Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 16.08.2023 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia Conflcite de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr. x/2023, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor şi Parlamentul României - Senatul şi Secretarul General al Senatului ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
- anularea ordinelor de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă emise pentru fiecare dintre reclamanţi;
- obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi şi în continuare lunar, pentru fiecare dintre reclamanţi;
- obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale către fiecare reclamant calculată de la data emiterii ordinelor atacate şi până la data efectivă a plăţii, precum şi actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei;
- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 400/2023 din 24 octombrie 2023, Tribunalul Mehedinţi a admis exceptia necompetenţei teritoriale a acestuia şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor şi Parlamentul României - Senatul şi Secretarul General al Senatului, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, cererea de chemare în judecată nu este îndreptată împotriva CNPP sau a unei case teritoriale de pensii, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 (competenţa teritorială a instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul), în cauza dedusă judecăţii având aplicabilitate alin. (2) al aceluiaşi articol din Legea nr. 263/2010 (competenţa teritorială a instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul pârâtul). Cum sediul pârâtei este în Bucureşti, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, instanţa va admite excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalui Mehedinţi, invocată de pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor, şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII - conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Cauza a fost înregistrată la data de 28.11.2023 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Prin sentinţa civilă nr. 734/19.02.2024, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând că, în ceea ce priveşte emitentul ordinelor atacate, constată că este vorba de o autoritate publică centrală, respectiv Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Parlamentul României - Senatul, Secretariatul General, iar ordinele contestate întrunesc condiţiile prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind emis în executarea Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006, în regim de putere publică, prin care se sting raporturile juridice în baza cărora reclamanţii aveau dreptul, iar Camera Deputaţilor/Senatul avea obligaţia de plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă în condiţiile stabilite de lege.
La data de 18.03.2024, prezenta cerere a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr. 1083 din 13 iunie 2024, Curtea de Apel a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Camera Deputaţilor, Secretarul General al Camerei Deputaţilor, Secretarul General al Senatului, în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Totodată, a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
La pronunţarea acestei hotărâri instanţa a reţinut că faţă de raporturile juridice create prin Legea nr. 96/2006 şi natura de indemnizaţie pentru limită de vârstă, acest tip de drepturi sunt de natura celor de asigurări sociale, fiind evident chiar din terminologia art. 49 şi din posibilitatea cumulării acestei indemnizaţii cu orice tip de pensie din sistemul public de pensii sau alt sistem de pensii.
Legiuitorul însuşi a calificat în mod expres indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu/pensiilor de serviciu referindu-se şi la indemnizaţia pentru limită de vârstă acordată în temeiul dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 96/2006
În concluzie, devin incidente prevederile art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, potrivit cărora "jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel", respectiv dispoziţiile art. 95 C. proc. civ., competenta de soluţionare a cauzei, în primă instanţă revenind Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă complet specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, instanţă în a cărei rază de competenţa îşi au domiciliul reclamanţii.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a fost învestită cu o acţiune având ca obiect anularea Ordinelor de încetare a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă emise pentru fiecare dintre reclamanţi şi obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au exercitat o funcţie de demnitate publică în Parlamentul României astfel că, odată cu încetarea mandatului de deputat/senator şi îndeplinirea condiţiilor legale cu privire la vârsta de pensionare au dobândit dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006, privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat anularea ordinelor prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiilor pentru limită de vârstă de care aceştia beneficiau şi obligarea pârâţilor la repunerea în plată a unor astfel de indemnizaţii.
De asemenea, Înalta Curte reţine că dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021 legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata acesteia.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi, totodată, condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.
Înalta Curte are în vedere şi expunerea de motive care a însoţit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, expunere de motive care relevă, cu claritate, care a fost intenţia legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizaţia pentru limită de vârstă îndeplineşte o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, fiind stabilit în favoarea unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care, în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării, au activat într-un domeniu specific de activitate şi au fost nevoite să se supună unor exigenţe inerente exercitării unei astfel de activităţi, atât pe plan profesional, cât şi personal, legiuitorul acordând acest drept şi în considerarea faptului că, pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu au beneficiat de salariu, ci de o indemnizaţie.
Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.
Relevante sunt şi prevederile art. VI din O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, în cuprinsul cărora legiuitorul a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu".
În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul emis de pârât, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.
Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.
În contextul descris anterior, Înalta Curte reţine că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalităţii încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de faţă se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:
"Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel.", coroborate cu art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competenţă în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale.
Această soluţie a fost confirmată în mod constant de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care, în materia regulatorului de competenţă, a atribuit Tribunalelor, secţia conflictelor de muncă şi asigurări sociale competenţa de soluţionare a cauzelor în fond, apreciind că fiind un litigiu care în esenţă urmăreşte un control al unor acte juridice ce sting aceste raporturi de asigurări sociale, litigiile de acest tip se soluţionează de secţiile de conflicte de muncă şi asigurări sociale, iar Tribunalul are competenţa de fond.
Întrucât indemnizaţia pentru limită de vârstă de care beneficiază parlamentarii reprezintă un drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, în privinţa competenţei instanţelor în litigiile având ca obiect această indemnizaţie se constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 152, 153 şi 154 din Legea nr. 263/2010.
În consecinţă, indemnizaţia în discuţie fiind inclusă în categoria drepturilor de asigurări sociale, contestaţiile formulate în legătură cu refuzul acordării acestei prestaţii sociale sunt de competenţa materială în primă instanţă a secţiilor civile ale tribunalelor, completul specializat în dreptul muncii şi asigurărilor sociale în temeiul art. 139 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii coroborat cu cele ale art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 şi art. 95 din C. proc. civ.
Din perspectiva compentenţei teritoriale, se reţine că, cererea de chemare în judecată nu este îndreptată împotriva CNPP sau a unei case teritoriale de pensii, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 (competenţa teritorială a instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul), în cauza dedusă judecăţii îşi are aplicabilitate alin. (2) al aceluiaşi articol din Legea nr. 263/2010 (competenţa teritorială a instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul pârâtul).
Cum sediul pârâtei este în Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., raportat la art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, instanţa va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII - conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B. şi C. şi pârâţii Camera Deputaţilor, Secretarul General al Camerei Deputaţilor, Secretarul General al Senatului şi Senatul în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 9 octombrie 2024.