Şedinţa publică din data de 25 iunie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2382 din 10 noiembrie 2023 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2022, s-a dispus, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., cu referire la art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., condamnarea inculpatului A., la 5 ani închisoare, pentru săvârşirea în formă continuată a infracţiunii de tâlhărie (două acte materiale).
În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi alin. (3) C. pen. şi raportat la art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale sau considerarea acesteia ca executată.
În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea pedepsei principale sau considerarea acesteia ca executată.
În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei principale aplicate inculpatului durata reţinerii de la data de 08.08.2022, ora 14:00, la data de 09.08.2022, ora 14:00, a arestării preventive de la data de 09.08.2022 la data de 14.06.2023 şi a arestului la domiciliu de la data de 14.06.2023 la data de 12.10.2023.
În temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. pen.., a fost menţinută măsura preventivă a controlului judiciar dispusă faţă de inculpat.
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.., cu referire la art. 19 şi art. 25 C. proc. pen.., raportat la art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1381 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1385 alin. (1) C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de către partea civilă B., s-a constatat prejudiciul material parţial acoperit şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea bunului sustras, şi la suma de 500 RON, cu titlu de daune morale.
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.., cu referire la art. 19 şi art. 25 C. proc. pen.., raportat la art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1381 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1385 alin. (1) C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de către partea civilă C. şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea bunului sustras, şi la suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.., cu referire la art. 19 şi art. 25 C. proc. pen.., raportat la art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1381 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1385 alin. (1) C. civ., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "SF. Spiridon" Iaşi şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 16.512,62 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare, la care s-a adăugat dobânda legală penalizatoare de la data producerii prejudiciului, respectiv 04.08.2022, şi până la data achitării integrale a acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria Iaşi a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A. care, cu intenţie directă, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în timp ce se afla, la data de 30.07.2022, în jurul orei 17:00, pe o alee din spatele blocului A5 de pe şos. Naţională din municipiul Iaşi, a îndepărtat printr-o mişcare bruscă de smulgere lanţul de aur aflat la gâtul persoanei vătămate B., pe care şi l-a însuşit ulterior, după care a fugit printre blocuri, către bld. Alexandru cel Bun, iar în timp ce se afla, la data 04.08.2022, în jurul orei 11:00, pe o alee din faţa blocului V2 de pe str. x, din municipiul Iaşi, şi-a însuşit, printr-o mişcare bruscă de smulgere lanţul de aur aflat la gâtul persoanei vătămate C., acţiune ce a determinat căderea sa şi, consecutiv acesteia, producerea unor leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 70-75 de zile de îngrijiri medicale, după care a fugit printre blocuri, către cartierul Mircea cel Bătrân, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie în formă continuată, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale) şi art. 41 alin. (1) C. pen.
La individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen., şi anume că inculpatul nu s-a folosit de eventuale instrumente vulnerante în dobândirea celor două bunuri mobile aparţinând persoanelor vătămate, ci în surclasarea victimelor, s-a rezumat la utilizarea exclusiv a propriei forţe fizice, aspect care, deşi nu este de natură să înlăture caracterul reprobabil al infracţiunii săvârşite, diminuează periculozitatea acesteia. Totuşi, având în vedere că atât numita B., cât şi numita C. sunt persoane în etate, comparativ cu inculpatul, având în prezent vârsta de 67 de ani şi, respectiv, de 73 de ani, instanţa de fond a considerat că raportul de forţe dintre acestea, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, a fost unul complet disproporţionat, de natură să cauzeze repercusiuni potenţial vătămătoare, care i-au fost nu doar indiferente inculpatului, dar în dispreţul cărora acesta a şi acţionat.
În ceea ce priveşte starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, instanţa de fond a arătat, prin corelare cu criteriul naturii şi gravităţii rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, că aceasta este una destul de pronunţată. În acest sens, cu referire la persoana vătămată C., acţiunea inculpatului de sustragere a lănţişorului din aur a provocat nu doar afectarea din punct de vedere patrimonial a acesteia, dar şi prejudicierea integrităţii sale corporale, ca urmare a destabilizării persoanei vătămate, ulterior sustragerii bunului, precipitare care, în contact cu solul, a determinat necesitatea acordării unui număr semnificativ de îngrijiri medicale, în vederea restabilirii funcţionale.
De asemenea, instanţa a apreciat că, deşi persoana vătămată B. nu s-a confruntat cu leziuni traumatice similare, conduita inculpatului a fost totuşi de natură să o destabilizeze, prin prisma interacţiunii brutale iniţiate şi a posibilităţii inoculării în mentalul acesteia din urmă a unei eventuale reticenţe în a mai purta pe viitor accesorii de o valoare însemnată, de teamă să nu predispună eventuali terţi la adoptarea unor conduite indezirabile social, în condiţiile în care libertatea oricărei persoane în exhibarea unor atribute patrimoniale în public ar trebui să prevaleze faţă de teama de a fi subiectul pasiv al unei infracţiuni.
Cu privire la motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, instanţa a subliniat lipsa relevanţei pretextului invocat de către inculpat, în sensul presiunii exercitate asupra acestuia din urmă de către fosta concubină, în vederea susţinerii din punct de vedere financiar a familiei sale, întrucât, pe lângă faptul că denotă o lipsă de asumare de către inculpat a faptei săvârşite, concomitent cu tendinţa de plasare a responsabilităţii propriilor acţiuni în sfera unor subiecţi determinaţi, acesta nici nu este de natură să justifice amploarea faptei săvârşite, în contextul în care existau suficiente mijloace licite, menite să susţină efortul financiar determinat de acoperirea cheltuielilor cotidiene, care i-ar fi permis totodată să aducă un plus de valoare societăţii, în condiţiile în care este o persoană relativ tânără şi cu abilităţi cognitive păstrate.
În ceea ce priveşte natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, instanţa de fond a constatat că inculpatul A. nu se află la primul contact cu legea penală. În acest sens, din fişa sa de cazier judiciar, rezultă că acesta a mai fost condamnat anterior şi pentru: complicitate la tâlhărie, autorat la tâlhărie, tăinuire şi tâlhărie calificată, în formă continuată. Pe cale de consecinţă, instanţa a dedus nu doar preexistenţa unui slab control frenator al impulsurilor de ordin achizitiv, concomitent cu o pronunţată dezinvoltură în săvârşirea de fapte antisociale, dar şi o personalitate de tip pragmatic, înclinată să acţioneze preponderent sub influenţa impulsului.
În aceeaşi ordine de idei, instanţa de fond a reţinut, în urma lecturii sentinţei penale nr. 671 din data de 13.03.2018, pronunţată de către Judecătoria Iaşi şi care a dobândit în prezent autoritate de lucru judecat ca urmare a rămânerii definitive, prin neapelare, la data de 28.03.2018, pe lângă faptul că scopul preventiv-educativ al pedepsei nu a fost atins prin raportare la persoana inculpatului, că acesta din urmă manifestă în concret şi o predispoziţie spre alegerea cu precădere a unor victime de sex feminin, apreciate drept vulnerabile şi nesusceptibile de ripostă, aspect de natură să determine a fortiori sentimente de blamare din partea comunităţii.
Astfel, s-a apreciat că săvârşirea mai multor infracţiuni similare sub aspectul elementelor constitutive, în contextul preexistenţei unor condamnări penale definitive, denotă o periculozitate sporită a inculpatului şi necesitatea unei intervenţii concertate faţă de acesta, întrucât acesta nesocoteşte în mod voluntar şi cu regularitate valenţele fundamentale ale unei comportament dezirabil social.
În ceea ce priveşte criteriile conduitei adoptate ulterior săvârşirii infracţiunii, pe de o parte, şi nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială, pe de altă parte, instanţa a apreciat favorabil atât atitudinea de colaborare a inculpatului cu organele judiciare, în vederea soluţionării juste a cauzei, cât şi acoperirea parţială a prejudiciului material cauzat persoanei vătămate B., astfel cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal de predare-primire încheiat la data de 06.10.2023.
Cu referire la înscrisul de ordin medical întocmit la data de 11.05.2022 şi depus de către inculpat la dosarul cauzei, precum şi la adresa emisă de către Penitenciarul Iaşi la data de 06.06.2023, instanţa a constatat că nu se relevă prin acestea existenţa vreunui impediment de natură să afecteze capacitatea deplină de muncă, în limita cadrului legal, a inculpatului. În plus, instanţa de fond a subliniat că furnizarea anterioară a unui anumit diagnostic către inculpat nu este aptă ipso facto să ilustreze starea de sănătate ulterioară a acestuia.
În continuare, instanţa de fond a observat că inculpatul dispune, în aparenţă, de un mediu familial conturat în prealabil, în virtutea relaţiei relativ stabile cu actuala concubină, respectiv cu numita D., şi a minorilor E. şi F., recunoscuţi de către acesta, astfel cum rezultă din certificatele de naştere aflate la filele x d.u.p. De asemenea, instanţa de fond a reţinut din caracterizarea furnizată de către numita G. că aceasta îl percepe pe inculpat drept o persoană liniştită, civilizată şi agreabilă.
Cu toate acestea, deşi in abstracto, nivelul studiilor absolvite, respectiv 10 clase, este de natură să îi permită inculpatului înţelegerea mecanismului, în principal, educativ şi, în subsidiar, coercitiv, exercitat de către stat, prin raportare la comportamentele care nu se raliază exigenţelor acceptabile de manifestare, astfel cum acestea au fost prestabilite la nivel normativ, in concreto, instanţa a constatat, prin raportare la numărul redus al programelor la care inculpatul a participat pe perioada încarcerării în cadrul Penitenciarului Iaşi, absenţa unor premise suficiente pentru îndreptarea sa pe viitor, concomitent cu necesitatea impunerii unei pedepse privative de libertate orientate spre maximul special.
Prin urmare, în ceea ce priveşte pedeapsa principală susceptibilă de a fi aplicată inculpatului A., instanţa de fond a avut în vedere, cu titlu preliminar, limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina acestuia, respectiv închisoarea de la 2 la 7 ani, fără a considera oportun să dea prevalenţă, în mod subsecvent, dispoziţiilor facultative ale art. 36 alin. (1) C. pen., relative la modalitatea de sancţionare adiţională a infracţiunii continuate.
În acest sens, limitele redate anterior au fost reduse cu o treime, în acord cu prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., aceste din urmă dispoziţii fiind reţinute în virtutea atitudinii inculpatului de recunoaştere a faptelor imputate, manifestată în cursul judecăţii, rezultând o pedeapsă abstractă având limitele speciale de la 1 an şi 4 luni închisoare la 4 ani şi 8 luni.
În continuare, reţinând modalitatea de soluţionare a conflictului dintre cauzele de atenuare şi de agravare, astfel cum aceasta este enunţată cu titlu imperativ în cadrul art. 79 alin. (3) C. pen., limitele deja reduse, menţionate anterior, au fost majorate cu jumătate, revenind la cele iniţiale, respectiv la pedeapsa închisorii de la 2 ani la 7 ani, prin prisma stării de recidivă postexecutorie în care a fost săvârşită infracţiunea de tâlhărie ce face obiectul prezentei cauze şi a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) C. pen., care indică tratamentul sancţionator aplicabil în această ipoteză. Sub acest aspect, instanţa de fond a subliniat faptul că inculpatul s-a aflat anterior în executarea unei alte sancţiuni privative de libertate, din executarea căreia a fost liberat condiţionat la data de 28.01.2020, prin hotărârea nr. 99 din data de 22.01.2020, pronunţată de către Judecătoria Vaslui, cu un rest rămas de executat de 485 zile, împlinit în condiţiile art. 106 C. pen., anterior datei de 30.07.2022, reprezentând data săvârşirii primului act material din componenţa infracţiunii continuate.
Prin urmare, ţinând seama de aceste limite de pedeapsă, de gravitatea abstractă şi concretă a faptelor săvârşite, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., cu referire la art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., instanţa de fond l-a condamnat pe inculpatul A., la 5 ani închisoare, pentru săvârşirea în formă continuată a infracţiunii de tâlhărie (două acte materiale), pedeapsă apreciată ca fiind deopotrivă proporţională, necesară şi suficientă în raport cu scopul preventiv, educativ şi coercitiv al acesteia.
Luând în considerare prevederile art. 67 alin. (2) C. pen., potrivit cărora, "aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită", şi prevederile art. 65 alin. (1) C. pen., ambele raportate la circumstanţele concrete ale prezentei cauze, astfel cum acestea au fost stabilite în urma administrării întregului material probatoriu, instanţa a apreciat ca fiind necesară aplicarea, pe lângă pedeapsa principală, a pedepsei complementare şi, implicit, a pedepsei accesorii.
Sub acest aspect, având în vedere absenţa respectului faţă de ordinea socială inerentă oricărei comunităţi umane determinate, potenţiala reiterare pe viitor a unor frustrări legate de lipsa disponibilităţilor financiare, ignorarea voluntară a principiilor universale privitoare la autocenzură şi la obligaţia negativă de a nu nesocoti atributele patrimoniale şi integritatea corporală ale altor persoane, concomitent cu prezenţa în cadrul antecedentelor penale ale inculpatului a unor infracţiuni similare, instanţa a apreciat oportună aplicarea faţă de acesta, pe o perioadă determinată, a interdicţiei de a fi ales în funcţii publice sau care implică exerciţiul autorităţii de stat, domenii care impun, prin excelenţă, o conduită caracterizată prin probitate, onestitate şi consideraţie faţă de nevoile celorlalţi participanţi la viaţa publică, valori nesocotite în mod repetat de către inculpat.
Sub aspectul laturii civile, cu referire la persoana vătămată B., în cursul judecăţii, la interpelarea instanţei, aceasta s-a constituit parte civilă în cauză cu suma 3.000 RON, reprezentând contravaloarea lanţului sustras, şi cu suma de 3.000 RON, reprezentând daune morale.
Din perspectiva prejudiciului material, în cuprinsul declaraţiei furnizate în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a precizat în mod expres că este de acord cu sumele solicitate cu acest titlu, pe care le va achita în măsura posibilităţilor. Pe cale de consecinţă, în virtutea acestei manifestări de voinţă, în acord şi cu dispoziţiile art. 23 alin. (3) din C. proc. pen., potrivit cărora "în cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii", "cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute" putând "fi administrate probe", instanţa de fond a analizat temeinicia cererii persoanei vătămate B. de acordare a sumei pretinse cu titlu de daune morale.
Cu titlu preliminar însă, instanţa a observat că, prin procesul-verbal înregistrat la data de 13.10.2023 şi încheiat între inculpat, reprezentat de apărător ales, pe de o parte, şi persoana vătămată B., pe de altă parte, s-a consemnat remiterea către aceasta din urmă a sumei de 1.000 RON, ca parte din prejudiciul cauzat. În lipsa unor menţiuni suplimentare, prin corelare cu opţiunea inculpatului de a lăsa la aprecierea instanţei cuantumul daunelor morale necesar a fi acordate, instanţa a conchis că suma în discuţie reprezintă parte din suma pretinsă de către persoana vătămată cu titlu de daune materiale, aspect de care va ţine cont la momentul obligării inculpatului pe latura civilă a cauzei.
Instanţa a constatat că, pentru ca solicitarea părţii civile B. să fie admisă, este necesară întrunirea în mod cumulativ a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, a vinovăţiei inculpatului, a prejudiciului, precum şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită comisă şi prejudiciu, aspecte deopotrivă îndeplinite în virtutea concluziilor expuse cu ocazia soluţionării laturii penale a cauzei.
Prin urmare, cu privire la temeinicia acestei solicitări, instanţa a apreciat că in abstracto poate fi antrenată, în condiţiile art. 1366 alin. (2) din C. civ., răspunderea civilă a inculpatului faţă de partea civilă B., având în vedere poziţia procesuală de recunoaştere a faptelor imputate adoptată de către acesta, coroborată cu declaraţia părţii civile însăşi din cursul urmăririi penale şi cu procesul-verbal de vizionare a înregistrărilor efectuate de camerele de supraveghere amplasate la locul faptei.
Cu toate acestea, in concreto, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 229 din 28 aprilie 2022, publicată în M. Of. nr. 762 din 29.07.2022, s-a arătat că "scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţele provocate, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale. Singurele care pot aprecia asupra prejudiciilor sunt instanţele de judecată, prin raportare la circumstanţele concrete ale speţelor. Este motivul pentru care asemenea daune se acordă în echitate numai persoanelor vătămate direct, cu obligaţia păstrării proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, pentru a fi împiedicată o îmbogăţire fără justă cauză".
Pe cale de consecinţă, fără a minimaliza amploarea consecinţelor virtuale ale evenimentului prin care a trecut, însă în acord cu considerentele evocate anterior, instanţa a apreciat că suma pretinsă de către partea civilă B., cu titlu de daune morale, este doar parţial întemeiată, respectiv exclusiv pentru suma de 500 RON, întrucât aceasta a omis să producă vreo probă prin care să justifice de o manieră neîndoielnică suma pretinsă cu acest obiect. În plus, amploarea prejudiciului invocat nu se justifică nici în contextul în care interacţiunea cu inculpatul a fost minimală ca durată, iar partea civilă a tranzacţionat ulterior cu acesta din urmă asupra modalităţii de recuperare a pagubei pricinuite, aspecte de natură să denote faptul că ecoul infracţiunii al cărei subiect pasiv a fost s-a diminuat.
Cu referire la persoana vătămată C., în mod similar, la interpelarea instanţei, aceasta a precizat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 5.000 RON, reprezentând contravaloarea lanţului sustras, şi cu suma de 10.000 RON, reprezentând daune morale. Luând în considerare manifestarea de voinţă a inculpatului de necontestare a prejudiciului de ordin material invocat, în acord şi cu dispoziţiile art. 23 alin. (3) din C. proc. pen., instanţa a evaluat temeinicia daunelor morale pretinse, pe fondul întrunirii în mod cumulativ a condiţiilor răspunderii civile delictuale a inculpatului sub aspectul laturii civile, după cum s-a menţionat anterior.
Astfel, deşi este posibil ca partea civilă C. să se fi confruntat cu stări de angoasă, frustrare, nelinişte, neputinţă sau chiar dezamăgire, în urma săvârşirii infracţiunii de tâlhărie de către inculpat, totuşi, faţă de natura intrinsecă a acestor sentimente, instanţa a încercat să stabilească valoarea pecuniară necesară părţii civile în scopul compensării dificultăţilor astfel generate, în condiţiile în care ceea ce s-a solicitat rezidă în oferirea unei reparaţii pecuniare a unui prejudiciu abstract, constând în eventuala suferinţă fizică şi/sau psihică resimţită la nivel individual ori în şocul şi traumele îndurate în perioada necesară vindecării leziunilor.
În acest sens, instanţa a avut în vedere, în principal, tipul şi zona leziunilor traumatice suferite în urma conduitei infracţionale adoptate de către inculpat, coroborate cu amploarea restricţionării funcţionale a părţii civile, astfel cum acestea rezultă din actele medicale aflate la dosarul cauzei. Or, în lumina acestor criterii, s-a reţinut că afectarea porţiunii dintre mijloc şi coapsă, în virtutea legăturii cu membrele inferioare, a fost de natură să afecteze posibilităţile locomotorii ale părţii civile.
Cu toate acestea, deşi numita C. a făcut referire, în cuprinsul înscrisurilor adresate instanţei, la faptul că obişnuia să fie "un om activ", aceasta nu a probat în mod corespunzător această susţinere, în condiţiile în care, pe fondul vârstei înaintate, subzistă dubii cu privire la amploarea activităţilor pe care le putea întreprinde în mod independent.
Prin urmare, în absenţa unei baze factuale suficient de bine conturate, instanţa a observat o oarecare tendinţă a părţii civile C. de autovictimizare care, deşi parţial justificată pe fond, nu legitimează efectuarea de comparaţii între aceasta din urmă şi urmările imediate ale infracţiunii faţă de numita B., întrucât o astfel de evaluare nu reprezintă atributul părţii civile, ci al instanţei de judecată care apreciază că ambele acţiuni întreprinse de către inculpat sunt în egală măsură reprobabile şi nesusceptibile de valorizări pozitive.
Aşadar, luând în considerare starea de anxietate şi de incertitudine potenţial resimţite, concomitent cu gradul de perturbare a vieţii părţii civile, relevat în urma coroborării întregului material probatoriu administrat în cauză, precum şi disconfortul învederat în mod constant de către aceasta pe parcursul procesului penal, odată cu reiterarea firului evenimentelor, toate apreciate în contextul traumatismelor suferite, judecând în echitate, în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 19 şi art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1381 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1385 alin. (1) C. civ., instanţa a admis în parte acţiunea civilă exercitată de către partea civilă C. şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea bunului sustras, şi la suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.
Cu privire la persoana vătămată Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf. Spiridon" Iaşi, instanţa a observat că aceasta s-a constituit de asemenea parte civilă în cauză cu suma de 16.512,62 RON, reprezentând daune materiale, solicitând şi acordarea dobânzii legale de la data producerii prejudiciului şi până la data achitării integrale a acestuia, fără a menţiona în concret natura juridică a acesteia.
Cu titlu preliminar, în acord cu argumentele învederate în cele ce precedă şi în contextul în care inculpatul nu a contestat decontul de cheltuieli înregistrat ca urmare a spitalizării persoanei vătămate C., ulterior săvârşirii infracţiunii, astfel cum acesta a fost indicat în cuprinsul filei 37 verso d.i., instanţa a constatat că nu subzistă dubii cu privire la temeinicia caracterului întemeiat al sumei pretinse cu titlu de debit principal.
În continuare, cu referire la debitul accesoriu pretins, se observă că, potrivit art. 1385 alin. (1) şi (3) C. civ., prejudiciul se repară integral şi trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul de care cel prejudiciat a fost lipsit şi pe care ar fi putut să îl realizeze în condiţii obişnuite (lucrum cessans).
În acest context, instanţa a apreciat, având în vedere situaţia de fapt cu care a fost învestită, că dobânda legală solicitată de către partea civilă este cea penalizatoare. Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, "dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".
Mai mult decât atât, potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ., "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul [...] prevăzut de lege", iar acest cuantum este stipulat de art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011, care prevede că "rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale", diminuat cu 20% prin prisma faptului că raportul juridic nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.
Coroborând prevederile legale evocate, s-a constatat că fapta ilicită în privinţa obligaţiei numitului A. de a achita dobânda legală penalizatoare o reprezintă tocmai determinarea părţii civile la suportarea debitului principal din resurse financiare proprii, cu ocazia săvârşirii de către inculpat a actului material din data de 04.08.2022, dată prin raportare la care obligaţia în cauză a devenit scadentă. Or, potrivit art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, "cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată de furnizorii de servicii medicale, aflaţi în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, persoanelor cărora le-au fost aduse daune sănătăţii prin fapta altor persoane sunt recuperate de către furnizorii de servicii medicale de la persoanele care răspund potrivit legii şi au obligaţia reparării prejudiciului produs".
Având în vedere că art. 1535 alin. (1) teza a II-a C. civ. împiedică inculpatul, în calitate de debitor, să facă dovada unui prejudiciu mai mic suferit de către partea civilă, în calitate de creditor, în urma neachitării la timp a cheltuielilor de spitalizare, în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 19 şi art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1381 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1385 alin. (1) C. civ., instanţa a admis acţiunea civilă exercitată de către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf. Spiridon" Iaşi şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 16.512,62 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare, la care s-a adăugat dobânda legală penalizatoare de la data producerii prejudiciului, respectiv 04.08.2022, şi până la data achitării integrale a acestuia.
Împotriva sentinţei penale nr. 2382 din 10 noiembrie 2023 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2022, a declarat apel inculpatul A..
Prin motivele de apel, inculpatul a solicitat reindividualizarea şi redozarea cuantumului pedepsei aplicate, cuantum care să fie orientat spre minimul general, având în vedere că acesta a recunoscut şi regretă fapta comisă, iar în faţa instanţei de fond a solicitat ca judecarea cauzei să se desfăşoare în baza procedurii simplificate.
Totodată inculpatul a solicita redozarea pedepsei în raport de incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 având în vedere că a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.
Prin decizia penală nr. 282 din 14 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 2382 din 10 noiembrie 2023 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2022, sentinţă care a fost desfiinţată în parte, în latură penală.
Rejudecând cauza, în limitele desfiinţării, s-au reţinut în favoarea inculpatului A. dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor.
A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. raportat la art. 36 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. şi art. 79 alin. (3) C. pen., de la 5 ani închisoare la 4 ani închisoare.
În baza art. 424 alin. (2) C. proc. pen.. cu referire la art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., s-a constatat încetată de drept măsura controlului judiciar la data deciziei.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin deciziei.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare avansate de stat pentru soluţionarea apelului au rămas în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., suma de 450 RON reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat (delegaţie nr. 41449/7.12.2023- av. H.) a rămas în sarcina statului şi s-a dispus a se achita din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Iaşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că judecătorul fondului a dat o justă interpretare materialului probator administrat în cauză, în principal declaraţiilor persoanelor vătămate, proceselor-verbale de recunoaştere a inculpatului, însoţite de planşe foto, procesului-verbal de vizionare a înregistrării video de la data faptei, declaraţiei martorei oculare I., a martorei J., toate coroborate cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului A., stabilind în mod corect situaţia de fapt reliefată de probele administrate în sensul că, la data de 30.07.2022, în jurul orei 17:00, pe o alee din spatele blocului A5 de pe şos. Naţională din municipiul Iaşi, inculpatul A. a îndepărtat printr-o mişcare bruscă de smulgere lanţul de aur aflat la gâtul persoanei vătămate B., pe care şi l-a însuşit ulterior, după care a fugit printre blocuri, către bld. Alexandru cel Bun, iar în timp ce se afla, la data de 04.08.2022, în jurul orei 11:00, pe o alee din faţa blocului V2 de pe str. x, din municipiul Iaşi, şi-a însuşit printr-o mişcare bruscă de smulgere lanţul de aur aflat la gâtul persoanei vătămate C., acţiune ce a determinat căderea sa şi, consecutiv acesteia, producerea unor leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 70-75 de zile de îngrijiri medicale, după care a fugit printre blocuri, către cartierul Mircea cel Bătrân, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie în formă continuată, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale) şi art. 41 alin. (1) C. pen.
De altfel, inculpatul nu a contestat situaţia de fapt, solicitând şi beneficiind în mod legal de aplicarea procedurii recunoaşterii învinuirii.
Curtea de apel, în urma propriei evaluări a probaţiunii, nu a identificate date sau împrejurări care să conducă la o situaţie de fapt şi încadrare juridică a faptelor diferită de cea reţinută de instanţa de fond şi redată anterior.
De altfel, s-a reţinut că unicul motiv de apel vizează reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii sale, prin raportare la poziţia de recunoaştere adoptată de către inculpat, dar şi ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 19 din Legea 682/2002.
În acest sens, Curtea de Apel Iaşi a constatat că, la data de 15.02.2024, a fost înaintată adresa DIICOT-Serviciul Teritorial Iaşi potrivit căreia inculpatul apelant beneficiază de dispoziţiile art. 19 din Legea 682/2002 privind protecţia martorilor, întrucât la data de 01.08.2023, inculpatul a formulat un denunţ cu privire la comiterea infracţiunilor de trafic de droguri şi efectuarea fără autorizaţie eliberată în condiţiile legii, de operaţiuni cu substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive, ulterior inculpatul dând declaraţii în calitate de martor şi fiind de acord să colaboreze cu identitate reală, aportul său în ceea ce priveşte identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane fiind semnificativ.
Această împrejurare nu a fost adusă la cunoştinţa instanţei de fond şi nu a fost valorificată în procesul de individualizare judiciară a pedepsei. Or, având în vedere caracterul obligatoriu al aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, potrivit cărora persoana care are calitatea de martor şi care a comis o infracţiune gravă, iar înainte sau în timpul urmăririi penale sau al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, curtea de apel a constatat că se impune reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului.
S-a reţinut, totodată, contrar susţinerilor apărării, că această redozare a pedepsi nu se realizează prin reducerea la jumătatea a cuantumului pedepsei aplicate de instanţa de fond ci, aşa cu rezultă din cuprinsul art. 19 din Legea 682/2002 privind protecţia martorilor, prin reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 79 alin. (3) C. pen., a căror aplicare impune reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege şi cuprinsă între 2 şi 7 ani închisoare succesiv, ca urmare a incidenţei dispoziţiilor privind recunoaşterea învinuirii şi apoi cu încă jumătate, ca urmarea incidenţei dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, după care limitele de pedeapsă se majorează ca urmarea incidenţei dispoziţiilor privind recidiva postexecutorie şi forma continuată de săvârşire a faptei, astfel încât limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 1 an închisoare şi 3 ani şi 6 luni închisoare, limită maximă care, în condiţiile art. 36 C. pen. poate fi majorată cu încă 3 ani până la 6 ani închisoare.
Faţă de aceste considerente, având în vedere gravitatea deosebită a faptelor săvârşite de inculpat, care a înţeles să îşi procure mijloace de trai prin atacarea în plină zi, în loc public, a două persoane vătămate vulnerabile, faţă de consecinţele agresiunii fizice, în cazul uneia dintre persoanele vătămate, constând în cauzarea de leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 70-75 de zile de îngrijiri medicale, faţă de starea de nelinişte şi afectare importantă a integrităţii psihice a persoanelor vătămate, faţă de antecedentele penale ale inculpatului, recidivist postexecutoriu, faţă de lipsa de integrare socială a inculpatului care, deşi a demonstrat pe parcursul procesului penal că este capabil să muncească, preferă să îşi obţină venituri nu prin muncă, ci profitând de veniturile mamei, după cum însuşi inculpatul a afirmat în faţa instanţei de apel, sau prin încălcarea dreptului de proprietate al persoanei, ilustrând un grad de pericol social extrem de ridicat, în ciuda poziţiei de recunoaştere adoptată, curtea de apel a apreciat că se impune, pentru reformarea conduitei infracţionale, reeducarea inculpatului şi posibila reintegrare socială, aplicarea unei pedepse orientate peste limita medie, spre cea maximă, aşa cum, de altfel, s-a orientat şi instanţa de fond, cu unica modalitate posibilă de executare în regim de detenţie.
Împotriva deciziei penale nr. 282 din 14 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi inculpatul A., invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.
Circumscris acestui caz de casare, prin motivele de recurs în casaţie formulate, inculpatul A. a susţinut că, în condiţiile în care apelul a fost declarat exclusiv de el, în cauză era incident principiul non reformatio in peius, astfel că instanţa de apel nu îi putea aplica o pedeapsă mai mare de 2 ani şi 6 luni închisoare. În acest sens, a învederat că instanţa de fond i-a stabilit o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea, în formă continuată, a infracţiunii de tâlhărie, sens în care a avut în vedere că limitele de pedeapsă, după reţinerea cauzelor de reducere şi agravare a pedepsei închisorii incidente în cauză, sunt cuprinse între 2 ani şi 7 ani închisoare şi că nu se impune aplicarea pedepsei maxime şi a unui spor în conformitate cu prevederile art. 35 C. pen. Prin decizia penală nr. 282 din 14 martie 2024, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul formulat de inculpat, aplicându-i acestuia pedeapsa de 4 ani închisoare, după ce a reţinut beneficiul prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2022, în raport cu care a apreciat că limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 1 an închisoare şi 3 ani şi 6 luni închisoare, limită maximă care, în condiţiile art. 36 C. pen., poate fi majorată cu încă 3 ani, până la 6 ani închisoare.
Recurentul a apreciat că, procedând în această manieră, instanţa de apel a aplicat un spor de 6 luni închisoare, astfel că a încălcat principiul non reformatio in peius, întrucât i-a stabilit o pedeapsă mai mare decât limita maximă prevăzută de lege în urma aplicării acestui principiu, pe de o parte, dat fiind că a aplicat un spor în conformitate cu dispoziţiile art. 36 C. pen., deşi instanţa de fond nu a considerat necesar un asemenea spor, iar, pe de altă parte, pentru că a modificat condiţiile de individualizare judiciară avute în vedere de judecătorul de la fond (care s-a orientat spre o pedeapsă medie uşor orientată spre maximul de la acel moment - de 7 ani închisoare -, respectiv 5 ani închisoare).
Ca urmare, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea în parte a deciziei penale recurate şi reducerea pedepsei aplicate pentru infracţiunea de tâlhărie, în formă continuată, de la 4 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare.
Prin recursul în casaţie formulat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a susţinut că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului A. de către instanţa de apel este mai mare decât maximul special rezultat ca urmare a incidenţei dispoziţiilor privind recunoaşterea învinuirii, a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi a recidivei postexecutorii, fiind încălcat, totodată, principiul non reformatio in peius. În acest sens, a arătat că, deşi Curtea de Apel Iaşi, în procesul de individualizare a pedepsei, a reţinut că, urmare a incidenţei dispoziţiilor privind recunoaşterea învinuirii, a celor ale art. 19 din Legea nr. 682/2022 şi a recidivei postexecutorii, limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 1 an închisoare şi 3 ani şi 6 luni închisoare, a considerat că limita maximă poate fi majorată cu încă 3 ani închisoare, ca urmare a aplicării prevederilor art. 36 C. pen., cu toate că prima instanţă nu a considerat oportun să dea prevalenţă acestor dispoziţii, care sunt facultative. În atare situaţie, prin majorarea limitelor de pedeapsă, ca o consecinţă a reţinerii dispoziţiilor facultative ale art. 36 alin. (1) C. pen., direct în calea de atac a apelului promovat exclusiv de către inculpat, instanţa de apel a încălcat principiul non reformatio in peius, prevăzut de art. 418 alin. (1) C. proc. pen.
Întrucât în cauză, urmare a constatării nelegalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea instanţei de apel, este necesară reindividualizarea pedepsei între limitele legale, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.
Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 14 mai 2024, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen.., au fost admise în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 282 din 14 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi s-a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursului în casaţie.
Examinând cauza în temeiul art. 442-444 din C. proc. pen. şi prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile în casaţie sunt fondate, pentru următoarele considerente:
În cauza dedusă judecăţii, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi inculpatul A. au invocate aceleaşi argumente privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului non reformatio in pejus, respectiv că pedeapsa a fost aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât este mai mare decât maximul special rezultat ca urmare a incidenţei dispoziţiilor privind recunoaşterea învinuirii, a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 (reţinute de instanţa de apel) şi a recidivei postexecutorii, în mod greşit, instanţa de apel reţinând dispoziţiile facultative ale art. 36 alin. (1) C. pen., direct în calea de atac a apelului promovat exclusiv de către inculpat. Aspectele distincte invocate vizează cuantumul pedepsei ce poate fi aplicată inculpatului în recurs în casaţie, respectiv posibilitatea Înaltei Curţi de a înlătura nelegalitatea direct în calea extraordinară de atac.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", prevăzută de cazul de casare invocat în prezenta cale de atac, nu vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică şi cauzele sau stările de agravare şi atenuare reţinute prin hotărârea definitivă, ci, în căile de atac, impune o verificare şi prin raportare la principiile ce au influenţă asupra tratamentului sancţionator, cum este non reformatio in pejus (în acelaşi sens, I.C.C.J., secţia penală, deciziile nr. 144/RC/2015, nr. 390/RC/2015, nr. 98/RC/2018, nr. 333/RC/2018, nr. 150/RC/2019).
Acest principiu, consacrat legislativ de prevederile art. 418 din C. proc. pen., statuează că instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.
Astfel, în situaţia în care apelul a fost promovat exclusiv de inculpat, reţinerea de către curtea de apel a dispoziţiilor facultative ale art. 36 alin. (1) C. pen., în condiţiile în care instanţa de fond nu a considerat oportun să le dea prevalenţă, constituie o încălcare a principiului non reformatio in pejus.
De asemenea, în ceea ce priveşte pedeapsa care putea fi aplicată de instanţa de apel, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa constată a Înaltei Curţi (decizia nr. 79/RC/2020, decizia nr. 333/RC/2018 - publicată www.x.ro) limitele pedepsei sunt influenţate şi de regulile care guvernează judecata în căile de atac, astfel că, pedeapsa aplicată de instanţa de fond devine, în apelul inculpatului (în situaţia în care nu există un apel declarat în defavoarea acestuia) maximul ce nu poate fi depăşit conform legii. Tot astfel, reţinerea în calea de atac a incidenţei unor cauze de reducere a pedepsei, conduce la o diminuare proporţională a sancţiunii aplicate, întrucât numai astfel pot fi respectate limitele rezultate din aplicarea principiului non reformatio in pejus, şi menţinută, sub aspectul proporţionalităţii, modalitatea de individualizare stabilită de prima instanţă şi care nu poate fi agravată.
Analizând regimul sancţionator al infracţiunii pentru care a fost condamnat inculpatul A., se constată că infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 din C. pen., este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
În cauză, instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., astfel încât limitele de pedeapsă au fost reduse cu o treime, acestea fiind cuprinse între 1 an şi 4 luni - 4 ani şi 8 luni pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 din C. pen.
De asemenea, chiar dacă a reţinut că infracţiunea a fost comisă în formă continuată, prima instanţă a menţionat în mod expres că nu consideră oportun să dea prevalenţă, în mod subsecvent, dispoziţiilor facultative ale art. 36 alin. (1) C. pen., care reglementează modalitatea de sancţionare a infracţiunii continuate.
În continuare, având în vedere că infracţiunea de tâlhărie a fost comisă în stare de recidivă postexecutorie, limitele deja reduse, menţionate anterior, au fost majorate cu jumătate, revenind la cele iniţiale, respectiv la pedeapsa închisorii de la 2 ani la 7 ani.
Prin urmare, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.
Instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi a constatat că limitele pedepsei prevăzute de lege şi cuprinse între 2 şi 7 ani închisoare trebuie reduse, potrivit art. 79 alin. (3) din C. pen., succesiv, ca urmare a incidenţei dispoziţiilor privind recunoaşterea învinuirii şi apoi cu încă jumătate, ca urmarea incidenţei dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, după care trebuie majorate ca urmarea incidenţei dispoziţiilor privind recidiva postexecutorie şi forma continuată de săvârşire a faptei, astfel încât limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 1 an închisoare şi 3 ani şi 6 luni închisoare, limită maximă care, în condiţiile art. 36 din C. pen. poate fi majorată cu cel mult 3 ani, respectiv până la 6 ani închisoare.
Aşadar, curtea de apel a redus de la 5 ani la 4 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 233 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 36 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi art. 79 alin. (3) C. pen.
Înalta Curte reţine că, în cauză, doar inculpatul A. a declarat apel, solicitând, în esenţă, reindividualizarea pedepsei aplicate, în sensul orientării acesteia spre minimul prevăzut de lege, precum şi reţinerea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 având în vedere că a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel, deşi a pronunţat o pedeapsă mai mică decât cea stabilită de instanţa de fond, în drept a îngreunat situaţia apelantului.
Pe de-o parte, curtea de apel a valorificat juridic, în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, dispoziţiile art. 36 alin. (1) din C. pen. (deşi instanţa de fond nu a considerat oportun să le dea prevalenţă), cu consecinţa majorării limitelor de pedeapsă şi aplicarea unei pedepse mai aspre inculpatului A. în propria cale de atac, nesocotind, aşadar, exigenţele principiului non reformatio in pejus.
Pe de altă parte, urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pedeapsă maximă ce putea fi stabilită inculpatului A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 233 din C. pen. cu aplicarea cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 41 alin. (1) din C. pen. era de 2 ani şi 6 luni închisoare, rezultată din reducerea pedepsei de 5 ani închisoare (stabilită de instanţa de fond) proporţional cu reducerea maximului special. Aceasta, întrucât, incidenţa dispoziţiilor art. 418 C. proc. pen.. (în condiţiile în care inculpatul a fost singurul care formulat apel în cauză) a transformat pedeapsa stabilită de prima instanţă în maximul de pedeapsă ce putea fi avut în vedere de instanţa de apel (evident, fără reţinerea art. 19 din Legea nr. 682/2002).
Înalta Curte constată, contrar susţinerilor reprezentantului Ministerului Public, că nelegalitatea hotărârii, cu privire la stabilirea pedepsei de 4 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 din C. pen., în alte limite decât cele prevăzute de lege, poate fi înlăturată prin rejudecarea cauzei de către instanţa supremă deoarece nu implică o chestiune de apreciere referitoare la individualizarea pedepsei, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. şi nu cele ale art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.
Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) ultima teză din C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile în casaţie declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 282 din 14 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022, va casa, în parte, decizia recurată, şi rejudecând:
Va reduce de la 5 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare pedeapsa pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 233 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002.
Va dispune anularea formelor de executare emise pe numele inculpatului A. în baza sentinţei penale nr. 2382 din 10.11.2023 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2022, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 282 din 14 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022 şi va dispune emiterea unor noi forme de executare conform prezentei hotărâri.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 720 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile în casaţie declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 282 din 14 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.
Casează, în parte, decizia recurată, şi rejudecând:
Reduce de la 5 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare pedeapsa pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 233 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002.
Dispune anularea formelor de executare emise pe numele inculpatului A. în baza sentinţei penale nr. 2382 din 10.11.2023 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2022, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 282 din 14 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022 şi dispune emiterea unor noi forme de executare conform prezentei hotărâri.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 720 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2024.