Şedinţa publică din data de 02 octombrie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie declarat, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 642 din data de 31 mai 2023 a Judecătoriei Cluj-Napoca, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, s-au dispus următoarele:
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. d) şi f) din C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 219 alin. (1) şi (2) lit. d) şi f) din C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. raportat la art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul C. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen.
În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă C..
Împotriva sentinţei penale nr. 642 din 31.05.2023 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2019, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca şi inculpaţii A., B. şi C..
Prin decizia penală nr. 357/A din data de 11 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2019, s-au decis următoarele:
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca împotriva sentinţei penale nr. 642/31.05.2023 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost desfiinţată în parte doar în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii A. şi B. şi, pronunţând o nouă hotărâre, în aceste limite:
Au fost condamnaţi inculpaţii:
- A. pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. d) şi f) din C. pen., cu aplic. art. 5 din C. pen. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
I s-a interzis exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) - dreptul de a comunica cu victima C. şi cu membri de familie ai acestuia, ori de a se apropia de acestea şi lit. o) - dreptul de a se apropia la o distanţă mai mica de 100 m de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima C. desfăşoară activităţi sociale pe o durată de 1 an, cu titlu de pedeapsă complementară .
I s-a interzis exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. n) şi o) din C. pen. cu titlu de pedepse accesorii.
- B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 219 alin. (1) şi (2) lit. d) şi f) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.
I s-a interzis exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) - dreptul de a comunica cu victima C. şi cu membri de familie ai acestuia, ori de a se apropia de acestea şi lit. o) - dreptul de a se apropia la o distanţă mai mica de 100 m de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima C. desfăşoară activităţi sociale pe o durată de 1 an, cu titlu de pedeapsă complementară .
I s-a interzis exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. n) şi o) din C. pen. cu titlu de pedepse accesorii.
Conform art. 91, 92 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor aplicate prin prezenta decizie pe durata unor termene de încercare de 3 ani - inculpatul A. şi respectiv 2 ani 6 luni inculpatul B..
Pe durata termenului de supraveghere s-a dispus respectarea de către condamnaţi a măsurilor de supraveghere reglementate de art. 93 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen.:
a. să se prezinte la serviciul de probaţiune Cluj ori de câte ori vor fi chemaţi;
b. să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea lor;
c. să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare ce depăşeşte 5 zile;
d. să comunice schimbarea locurilor de muncă;
e. să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor lor de existenţă
f. să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
g. să presteze câte 70 de ore muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul unei instituţii de cult sau a unei instituţii din cadrul administraţiei publice locale.
S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe - Judecătoria Cluj-Napoca, doar în ceea ce priveşte acţiunea civilă promovată de către partea civilă C..
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate ce nu contravin prezentei decizii.
Împotriva deciziei penale nr. 357/A din data 11 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2019, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B., la data de 26.04.2024 prin avocat ales D., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.
Prin cererea de recurs în casaţie formulată, recurenţii-inculpaţi A. şi B., prin apărător ales, au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În cuprinsul cererii, apărarea a expus istoricul cauzei şi hotărârile de fond şi apel, arătând în esenţă că prin hotărârea de fond inculpaţii au fost achitaţi, a formulat apel Parchetul, iar în apel instanţa de control judiciar a respins cererile în probaţiune formulate, dispunând condamnarea.
Astfel, în esenţă, apărarea a criticat faptul că instanţa de apel a respins cererile în probaţiune formulate, pe considerentul că în cauză se discută o interpretare în drept a unor dispoziţii legale, însă în realitate aceasta a fost sesizată să soluţioneze cauza atât în fapt, cât şi în drept, făcând atât referire, cât şi o analiză a probatoriului administrat în faza de urmărire penală şi în faţa primei instanţe, reţinând (contrar primei instanţe) că acţiunile ambilor inculpaţi au fost generate de o dorinţă de răzbunare, că a existat o înţelegere prealabilă pentru realizarea materialului pornografic şi pentru postarea acestuia ca un atribut de constrângere al victimei în vederea plăţii sumei de bani datorate inculpatului A., fără însă să administreze probatoriu în acest sens. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., s-a arătat în cererea de recurs în casaţie că instanţa de apel îi impută acestuia un motiv de răzbunare în raport cu persoana vătămată, deşi aceasta nu avea nicio datorie faţă de inculpat, ci, din contră, erau apropiaţi, petrecându-şi timp împreună şi ulterior incidentului.
S-a susţinut că instanţa de apel a procedat la o nouă interpretare a faptelor, a dat o nouă conotaţie acţiunilor inculpaţilor şi a elementului intenţional al infracţiunii care au fost stabilite diferit de către judecătorie (spontaneitate şi glumă vs. premeditare şi răzbunare).
În esenţă, s-a susţinut că elementul material al infracţiunii de agresiune sexuală prevăzute de art. 219 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) şi f) din C. pen. se referă la orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare.
Astfel, s-a arătat că, atât Înalta Curte, prin Decizia nr. 3/2005, cât şi CCR prin Decizia nr. 449/28.06.2018, Decizia nr. 92/2023 şi Decizia nr. 420/2017 stabilesc aceeaşi direcţie de analiză cu privire la infracţiunea de Agresiune sexuală. Prin Decizia nr. 449/28.06.2018, CCR reţine faptul că sensul corect al sintagmei "favoruri de natură sexuală" este "orice modalitate aptă de a produce o satisfactie sexuală" (19).
În acelaşi sens, Curtea Constituţională şi-a menţinut opinia şi prin Decizia nr. 92/2023 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a articolului 219 alin. (1) şi (2) C. pen., prin care stabileşte faptul că legiuitorul a avut în vedere la reglementarea infracţiunii "orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare" (Decizia nr. 420 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 10 octombrie 2017, paragraful 17).
A arătat apărătorul inculpaţilor că, pentru a se constata dacă s-a săvârşit infracţiunea de agresiune sexuală, se raportează la ceea ce inculpatul a urmărit prin acţiunea sa - intenţie directă - şi libertatea victimei de a participa la activitatea sexuală în sine, care implică un rezultat sexual, contrar celor prezentate de curtea de apel, în sensul dacă victima şi-a putut exprima liber înclinaţiile sexuale, având în vedere că, în principal, inculpaţii au fost condamnaţi pentru faptul că victimei infracţiunii i-a fost creată o imagine distorsionată în spaţiul public raportat la înclinaţiile sale sexuale. În acest sens, apărarea a arătat că nu neagă faptul că este posibil ca imaginea victimei raportat la înclinaţiile sale sexuale să fi fost afectată, dar acest aspect poate face obiectul unui proces civil, pentru restabilirea demnităţii lezate.
A susţinut apărarea că, prin acţiunile inculpaţilor, ceea ce s-a produs a fost doar lezarea demnităţii victimei, în acest sens fiind şi declaraţiile acesteia care devoalează raţiunea pentru care s-a prezentat la poliţie, anume impactul filmării asupra mamei şi surorii lui, şi nu pentru faptul că a fost supus unei agresiuni sexuale.
În opinia apărării, modalitatea prin care inculpatul A. a acţionat nu a fost aptă în sine de a îngrădi libertatea sexuală a victimei, deoarece nu a fost niciodată vorba despre o activitate sexuală - faptul că inculpatul şi-a expus organul genital în proximitatea feţei persoanei vătămate mimând preţ de câteva secunde un act sexual oral şi amuzându-se în tot acest timp nu poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii de agresiune sexuală, inculpatul urmărind o distracţie de prost gust şi nu o satisfacţie sexuală. Ori, s-a susţinut că urmarea imediată a infracţiunii de agresiune sexuală constă în încălcarea libertăţii victimei de a decide cu privire la întreţinerea unui act de natură sexuală, iar în prezenta speţă nu poate fi vorba despre întreţinerea unui act de natură sexuală pentru că modalitatea de comitere nu este aptă a genera excitaţia sexuală, iar corpul persoanei vătămate nu a fost supus nici unui act specific.
S-a menţionat că este absurd să se catalogheze orice expunere a organelor genitale ca fiind o infracţiune de agresiune sexuală. Consideră apărarea că aceasta a fost şi raţiunea pentru care CCR, deşi a respins excepţia de neconstituţionalitate, a înţeles să ofere un ghidaj prin definiţia doctrinară "orice modalitate aptă de a produce o satisfacţie sexuală" şi orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare.
S-a mai arătat că în expunerea de motive care însoţesc noul C. pen. există o legătură conceptuală între infracţiunea de viol şi cea de agresiune sexuală, existând chiar şi un exemplu de acţiune care intră în sfera infracţiunii de agresiune sexuală şi care în acord cu Decizia nr. 3/2005 a ICCJ presupune o satisfacere a apetitului sexual, mai exact "masturbarea" - "În ceea ce priveşte infracţiunea de agresiune sexuală, aceasta va fi incidentă în cazul altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de art. 216, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (acte de masturbare etc.)"
A mai considerat apărarea că trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Cluj-Napoca doar în ceea ce priveşte acţiunea civilă promovată de partea civilă C. este nelegală, având în vedere că au fost depuse înscrisuri, nefiind solicitate alte probe.
În temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi alin. (3) din C. proc. pen. cu referire la art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a solicitat achitarea ambilor inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală în forma agravată prevăzută de art. 219 alin. (2) lit. d) şi f) din C. pen., înlăturarea dispoziţiilor privind obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor de judecată către stat şi anularea formelor de executare.
Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către părţi şi procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.
La dosar nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursului în casaţie de faţă.
După îndeplinirea procedurii de comunicare, dosarul de recurs în casaţie a fost înaintat Înaltei Curţi şi înregistrat la data de 07.06.2024 pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, când judecătorul de filtru a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 26.06.2024, dată până la care a fost depus la dosar raportul asupra recursului în casaţie.
Prin încheierea din data de 22.06.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 357/A din data de 11 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2019.
A fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casaţie, Completului nr. 1.
A fost fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 18.09.2024, cu citarea părţilor şi cu asigurarea apărării.
La termenul din data de 18.09.2024, au avut loc dezbaterile asupra recursului în casaţie declarat de inculpaţi, cauza rămânând în pronunţare.
Examinând recursul în casaţie declarat de inculpaţii A. şi B., Înalta Curte, după deliberare, a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de lege.
Aşadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi de apel (situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, stabilitatea situaţiilor juridice rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, aşa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecinţe grave, excluzând reexaminarea faptelor şi probelor, dar şi încadrarea juridică dată acestora şi, implicit, evaluarea legii penale mai favorabile, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casaţie într-un "apel deghizat".
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat de inculpaţii A. şi B., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau a calificării juridice în aplicarea legii penale mai favorabile, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.
Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.
Examinând recursul declarat de inculpaţii A. şi B., în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. d) şi f) C. pen., constând în aceea că, în data de 22.04.2016, în timp ce se afla în apartamentul din Cluj-Napoca, str. x ap. 39, profitând de starea de neputinţă a persoanei vătămate C. de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra, inculpatul A. l-a atins pe acesta de mai multe ori cu penisul în zona feţei, simulând un act sexual oral, în timp ce inculpatul B., urmare a unei înţelegeri prealabile, a înregistrat audio-video această acţiune, filmarea fiind postată ulterior de către A. pe pagina publică de E. a surorii victimei.
Prin criticile formulate, inculpaţii au susţinut, în esenţă, că elementul material al infracţiunii de agresiune sexuală prevăzute de art. 219 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) şi f) din C. pen. se referă la orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare şi că modalitatea prin care inculpatul A. a acţionat nu a fost aptă în sine de a îngrădi libertatea sexuală a victimei, deoarece nu a fost niciodată vorba despre o activitate sexuală - faptul că inculpatul şi-a expus organul genital în proximitatea feţei persoanei vătămate mimând preţ de câteva secunde un act sexual oral şi amuzându-se în tot acest timp nu poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii de agresiune sexuală, inculpatul urmărind o distracţie de prost gust şi nu o satisfacţie sexuală.
Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile aduse hotărârii recurate.
În cauza, instanta de apel a reţinut sub aspect factual, ce nu poate fi modificat prin reaprecierea probelor de instanţa de recurs, că inculpatul A. a întreprins un act de natură sexuală constând în apropierea penisului său de cavitatea bucală a persoanei vătămate C., simulând un act sexual oral, profitând de neputinţa acestuia de a se apăra în faţa acestui act de agresiune.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că un astfel de act poate fi încadrat în infracţiunea de agresiune sexuală, chiar dacă nu a existat un contact material între inculpat şi victimă, iar inculpatul nu a urmărit în mod direct obţinerea satisfacţiei sexuale, ci umilirea persoanei vătămate.
Incriminarea infracţiunii de agresiune sexuală are ca scop sancţionarea penală a actelor de natură sexuală diferite de cele specifice infracţiunii de viol prevăzută de art. 218 C. pen., săvârşite însă în aceleaşi modalităţi - constrângere, punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare.
Este adevărat că scopul obţinerii satisfacţiei sexuale a fost indicat în considerentele deciziilor CCR care au analizat constituţionalitatea textului de incriminare prin raportare la conţinutul infracţiunii de viol. Astfel, în cuprinsul deciziilor nr. 420/2017 şi nr. 92/2023, Curtea Constituţională a reţinut că, prin expresia "act de natură sexuală", utilizată în cadrul art. 219 C. pen., legiuitorul a avut în vedere "orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare", aceasta din urmă fiind specifică violului. Aceste considerente nu exclud, însă, comiterea infracţiunii de agresiune sexuală atunci când inculpatul nu a urmărit în mod direct obţinerea satisfacţiei sexuale.
Se poate observa de altfel că, în cuprinsul deciziei nr. 92/2023, Curtea a precizat că "prin natura ei, incriminarea (art. 219 C. pen.) nu permite o enumerare exhaustivă a actelor de natură sexuală ce intră în sfera sa de aplicare, astfel că, prin forţa lucrurilor, interpretarea depinde de practică, fiind realizată de organele judiciare" şi că "în ceea ce priveşte conţinutul concret al sintagmei criticate, acesta urmează a fi stabilit, în fiecare caz în parte, de către organele judiciare, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze penale, în activitatea de aplicare a legii".
Astfel, există acte a căror natură sexuală rezultă din chiar specificul lor (de ex., actele realizate cu organele sexuale sau asupra organelor sexuale), caz în care, atâta timp cât sunt realizate prin constrângere, punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare, condiţiile elementului material al infracţiunii vor fi îndeplinite, iar răspunderea penală a făptuitorului nu va fi înlăturată decât în situaţiile în care lipseşte forma de vinovăţie prevăzută de lege ori este incidentă una din cauzele justificative sau de neimputabilitate.
Deşi în mod obişnuit aceste acte sunt realizate pentru ca autorul lor să obţină, într-o formă sau alta, o satisfacţie ori excitaţie sexuală, infracţiunea de agresiune sexuală trebuie reţinută inclusiv în cazul în care acţiunile făptuitorului nu urmăresc această finalitate, ci alte scopuri injuste, cum ar fi, de exemplu, pedepsirea sau umilirea victimei, producerea de suferinţe etc. Chiar în situaţia în care inculpatul urmăreşte ca scop imediat, în mod direct, umilirea sau pedepsirea victimei, actele realizate cu organele sexuale sau asupra organelor sexuale produc prin ele însele obţinerea unei satisfacţii sexuale, astfel că există acest scop mediat, cel puţin acceptat de inculpat. Aceasta pentru că excitaţia sexuală se produce în mod involuntar, fără un control conştient, raţional, ca urmare a eliminării în organism a unei combinaţii de hormoni care conduce la modificări fiziologice specifice. Acest proces este controlat de sistemul nervos autonom care reglează procesele fiziologice involuntare, inclusiv ritmul cardiac, presiunea sangvină, respiraţia şi digestia.
De altfel, chiar legiuitorul a avut în vedere una din situaţiile în care actele de agresiune sexuală nu urmăresc obţinerea satisfacţiei ori excitaţiei sexuale, ci alt scop, la momentul când a incriminat ca variantă agravată a infracţiunii săvârşirea acesteia în scopul producerii de materiale pornografice (art. 219 alin. (2) lit. d) C. pen.)
Cât priveşte condiţia existenţei unui contact direct între inculpat şi victimă, indicat în doctrină (e.g. M.Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea Specială. Ed. 5, Editura C.H. BECK, pg. 392), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta nu se numără printre condiţiile impuse de textul de lege care incriminează "actul de natură sexuală (…) cu o persoană". Este adevărat că formularea textului impune ca elementul material să vizeze o persoană individualizată, fără a limita, însă, actele la cele care implică un contact direct, material, între corpurile inculpatului si cel al victimei. Spre deosebire de viol, care acoperă actele de penetrare care nu pot fi comise decât prin contact direct, dar şi de corupere sexuală, pentru care este suficient un act sexual săvârşit în prezenţa unui minor, infracţiunea de agresiune sexuală acoperă orice acte de natură sexuală ce vizează libertatea sexuală a unei persoane individualizate, atât cele care presupun un contact direct, dar şi cele care, deşi nu implică un contact corporal, sunt direcţionate către persoana vătămată. Aceasta concluzie se impune atât ca urmare a modalităţii de stabilire a elementului material, care acoperă orice act de natură sexuală, cât şi prin înţelegerea sferei de cuprindere a libertăţii sexuale, protejate de legiuitor prin incriminarea acestei fapte.
Libertatea sexuală este un drept fundamental al persoanei şi are un sens pozitiv - fiece persoană are dreptul de a-şi exprima liber înclinaţiile sexuale şi un sens negativ - dreptul de a împiedica exploatarea propriului corp, fără consimţământ prealabil, prin acte de natură sexuală ce presupun folosirea sexului sau acţionând asupra sexului.
Astfel, obiectul juridic special al infracţiunii contra libertăţii şi integrităţii sexuale sunt relaţiile sociale referitoare la libertatea sexuală a persoanei în sensul anterior amintit.
Norma de incriminare se fundamentează pe prezumţia că va exista o agresiune sexuală ori de câte ori acţiunea sexuală nu implică consimţământul liber exprimat al participanţilor la aceasta.
Obiectul juridic secundar priveşte inviolabilitatea persoanei ce presupune dreptul inalienabil al persoanelor de a dispune în mod liber de corpul său în activităţile sexuale, libertatea fizică sau psihică a acesteia şi chiar demnitatea persoanei a cărei viaţă intimă devine publică prin diverse manifestări.
Este adevărat că în mod tradiţional, libertatea sexuală viza în principal protecţia componentei sale fizice, corporale, însă ea acoperă, alături de integritatea sexuală, şi autodeterminarea sexuală, adică libertatea de a alege locul, timpul, maniera sau persoana cu care titularul va avea relaţii sexuale. Componenta psihică a libertăţii sexuale nu poate fi înlăturată prin limitarea protecţiei exclusiv contra actelor de natură sexuală care presupun un contact material. Regula este că raporturile intime şi actele de natură sexuală au loc în scopul obţinerii unei satisfacţii sexuale, aşa cum, tot regula este că aceste raporturi se desfăşoară urmare a consimţământului liber, activ exprimat de cei implicaţi în această activitate, iar nu uzitând de forţa fizică sau psihică ori de starea de neputinţă a victimei de a se apăra ori a-şi exprima voinţă. În condiţiile în care regula raporturilor intime liber consimţite este încălcată printr-o altă modalitate decât cea a unui contact corporal, un astfel de act de natură sexuală este, de asemenea, interzis de dispoziţiile legale.
Aşadar, având în vedere cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că fapta pentru care cei doi inculpaţi au fost condamnaţi este prevăzută de legea penală, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de agresiune sexuală în formă agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. d) şi f) C. pen.
Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 357/A din data de 11 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2019.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 357/A din data de 11 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2019.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 octombrie 2024.