Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, în data de 09.06.2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat admiterea contestaţiilor formulate împotriva O.M.J. nr. 404/C/07.02.2022 şi a O.M.J. nr. 1177/C/14.03.2022, anularea/revocarea/modificarea parţială a ordinelor contestate şi eliberarea unor noi ordine de salarizare în sensul:
1. înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare, urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;
2. stabilirii cuantumului sporurilor cuvenite (pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii), prin raportare la indemnizaţia de încadrare calculată potrivit deciziei civile nr. 834/A/09.12.2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş, respectiv avându-se în vedere o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu luna ianuarie 2022;
3. în subsidiar, stabilirea cuantumului sporurilor cuvenite (pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii), prin raportare la indemnizaţia de încadrare calculată potrivit deciziei civile nr. 834/A/09.12.2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş şi avându-se în vedere plafoanele prevăzute de Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 775 din 4 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 38 C. proc. civ., a luat act de transmisiunea calităţii procesuale pasive de la pârâtul Ministerul Justiţiei la pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în temeiul art. 39 alin. (2) C. proc. civ., a dispus scoaterea din proces a pârâtului Ministerul Justiţiei.
A respins excepţia tardivităţii, ca neîntemeiată.
A respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei nr. 775 din 4 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta susţine că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea greşită a normelor de drept material cuprinse în Legea-cadru nr. 153/2017, pentru că dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 au fost interpretate în mod greşit, impunându-se interpretarea acestor dispoziţii în mod unitar şi nediscriminatoriu prin raportare la ceilalţi magistraţi.
În dezvoltarea recursului, referitor la interpretarea art. 1 alin. (3) şi art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/2017, recurenta a invocat Decizia nr. 34/06.06.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezelgarea unor chestiuni de drept, redând în cuprinsul cererii de recurs considerentele relevante de la paragraful 104 din această decizie, şi a arătat că limitarea indemnizaţiei la nivelul stabilit pentru anul 2022 ar avea ca efect diminuarea nivelului indemnizaţiei de bază, cu ignorarea principiilor legalităţii, egalităţii şi nediscriminării consacrate prin dispoziţiile art. 6 şi în vădită contradicţie cu scopul urmărit de legiuitor, acela al menţinerii în plată a drepturilor câştigate, în edictarea nomei cuprinse în art. 38 alin. (61) şi alin. (8) din Legea-cadru 153/2017.
A mai susţinut recurenta că, la 1 iulie 2017 - data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu putea fi anticipat efectul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor administrative ale ordonatorului de credite_asupra nivelului indemnizaţiei de încadrare pentru personalul din familia ocupaţională "Justiţie", pentru a se putea deduce intenţia legiuitorului de a le cuprinde în noţiunea de "majorări reglementate" la care face trimitere alin. (6) al art. 38.
Sfera noţiunii de "majorări reglementate", la care se referă alin. (6) al art. 38. are în vedere majorările reglementate la alin. (3), (4) şi următoarele ale art. 38, iar o interpretare în sensul includerii majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti în sfera noţiunii de "majorări reglementate", cu consecinţa diminuării indemnizaţiei de încadrare, astfel recunoscută prin hotărârile judecătoreşti, începând cu data la care aceasta devine egală sau mai mare cu maximul reglementat pentru anul 2022, contravine statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cuprinse în Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, prin care s-a stabilit că majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii cadru nr. 330/2009.
În aplicarea aceluiaşi raţionament, interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 este necesar să fie în sensul menţinerii drepturilor câştigate pentru o perioadă de referinţă anterioară aplicării acestora.
Recurenta susţine că nu se poate reţine incidenţa art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, deoarece s-ar încălca considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, discriminarea existând în continuare, iar indemnizaţia de încadrare a reclamantului, în fapt, nu ar fi cea stabilită prin hotărârea judecătorească, ci într-un cuantum inferior. Ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau nu a prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.
Din cuprinsul textului rezultă că legiuitorul a folosit sintagma "majorări salariale reglementate" iar din interpretarea gramaticală a acesteia rezultă că s-au avut în vedere majorări salariale stabilite de lege.
Aceeaşi concluzie se impune şi din interpretarea textului legal în coroborare cu întreg cuprinsul art. 38 din Legea 153/2017. Prin urmare, plafonarea la care face referire art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu poate privi decât acele creşteri salariale acordate anual, în temeiul legii, prin dispoziţiile art. 38 alin. (3)-(5), iar nu drepturi recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.
Potrivit art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea - cadru nr. 153/2017, "sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal (...)".
Or, potrivit Ordinului Ministerului Justiţiei privind stabilirea unor drepturi salariale nr. 6245/C/30.12.2021, în situaţia în care prin stabilirea indemnizaţiilor de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de legislaţia anterioară de salarizare.
În acest sens, recurenta susţine că nu este legal să i se aplice o salarizare inferioară, plafonată, deşi valoarea VRS 605,225 îi este recunoscută potrivit deciziei civile nr. 834/A/09.12.2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, sectia I Civilă în dosarul nr. x/2020, prin care Tribunalul Neamţ a fost obligat să îi plătească reclamantei diferenţele de drepturi salariale dintre cele efectiv încasate şi cele rezultate prin luarea în calcul la stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi cuvenite, începând cu data de 26.02.2017, a unei valori de referinţă sectoriale de 605,225 RON (respectiv valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se va adăuga majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016).
Drepturile salariale prevăzute de legile de salarizare nu pot fi stabilite cu ignorarea hotărârilor judecătoreşti definitive care recunosc anumite majorări salariale, prin dispoziţii legale care încalcă art. 6 CEDO, Decizia ICCJ - RIL nr. 7/2019, dar şi Decizia CCR nr. 794/2016.
În ceea ce priveşte solicitarea de depăşire a plafonului instituit de art. 25 din Legea cadru nr. 153/2017, recurenta a invocat Decizia nr. 15/28.06.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, redând în cuprinsul cererii de recurs considerentele relevante de la paragrafele 91-95 din această decizie şi a arătat că prin această decizie, ICCJ a lămurit problema în sensul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual; întinderea acestor drepturi ţinând de modalitatea de executare al titlurilor executorii obţinute.
Astfel, în măsura în care hotărârile judecătoreşti au fost puse în executare în mod corespunzător, limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) nu ar fi necesară.
O interpretare în sensul arătat de către pârâtă ar conduce la încălcarea efectelor hotărârilor judecătoreşti, depăşind totodată sfera de aplicare a prevederilor legale ce rezultă din cuprinsul art. 25 alin. (1) din lege.
Plafonarea sporurilor prevăzute de lege la un anumit nivel reprezintă o interpretare şi aplicare greşită a legii, întrucât legea prevede plafonarea pe total buget, iar nu pentru fiecare salariat.
Or, aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa constituţională, recurenta susţine că prima instanţă trebuia să constate că în modalitatea de stabilire şi de plată a drepturilor salariale începând cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat, nu există niciun argument legal care să justifice diferenţele de salarizare litigioase.
Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de contencios constituţional, precum şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a ordonatorului de credite care emite ordine de salarizare şi a momentului la care acesta înţelege să emite aceste ordine (restrângând astfel perioada de timp pentru beneficiarii ordinului în funcţie de propria manifestare de voinţă), ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv şi să aibă în vedere majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.
Plafonarea cuantumului total al sporurilor afectează doar personalul salarizat conform salariilor de bază stabilite în lege pentru anul 2022, dar nu şi personalul al căror salarii de bază nu a atins nivelul prevăzut pentru anul 2022; acesta este motivul pentru care, din perspectiva acordării sporurilor, există discriminare şi între salariaţii din cadrul aceleiaşi instanţe, care lucrează în aceleaşi condiţii.
Or, Ministerul Justiţiei, prin maniera în care a acţionat, a aplicat un tratament discreţionar.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
4.2. Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar la 25.01.2024, Ministerul Justiţie a solicitat să se ia act că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, s-a subrogat în drepturile procesuale ale Ministerului Justiţiei. De asemenea, a arătat că susţine apărările formulate de intimată ICCJ.
4.3. Intimata-pârâtă a depus note de şedinţă prin care a susţinut, în ceea ce priveşte solicitarea de stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că acţiunea este lipsită de interes sau rămasă fără obiect pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021.
4.4. Recurenta reclamantă a depus la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei de interes.
II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Preliminar analizării argumentelor recurentei-reclamante, în ceea ce priveşte aspectul referitor la lipsa de interes a acţiunii, invocată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin raportare la capătul de cerere vizând înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în raport cu emiterea Ordinelor nr. 959/I/12.04.2023 şi nr. 2734/I/2023, Înalta Curte apreciază că acesta reprezintă o apărare de fond şi o precizare a situaţiei existente la momentul soluţionării recursului, sens în care urmează a fi analizat odată cu examinarea motivelor de casare dezvoltate în calea de atac.
În speţă, Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune formulată în condiţiile prevăzute Legea nr. 153/2017, solicitând anularea/revocarea/modificarea parţială a ordinelor O.M.J. nr. 404/C/07.02.2022 şi a O.M.J. nr. 1177/C/14.03.2022 şi eliberarea unor noi ordine de salarizare prin care drepturile salariale ale reclamantei, recalculate pe baza unei valori de referinţă sectoriale de 605,225 RON rezultate, să nu fie plafonate în temeiul art. 38 alin. (6) şi al art. 25 din Legea nr. 153/2017, iar, pe de altă parte, ca sporurile (pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase/pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică/pentru păstrarea confidenţialităţii), să fie recalculate prin raportare, în principal la o indemnizaţie de încadrare neplafonată şi stabilită pe baza unei VRS de 605,225 RON şi, în subsidiar, prin raportare la o indemnizaţie de încadrare plafonată şi stabilită pe baza unei VRS de 605,225 RON.
Soluţionând cererea reclamantei, prima instanţă a apreciat că este neîntemeiată, reţinând în ceea ce priveşte înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare, urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, în esenţă, faptul că nu există discriminare, din perspectiva hotărârilor judecătoreşti obţinute şi a prevederilor Legii nr. 153/2017, între persoanele care au atins plafonul aferent anului 2022 şi cele care nu au atins acest plafon, deoarece hotărârile judecătoreşti privind VRS 605,225 sunt pronunţate în baza legislaţiei anterioare actualei legi a salarizării, recunoscând respectivele drepturi pentru perioade anterioare datei de 01.07.2017, urmând ca ulterior acestei date, toţi salariaţii să se supună exclusiv efectelor acestei legi.
Sub aspectul recalculării sporurilor, instanţa de fond a apreciat că sporurile indicate în anexele celor două ordine contestate (Ordinul MJ nr. 404/C/07.02.2022 şi Ordinul MJ nr. 1177/14.03.2017) reprezintă, în realitate, o reconstituire a sporurilor cuvenite la data de 26.02.2017, astfel cum au fost ele influenţate ulterior de dispoziţiile art. 38 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017.
Înalta Curte constată, reţinând şi apărările formulate de intimata-pârâtă în ceea ce priveşte înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, prin Ordinul nr. 959/12.04.2023 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit modul de salarizare a judecătorilor, prin stabilirea unor indemnizaţii de bază în raport cu VRS 605,225 neplafonate la valorile prevăzute pentru anul 2022 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, începând cu 12 aprilie 2023.
De asemenea, instanţa de control judiciar mai reţine că, ulterior, în considerarea faptului că, la 22.12.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a preluat de la Ministerul Justiţiei prerogativa gestionării bugetului instanţelor, în ale cărui drepturi şi obligaţii s-a subrogat, în limitele prevăzute de art. 142 din Legea nr. 304/2002 privind organizarea judiciară, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 2734/27.09.2023 prin care s-a dispus că drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, calculate având în vedere valoarea de referinţă de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C/30.12.2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menţionat, 30.12.2021, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dată de la care această valoare de referinţă sectorială a fost recunoscută în patrimoniul tuturor judecătorilor aflaţi în activitate.
În emiterea acestui ordin, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a ţinut cont de considerentele Deciziei ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 49/2018 (publicată în M.OC nr. 838/2018) conform cărora la stabilirea drepturilor salariale este avut în vedere "nivelul maxim de salarizare la nivelul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, care au acelaşi scop, îndeplinesc aceleaşi funcţii şi atribuţii şi se situează la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar (paragraful 123).
În aceste condiţii, instanţa de control observă că, în cursul soluţionării procesului, ordonatorul de credite relevant potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a stabilit faptul că drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu 31 decembrie 2021.
Astfel, din perspectiva plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, drepturile salariale ale recurentei-reclamante au fost calculate după cum aceasta a solicitat prin acţiune, atât în ceea ce priveşte indemnizaţia de încadrare, cât şi în privinţa sporurilor, neputându-se reţine criticile formulate prin cererea de recurs.
Referitor la susţinerile recurentei privind modul de calcul al sporurilor, care ar fi nelegal şi discriminatoriu, instanţa de control judiciar reţine a fi incidente şi cele statuate prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a decis că:
"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ."
Cele reţinute în considerentele acestei decizii sunt incidente şi în prezenta cauză, fiind de prisos a fi reluate în cuprinsul prezentei hotărâri.
În concluzie, nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinţei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 775 din 4 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.