminar, că raportul juridic litigios nu vizează dreptul la pensie, în sine, nefiind puse în discuţie aspecte privind stabilirea unui atare drept sau neîndeplinirea, în fapt, de către pârâţi, a unei obligaţii de achitare a pensiei.
Ceea ce au solicitat reclamantele prin cererea introductivă este, în esenţă, constatarea vătămării drepturilor ce li se cuvin în temeiul dispoziţiilor art. 81 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, în vigoare la data pensionării acestora, vătămare survenită prin aplicarea modificărilor legislative a căror neconstituţionalitate au invocat-o, precum şi acordarea sumelor cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.
În acest context, Înalta Curte constată că reperele cadrului procesual obiectiv al cauzei pendente sunt cele ale acţiunii în contencios administrativ reglementate de dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:
"(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă. (5) Acţiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative."
Învestită fiind cu analiza constituţionalităţii prevederilor legale citate supra, Curtea Constituţională a României a stabilit cu valoare de principiu, prin Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2017, că art. 9 din Legea nr. 554/2004 reprezintă expresia prevederilor art. 126 alin. (6) din Constituţie şi că prin aceste două texte legiuitorul a optat pentru încadrarea acţiunilor persoanelor vătămate prin ordonanţe ale Guvernului declarate neconstituţionale în mecanismul acţiunilor în contencios administrativ, pornind de la premisa că fundamentul obligaţiei de reparare a vătămării constă în însăşi adoptarea ordonanţelor neconstituţionale.
În opinia instanţei de contencios constituţional, atât timp cât acţiunea reclamantului are ca scop înlăturarea efectelor ordonanţei Guvernului, care se produc direct asupra unui drept sau interes legitim, vătămându-l, acesta are deschisă procedura specială prevăzută de art. 9 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, faţă de natura dreptului pretins şi de scopul urmărit prin exercitarea acţiunii în justiţie, demersul reclamantelor are ca scop înlăturarea efectelor O.U.G. nr. 130/2021, care se produc direct asupra dreptului acestora la încasarea unei indemnizaţii egale cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 81 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, apreciate de către reclamante ca fiind vătămătoare, fiind incidentă procedura specială reglementată de art. 9 din Legea nr. 554/2004 care prevede sesizarea CCR în vederea efectuării controlului de constituţionalitate al actului Guvernului, sesizare ce a fost formulată în cauză.
Prin urmare, acţiunea reclamantelor intră în competenţa instanţei de contencios administrativ, faţă de prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în ceea ce priveşte determinarea instanţei de contencios administrativ competente se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (3) din aceeaşi lege.
Prevederile legale anterior evocate stabilesc două criterii pentru determinarea instanţei de contencios administrativ competente, respectiv pozitionarea autorităţii publice emitente a actului administrativ (autoritate centrală sau locală) şi valoarea impozitului, taxei, contribuţiei care face obiectul actului administrativ.
Raportat la obiectul concret al pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv acordarea de despăgubiri în situaţia în care prevederile ordonanţei de urgenţă vor fi declarate neconstituţionale, competenţa materială de soluţionare a cauzei de faţă revine secţiei de contencios administrativ a curţii de apel.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 septembrie 2024.