Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea promovată şi înregistrată la data de 30.06.2023 pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2023, reclamantul A., deputat B. ales în Circumscripţia electorală nr. 18 Galaţi, în contradictoriu cu Parlamentul României - Camera Deputaţilor, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, având în vedere prevederile art. 194 C. proc. civ., a formulat acţiune în anulare, prin care a solicitat instanţei să dispună prin hotărârea pe care o va pronunţa:
- anularea Deciziei Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor nr. 3/17.05.2023 si a Hotărârii nr. 33/06.06.2023 a Camerei Deputaţilor;
- suspendarea executării Deciziei Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor nr. 3/17.05.2023 până la soluţionarea definitivă a cauzei;
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 284 din 30 octombrie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi, în consecinţă, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor, ca inadmisibilă.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat recurs, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în esenţă, recurentul-reclamant a arătat că instanţa a încălcat regulile de procedură privind stabilirea competenţei sale prin omiterea discutării acestei chestiuni, prealabil oricărei alte discuţii. Întrucât instanţa nu s-a conformat cerinţelor imperative ale art. 131 C. proc. civ., fiind obligată din oficiu să-şi verifice competenţa, sancţiunea aplicabilă este nulitatea actului emis.
În continuare, a susţinut că instanţa a încălcat dipoziţii procedurale imperative privind accesul la justiţie, exemplificând în acest sens art. 21 alin. (1), art. 20 alin. (1), art. 52 alin. (1), art. 11 din Constituţia României.
De asemenea, a invocat prevederile art. 1 din CEDO, în temeiul cărora Curtea a decis că fiecare stat contractant recunoaşte drepturile din Convenţie oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, iar atunci când încălcarea unui asemenea drept se datorează legislatorului naţional, Parlamentul, va fi angajată răspunderea acestui stat. Oricare ar fi actul, în măsura în care el se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenţie se va angaja răspunderea internaţională a statului în cauză, pe baza principiului unicităţii statului în dreptul internaţional.
Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie. Accesul liber la justiţie nu exclude însă existenţa unor proceduri administrative prealabile dacă organele jurisdicţionale administrative fie îndeplinesc ele însele cerinţele art. 6 (1) din CEDO, fie acestea suportă controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicţie deplină, dacă nu se conformează acestor exigenţe. În acest sens Curtea Constituţională a României a decis că instituirea unei proceduri administrativ jurisdicţionale nu este contrară principiului prevăzut de art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, cât timp decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Plenul Curţii Constituţionale a considerat că este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii, decongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată. Astfel, procedura administrativ-jurisdicţională constituie o măsură de protecţie care, nu poate avea ca scop, în niciun mod, limitarea accesului la justiţie. Existenţa unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti, în condiţiile stabilite de lege. Această consecinţă rezultă şi din exigenţele principiului separaţiei puterilor în stat care, în ceea ce priveşte relaţia dintre administraţia publică şi autoritatea judecătorească, exclude posibilitatea ca un organ al administraţiei publice, chiar cu caracter jurisdicţional, să se substituie autorităţii judecătoreşti. Ca urmare, hotărârea organului de jurisdicţie administrativă este supusă controlului judecătoresc, al instanţei de contencios administrativ sau al altei instanţe competente potrivit legii, iar părţilor nu li se poate limita exercitarea acestui drept consfinţit de prevederile Constituţiei (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/8.02.1994 privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 69/16.03.1994).
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond a nu a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti.
În concret, a susţinut că instanţa de fond nu a examinat efectiv susţinerile sale privind accesul la instanţă, menţionate în cuprinsul acţiunii şi prezentate verbal la terenul de judecată, omiţând total în considerentele hotărârii aceste argumente, nu a analizat dispoziţiile legale invocate şi jurisprudenţa CEDO redată. Instanţa s-a raportat doar la apărările pârâtei, pe care le-a reprodus, dar fără a le analiza, reţinând, în ceea priveşte actul dedus judecăţii, că nu ar fi un act administrativ, fără vreo motivare.
Astfel, a arătat că privitor la accesul la justiţie reglementat de art. 6 alin. (1) din CEDO, Curtea a subliniat rolul Convenţiei de "instrument constituţional al ordinii publice europene" în domeniul drepturilor omului [Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (MC), pct. 156] şi a stabilit că noţiunea "drepturi şi obligaţii cu caracter civil" nu poate fi interpretată doar printr-o referinţă la dreptul intern al statului pârât; este vorba de o noţiune "autonomă", care reiese din Convenţie. Art. 6 (1) se aplică indiferent de calitatea părţilor, de natura legislaţiei ce reglementează modul de stabilire a "contestaţiei" (lege civilă, comercială, administrativă etc.) şi de autoritatea competentă să o soluţioneze (instanţă de drept comun, organ administrativ etc.) [Georgiadis împotriva Greciei, pct. 34; Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) (MC), pct. 43; Nait-Liman împotriva Elveţiei (MC), pct. 106]. Curtea a precizat în mod clar că nimic nu îi interzice să califice drept "instanţă", în vederea aplicării criteriului Eskelinen, un anumit organism naţional care nu ţine de sistemul judiciar. Astfel, un organism administrativ sau parlamentar poate fi considerat "instanţă" (Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, pct. 88). Reiese că atunci când există o "contestaţie privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil", astfel cum este definită potrivit criteriilor menţionate mai sus, art. 6 (1) garantează fiecărui justiţiabil dreptul ca această contestaţie să fie prezentată în faţa unei instanţe. Acest articol consacră "dreptul la o instanţă", pentru care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, reprezintă un aspect. La acesta se adaugă garanţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) în ceea ce priveşte organizarea şi compunerea instanţei şi în ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii. Ansamblul formează, pe scurt, dreptul la un "proces echitabil" (Golder împotriva Regatului Unit, pct. 36).
A mai arătat că dreptul susmenţionat este prevăzut şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene:
"Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege". Curtea de Justiţie a consacrat acest drept, ca principiu general de drept al Uniunii, prin hotărârea din 15 mai 1986 (cauza 222/84, Johnston, Rec. 1986, p. 1651; a se vedea şi hotărârea din 15 octombrie 1987, cauza 222/86, Heylens, Rec. 1987, p. 4097 şi hotărârea din 3 decembrie 1992, C-97/91, Borelli, Rec. 1992, p. 1-6313). Articolul 47 se aplică instituţiilor Uniunii şi ale statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii pentru toate drepturile garantate de dreptul Uniunii. Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE cuprinde principiul juridic UE conform căruia statele membre trebuie să asigure o protecţie juridică efectivă a drepturilor individuale ce iau naştere în temeiul dreptului Uniunii (inclusiv drepturile prevăzute de Cartă). Acest lucru înseamnă că dreptul de acces la instanţă se aplică de fiecare dată când se au în vedere drepturi şi libertăţi garantate de legislaţia UE. Statele membre UE au obligaţia de a prevedea remedii şi proceduri care să asigure respectarea drepturilor în conformitate cu legislaţia UE. Legislaţia naţională nu trebuie să încalce dispoziţiile referitoare la protecţia juridică efectivă a acestor drepturi. (CJUE, C-279/09, cauza DEB Deutsche Energiehandels-und Beratungsgesellschaft mbH/Bundesrepublik Deutschland, 22 decembrie 2010, alin. (59). Conform legislaţiei UE, instanţa se caracterizează prin funcţia sa jurisdicţională. Aceasta nu trebuie să fie neapărat o instanţă de "tip clasic"; o instanţă poate fi un organism înfiinţat în scopul soluţionării unui număr limitat de aspecte specifice (de exemplu, aspecte referitoare la despăgubiri), cu condiţia să ofere garanţiile corespunzătoare. Garanţiile adecvate includ: competenţa, independenţa, în caz contrar, organismul extrajudiciar trebuie să fie supus supravegherii de către un organism judiciar care are competenţă deplină şi care îndeplineşte condiţiile prevăzute în articolul 6 (1) (CED0, cauza Zumtobel/Austria, nr. 12235/86, 21 septembrie 1993, alin. (29)-32). În cazul în care un organism administrativ nu oferă garanţiile prevăzute la articolul 6 (1), trebuie să existe o cale de atac în faţa unui organism jurisdicţional care să ofere astfel de garanţii (CEDO, cauza Albert şi Le Compte/Belgia, nr. 7299/75 şi 7496/76,10 februarie 1983).
O restricţie legală de acces la instanţă trebuie sa aibă un scop legitim, să fie proporţională şi să se asigure că însăşi esenţa dreptului nu este afectată. Articolul 6 nu defineşte "scopul legitim", însă jurisprudenţa CEDO oferă exemple ale unor astfel de scopuri legitime. Acestea includ limitări ale dreptului de acces la instanţă, spre exemplu, pentru a proteja libertatea de exprimare a parlamentarilor şi menţinerea separaţiei puterilor între judiciar şi legislativ (CEDO, cauza A./Regatul Unit, nr. 35373/97, 17 decembrie 2002, alin. (77). O abordare similară se regăseşte şi în dreptul UE (C-443/13, cauza Ute Reindl/Bezirkshauptmannschaft Innsbruck, 13 noiembrie 2014, alin. (40).
În speţă, recurentul-reclamant a considerat că nu a avut parte de o instanţă care să fi întrunit cerinţele arătate deoarece: a). Comisia de disciplină, Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor şi Camera Deputaţilor sunt organisme extrajudiciare care nu pot fi considerate instanţe întrucât nu îndeplinesc, în mod evident, funcţii judiciare; b). În realizarea procedurii de sesizare, analiză si luarea deciziei de sancţionare nu au existat garanţiile procedurale prevăzute de articolul 6 (1); c.1). Aşa cum reiese explicit din probele ataşate la acţiune, nu a existat capacitatea de a soluţiona cauzele care intră în competenţa Comisiei de disciplină, Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor şi Camerei Deputaţilor, în temeiul normelor de drept aplicabile şi în conformitate cu procedura stabilită, precum şi menţinerea separaţiei puterilor între judiciar şi legislativ. Nu s-a urmărit aflarea adevărului, că nu a săvârşit vreo abatere disciplinară, ci din contra, s-a urmărit sancţionarea reclamantului pentru un motiv politic -apartenenţa la Grupul parlamentar B.- măsură adoptată abuziv de majoritatea parlamentară, formată din partidele aflate la guvernare, în scop electoral, considerând că nu are acces la o instanţă independentă şi imparţială; c.2). Comisia de disciplină, Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor şi Camera Deputaţilor nu i-au oferit garanţia procedurală prevăzută de articolul 6 privind libertatea de exprimare a parlamentarilor, afectând flagrant esenţa acestei libertăţi prin imposibilitatea de a-mi exprima opiniile in 10 secunde; c.3).De asemenea, nu i-au oferit garanţiile procedurale prevăzute de articolul 6 privind independenţa şi imparţialitatea de care trebuia să dea dovadă în procedura disciplinară.
Or, instanţa de fond, în considerente, a ignorat total argumentele sale, hotărârea fiind nemotivată, iar instanţa de recurs se află în imposibilitatea de a o examina.
Sub un al doilea aspect, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece instanţa a apreciat că cererea adresată, prin care s-a solicitat anularea Deciziei Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor nr. 3/17.05.2023, nu este de competenţa sa, însă contradictoriu a procedat la analiza acelei decizii, deşi se declarase necompetentă, şi cu o motivare străină de recurentului pe care a refuzat să le analizeze.
1.4. Apărările formulate în cauză
În cauză, intimatul-pârât Parlamentul României - Camera Deputaţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În esenţă, în raport de criticile aduse instanţei de fond privind neconformarea acesteia cerinţelor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că recurentul, a expus un motiv de recurs fără a supune analizei instanţei de control judiciar impactul acestei pretinse neregularităţi procedurale asupra drepturilor acestuia şi vătămarea procesuală care i s-a produs.
Or, în condiţiile în care, în conformitate cu prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia, iar instanţa de fond s-a pronunţat în limitele învestirii şi în raport de obiectul cauzei, criticile recurentului sunt pur formale, lipsite de interes procesual.
Contrar susţinerilor recurentului, în cauza pendinte, nu au fost încălcate de instanţa de fond dispoziţiile art. 6 par. l din CEDO întrucât Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu că sunt excluse din sfera de aplicare a art. 6 CEDO procedurile calificate de judecătorul european care implică exerciţiul prerogativelor de putere publică, astfel cum sunt în prezenta cauză procedurile parlamentare privind regimul juridic disciplinar parlamentar specific mandatului de deputat, dreptul Uniunii Europene neputând fi aplicat nici direct, nici indirect ţinând seama de competenţele constituţionale exclusive ale Parlamentului României - Camera Deputaţilor.
Or, raportul juridic dedus judecăţii este unul de natură constituţională parlamentară regulamentară, mandatul parlamentar fiind o categorie a dreptului public, în speţă a dreptului constituţional, iar acest raport de drept public este exceptat controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, fiind un raport specific exercitării mandatului de deputat care poate fi contestat numai în condiţiile prevăzute de art. 27 din Legea nr. 47/1992, procedură specială care nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din CEDO.
Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este incident cauzei, împrejurarea că recurentul se arată nemulţumit de modul de soluţionare a litigiului de către instanţa de fond prin raportare la dispoziţiile art. 54 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 96/2006 şi la actele juridice specifice adoptate în procedurile parlamentare care vizează raporturi juridice de natură constituţională privind conduita şi disciplina parlamentară, nu se circumscrie unui aspect de nelegalitate din perspectiva unei pretinse nemotivări a instanţei de fond.
Instanţa de fond a reţinut efectele juridice ale unui raport de subsecvenţialitate, procedura legală parlamentară fiind finalizată nu prin actul contestat - Decizia nr. 3 din 17 mai 2023 a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor -, ci prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 33 din 6 iunie 2023 prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acestei decizii de sancţionare, şi în consecinţă a soluţionat cauza în considerarea obiectului cererii de anulare, constatând astfel inadmisibilitatea şi faţă de prevederile art. 54 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 96/2006 care conferă caracter definitiv şi executoriu Hotărârii Plenului Camerei Deputaţilor.
Totodată, recurentul-pârât a considerat că, în cauză, nu poate fi reţinută nelegalitatea sentinţei atacate prin prisma existenţei unor pretinse argumente contradictorii cu privire la raţionamentul juridic care a determinat pronunţarea soluţiei, aceste alegaţii ale recurentului-reclamant fiind vădit nefondate, judecătorul fondului prezentând o motivare coerentă şi clară, fară a conţine pasaje care se contrazic ori care contrazic concluzii anterior exprimate prin acelaşi act de procedură al instanţei, dispozitivul reflectând clar considerentele sentinţei.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele şi pentru următoarele considerente:
2.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze, recurentul-reclamant A. a solicitat anularea Deciziei Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor nr. 3/17.05.2023 prin care a fost sancţionat, precum şi a Hotărârii nr. 33/06.06.2023 a Camerei Deputaţilor prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de sancţionare.
Prin Decizia Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor nr. 3/17.05.2023 i s-a aplicat recurentului-reclamant sancţiunea diminuării indemnizaţiei cu 50% pe o perioadă de 6 luni pentru nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (2) sau ale art. 2451 şi sancţiunea reducerii duratei luării de cuvânt la 10 secunde/intervenţie pe o perioadă de 3 luni în cadrul şedinţelor Camerei Deputaţilor, începând cu data de 17 mai 2023, pentru săvârşirea abaterii prevăzute la art. 158 alin. (6) teza a II-a, sancţiuni prevăzute de art. 246 alin. (1) lit. g) şi h) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamant raportându-se, pe de o parte, la dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar pe de altă parte, la prevederile art. 2 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României.
Soluţia a fost criticată de reclamantul A. care a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte invocarea motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la încălcarea de către instanţă a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în ipoteza în care instanţa nu şi-a verificat, din oficiu, competenţa de a soluţiona cauza, astfel cum impun dispoziţiile art. 131 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este anularea hotărârii potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., respectiv dacă s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.
Or, în speţă, recurentul-reclamant nu a făcut dovada vreunei vătămări, în condiţiile în care litigiul a fost soluţionat chiar de instanţa pe care acesta a investit-o prin cererea de chemare în judecată şi pe care a considerat-o competentă material şi teritorial să soluţioneze cauza.
Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, sub primul aspect invocat de recurentul-reclamant, care vizează nemotivarea sentinţei recurate.
Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."
Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea nu îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât prima instanţă, în analiza excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, s-a raportat doar la dispoziţiile de drept intern invocate de pârât prin întâmpinarea formulată în cauză (art. 54 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României), fără a analiza incidenţa normelor de drept european invocate atât de către pârât (art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), cât şi de către reclamant prin răspunsul la întâmpinare (art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, practica judiciară europeană).
De asemenea, prezintă relevanţă decizia nr. 1512 din 14 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x/2023 prin care s-a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 168 din 17 iulie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, fiind casată sentinţa recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Obiectul dosarului nr. x/2023 al Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal îl reprezintă cererea de suspendare executare a aceleiaşi decizii care face şi obiectul prezentului dosar, anume Decizia Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor nr. 3/17.05.2023, cerere pe care instanţa de primă jurisdicţie a respins-o ca inadmisibilă.
Prin decizia de casare nr. 1512 din 14 martie 2024, instanţa de control judiciar a constatat că "prezenta cauză nu poate fi analizată strict din perspectiva normelor de drept interne invocate de pârât prin întâmpinarea depusă în cauză. Aceasta întrucât cauza se situează şi în sfera de aplicare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 6 paragraful 1 din Convenţia EDO, care garantează accesul efectiv la o instanţă.", astfel încât se impune respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii.
În prezenta cauză, se constată că printr-o decizie definitivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit natura actului a cărui legalitate a fost contestată de către recurentul-reclamant în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului: Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, prin care s-a subliniat importanţa deosebită pe care o atribuie principiului liberului acces la justiţie pentru însăşi existenţa unei societăţi democratice, Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, şi Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care s-a statuat că scopul Convenţiei EDO este acela de a apăra nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, precum şi Hotărârea din 2 noiembrie 2021, pronunţată în Cauza Buzoianu împotriva României prin care s-a constatat că a fost încălcat dreptul reclamantului de acces la o instanţă, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că se impune respingerea excepţiei inadmisibilităţii, în soluţionarea cauzei instanţa de fond urmând a analiza aspectele de nelegalitate invocate.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru aceste considerente, constatând că recursul este fondat, Înalta Curte urmează să îl admită, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., dispunând casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 284 din 30 octombrie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 10 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.