Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20.05.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 19878/02.05.2019 ca fiind nelegală; obligarea pârâtului să emită o nouă decizie de aprobare a cererii de plată nr. x/17.10.2018; obligarea pârâtului la plata sumelor de 50.000 euro cu titlu de daune morale, 27.608,26 RON cu titlu de daune materiale şi 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea atacată
Prin sentinţa civilă nr. 1409 din 21 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotârârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În susţinerea recursului, după expunerea situaţiei de fapt, recurentul arată că prima instanţă a procedat la aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1165 din C. civ. în ceea ce priveşte naşterea dreptului de creanţă şi a prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015.
Referitor la interpretarea greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, recurentul arată că decizia penală nr. 165/20.03.2018, pronunţată de către Curtea de Apel Braşov în dosarul penal nr. x/2016, prin care a rămas definitivă hotărârea primei instanţe de judecată, i-a fost comunicată la 17.09.2018, iar cererea de plată a fost depusă la Fondul de Garantare a Asiguratilor la 17.10.2018, cu respectarea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. x.
În acest sens, susţine că, în mod greşit, prima instanţă de judecată a înţeles să se raporteze doar la momentul pronunţării Deciziei nr. 165 din 20.03.2018, apreciind ca fiind nerelevant momentul comunicării deciziei instanţei de control judiciar.
Relativ la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, recurentul arată că acesta nu prezintă relevanţă în cauză, dat fiind faptul că hotărârea privind procedura deschiderea procedurii falimentului a rămas definitivă anterior naşterii dreptului de creanţă pentru reclamant, respectiv la 17.03.2017.
În ceea ce priveşte naşterea dreptului de creanţă, aceasta apare la momentul la care reclamantul a avut posibilitatea efectivă de a pretinde şi obţine dreptul de creanţă.
În speţă, recurentul apreciază că avea posibilitatea de a pretinde şi obţine plata creanţei cuvenite de la intimata Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar ulterior momentului la care i-a fost comunicată decizia penală nr. 165/20.03.2018, acesta fiind momentul de la care se impune a fi calculat termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.
În susţinerea acestei interpretări, arată faptul că, pentru a putea depune la Fondul de Garantare a Asiguraţilor cererea de plată a sumelor pretinse, se impune depunerea tuturor înscrisurilor justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.
Prin urmare, contrar reţinerilor primei instanţe, chiar dacă recurentul avea posibilitatea de a proceda la legalizarea sentinţei primei instanţe de judecată, trebuia legalizată şi depusă anexat cererii de plată şi decizia instanţei de control judiciar, doar prin aceasta fiind confirmate cu exactitate cuantumul sumelor solicitate şi justeţea acestora.
Or, doar prin încărcarea pe portalul instanţelor de judecată a soluţiei pronunţate de către instanţa de control judiciar nu se produce nici un efect juridic, dat fiind şi faptul că portalul instanţelor de judecată nu reprezintă decât o modalitate de informare, justiţiabilul luând cunoştinţă de soluţia instanţei de judecată doar la momentul comunicării hotărârii.
De asemenea, se arată că prima instanţă de judecată nu a ţinut seamă nici de faptul că prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu fac referire la momentul rămânerii definitive a hotărârii ca fiind momentul de la care ar începe să curgă termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată, ci la momentul naşterii dreptului de creanţă, respectiv la momentul la care partea în cauză are posibilitatea efective de a solicita şi obţine plata sumelor.
De altfel, nici Curtea Constitutională, în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, nu a făcut trimitere la momentul rămânerii definitive a hotărârii ca fiind momentul de la care ar începe să curgă termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată la Fondul de Garantare al Asiguraţilor.
În conformitate cu prevederile art. 1165 C. civ., "obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii."
Dat fiind faptul că fapta ilicită s-a produs la data de 21.01.2015, acesta este momentul de la care, pentru recurent, s-a născut vocaţia de a obţine despăgubiri de la partea responsabilă civilmente, respectiv S.C. B. S.A., însă vocaţia acestuia s-a concretizat urmare a pronunţării celor două hotărârii pronunţate de către Judecătoria Braşov şi Curtea de Apel Braşov, respectiv la momentul la care recurentului i-a fost comunicată decizia penală pronunţată în apel, 17.10.2018.
Astfel, în opinia recurentului, de la acest moment se impune calcularea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 pentru depunerea cererea de plată la Fondul de Garantare.
În lumina jurisprudenţei CEDO, accesul liber la justiţie ar fi unul iluzoriu dacă ordinea juridică a statului ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă să nu poată fi pusă în executare în detrimentul unei părţi, mai ales în situaţia păgubiţilor din asigurări care sunt puşi în imposibilitatea de a proceda la recuperarea prejudiciului cauzat, garanţiile oferite de art. 6 din Convenţie fiind grav şi iremediabil afectate, sens în care aminteşte cauza Sandor contra României.
Chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea 213/2015 este un termen de decădere, iar nu unul de recomandare, în ciuda faptului că nu este prevăzută în conţinutul actului normativ nici o sancţiune ce ar fi atrasă de nerespectarea acestui termen, solicită a se constata faptul că cererea depusă de recurent a fost depusă cu respectarea acestui termen.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent şi cu apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine că prima instanţă ar fi încălcat sau aplicat greşit normele de drept material.
1. Argumente de fapt şi de drept
Reclamantul A. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 19878/02.05.2019 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor prin care i-a fost respinsă cererea de plată nr. x/17.10.2018, ca tardiv formulată.
Prima instanţă a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată, soluţie împărtăşită de instanţa de control judiciar.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la data naşterii dreptului de creanţă), în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.
De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."
Înalta Curte reţine că pârâtul FGA are obligaţia satisfacerii doar a creanţelor de asigurări, prin acestea înţelegându-se creanţele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condiţiile legii.
Pentru a se putea naşte, însă, pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile.
Acest termen, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, este unul imperativ, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă al reclamantului s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti ce stabilea întinderea prejudiciului.
Înalta Curte constată că deschiderea procedurii de faliment împotriva S.C B. S.A. s-a realizat la data de 17.03.2017, iar reclamantul a luat cunoştinţă despre producerea prejudiciului la data producerii accidentului, 21.01.2015, întinderea sa fiind stabilită, în mod definitiv, prin decizia penală nr. 165/20.03.2018, pronunţată de către Curtea de Apel Braşov în dosarul penal nr. x/2016
Prin urmare, în cauză, fiind vorba despre o creanţă născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului, termenul de depunere a cererii de plata la FGA, conform textelor de lege sus evocate, a început să curgă de la data de 20.03.2018, data naşterii dreptului de creanţă şi s-a împlinit la 20.06.2018, aşadar, după împlinirea termenului de decădere stabilit expres şi imperativ de norma aplicabilă.
Susţinerile recurentului-reclamant în sensul că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 trebuie calculat de la momentul comunicării deciziei penale nr. 165/20.03.2018, şi nu de la momentul pronunţării acesteia, nu pot fi primite de instanţa de control pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
În susţinerea acestei interpretări, recurentul a argumentat că, pentru a putea depune la Fondul de Garantare a Asiguraţilor cererea de plată a sumelor pretinse în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, se impune a fi depuse toate înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, deci şi decizia instanţei de control judiciar, doar prin aceasta fiind confirmate cu exactitate cuantumul sumelor solicitate şi justeţea acestora.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că potrivit art. 551 pct. 4 din C. proc. pen., hotărârile primei instanţe rămân definitive: la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.
Astfel, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control reţine că, la 20.03.2018, reclamantul era în măsură să obţină copia legalizată a sentinţei penale nr. 2148/09.11.2017, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul penal nr. x/2016, sentinţa penală cu menţiunea definitivă prin respingerea apelului fiind suficientă pentru realizarea tuturor drepturilor prevăzute de aceasta, din moment ce, în calea de atac, sentinţa penală nu a fost schimbată sub niciun aspect.
Prin urmare, recurentul putea obţine titlul executoriu în temeiul căruia putea solicita pârâtului plata despăgubirii la momentul pronunţării deciziei penale nr. 165/20.03.2018.
În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 90 de zile pentru formularea cererii de despăgubire, Înalta Curte reţine că termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripţie.
Conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.
Contrar susţinerilor recurentului, se are în vedere că respectivul termen este unul imperativ pentru depunerea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Deşi legiuitorul nu prevede expres o sancţiune procedurală, nu se poate reţine că natura termenului este de simplă recomandare. Dimpotrivă, în momentul în care legiuitorul prevede un termen pentru depunerea unei cereri la o autoritate publică, nerespectarea acelui termen stinge însăşi posibilitatea petentului de a obţine recunoaşterea dreptului său, aşadar petentul este decăzut din dreptul la despăgubire.
Scopul Fondului de Garantare a Asiguraţilor poate fi asigurat pe deplin în condiţiile în care persoana interesată respectă termenul de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fixarea unui termen de decădere vizând, de fapt, reglementarea unei conduite diligente din partea persoanelor interesate în obţinerea despăgubirilor şi asigurarea celerităţii soluţionării unor astfel de cereri. De altfel, în cazul în care legiuitorul ar fi intenţionat să nu prevadă un termen pentru sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de despăgubiri ar fi fost lesne pentru legiuitor să opteze pur şi simplu să nu reglementeze un astfel de termen, însă legiuitorul a optat exact pentru fixarea unui termen.
În concluzie, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, de drept substanţial, întrucât vizează raportul juridic de drept administrativ între petent şi FGA privind solicitarea/acordarea despăgubirii.
Prin urmare, reţinând că decizia contestată a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1409 din 21 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.