Şedinţa publică din data de 08 octombrie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea nr. 387/CP din data de 04 iulie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2024.5, printre altele, în temeiul art. 29 alin. (5) teza I din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă cererea formulată de inculpaţii A. şi B. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., constatând că excepţia invocată este inadmisibilă.
În esenţă, pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că apărarea inculpaţilor A. şi B. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., în susţinerea excepţiei menţionându-se că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
Astfel, a reţinut instanţa că prin excepţia invocată, cei doi inculpaţi au apreciat că dispoziţiile art. 215 alin. (7) din C. proc. pen. sunt neconstituţionale întrucât sintagma din cuprinsul respectivului articol "există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa" nu ar permite să fie aduse critici cu privire la modalitatea în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale într-o nouă cauză. În concret, cei doi inculpaţi au afirmat că în cadrul dosarului aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară au fost identificate o serie de nereguli cu privire la modalitatea în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale cu privire la infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 din C. proc. pen. faţă de aceştia, nereguli invocate în cadrul prezentului dosar în faţa judecătorului învestit cu soluţionarea cererii de înlocuire a măsurii controlului judiciar cu măsura arestului preventiv. Au mai susţinut cei doi inculpaţi că judecătorul fondului a respins criticile şi solicitarea de administrare de probe formulate şi a soluţionat cererea întemeindu-se pe dispoziţiile art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., inculpaţii apreciind că prin modul în care a fost soluţionată cauză, li s-a creat o situaţie defavorabilă din perspectiva dreptului la libertate individuală, fără ca aceştia să poată să combată acuzaţia adusă în cadrul noului dosar de urmărire penală, cât şi legalitatea şi temeinicia ordonanţei emise.
În esenţă, s-a reţinut că inculpaţii A. şi B. au fost nemulţumiţi de soluţia pronunţată de judecătorul fondului întemeiată pe dispoziţiile art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., prin care a dispus înlocuirea măsurii controlului judiciar luată faţă de cei doi inculpaţi contestatori cu măsura arestului preventiv, respingând apărările şi cererile de probe formulate de aceştia prin care au încercat să dovedească netemeinicia şi nelegalitatea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale pentru o nouă infracţiune de tulburare a ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 din C. pen., în cadrul noului dosar de urmărire penală instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară.
Prin urmare, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale a fost ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti (Curtea de Apel Bucureşti), de către una dintre părţile în proces şi nu a făcut anterior obiectul unei decizii a Curţii Constituţionale de declarare a neconstituţionalităţii (îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (2) şi (3) din Legea 47/1992, republicată), însă, instanţa a apreciat că excepţia invocată este inadmisibilă întrucât dispoziţiile invocate ca fiind neconstituţionale nu au legătură cu soluţionarea cauzei în faza judecăţii căilor de atac declarate de inculpaţi împotriva soluţiei primei instanţe de înlocuire a măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive.
Astfel, a constatat instanţa că această obiecţie de neconstituţionalitate invocată de cei doi inculpaţi nu are legătură cu soluţionarea cauzei, nefiind îndeplinită condiţia impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât prin cererea de sesizare, aceştia solicită în esenţă Curţii Constituţionale să valideze sub aspectul temeiniciei, atât apărările invocate, cât şi cererile de probatorii formulate în faţa judecătorului fondului, prin care au urmărit să combată temeinicia acuzaţiilor aduse împotriva acestora într-un alt dosar de urmărire penală, având un alt obiect, decât cel pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată în respectivul dosar. Ca atare, s-a reţinut că inculpaţii urmăresc să determine Curtea Constituţionale să se substituie instanţelor de judecată în aprecierea caracterului fondat sau nefondat al cererilor formulate într-o cauză concretă.
Or, s-a apreciat că o asemenea solicitare nu intră în competenţele Curţii Constituţionale, acest aspect fiind atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti. Astfel, instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea dosarului penal în care cei doi au calitatea de inculpaţi sunt singurele îndreptăţite să aprecieze asupra caracterului admisibil sau inadmisibil, fondat sau nefondat al unor cereri invocate de inculpaţi în legătură cu obiectul judecăţii.
În concluzie, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că prin cererea de sesizare, se solicită în esenţă Curţii Constituţionale să analizeze modul în concret de aplicare a unor dispoziţii legale de către instanţele de judecată, la o speţă concretă dedusă judecăţii, fiind formulate critice de neconstituţionalitate prin raportare la modalitatea în care judecătorul fondului a soluţionat cererile formulate de cei doi inculpaţi, o asemenea solicitare neintrând în competenţele Curţii Constituţionale, acest aspect fiind atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti.
În consecinţă, pentru motivele expuse, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea formulată de inculpaţii A. şi B. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., constatând că excepţia invocată este inadmisibilă.
******
Împotriva acestei soluţii, au formulat recurs, în termen legal, recurenţii inculpaţi A. şi B., prin apărător ales.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 29.07.2024, sub nr. x/2024/a1.5, fiind stabilit termen pentru soluţionare la data de 08.10.2024.
Prin motivele de recurs aflate la dosar, apărarea recurenţilor A. şi B. a solicitat să se constate că încheierea primei instanţe, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, este nelegală şi netemeinică, în esenţă, arătând că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, inclusiv condiţia privind legătura cu soluţionarea cauzei.
În concret, s-a arătat că, la momentul invocării excepţiei, dosarul nr. x/2024.5 se afla pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în etapa soluţionării contestaţiei formulate de către A. şi B., împotriva Încheierii F.N./21.06.2024 a Tribunalului Bucureşti prin care s-a dispus înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive, în considerarea incidenţei dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., care prevede, cu caracter general şi abstract, că măsura preventiva a controlului judiciar poate fi înlocuită cu o măsură preventivă mai severa doar dacă există o ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale.
S-a precizat că în cadrul dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti apărarea a invocat o serie de nereguli faţă de modalitatea în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale sub aspectul săvârşirii presupusei infracţiuni de tulburarea ordinii şi liniştii publice de către inculpaţi, dar judecătorul de camera preliminara din cadrul instanţei de fond a trecut peste toate criticile formulate de apărare şi în cuprinsul încheierii contestate a luat în considerare strict dispoziţiile art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., respingând cererea de probatoriu formulată tocmai în considerarea acestui text de lege.
În opinia apărării recurenţilor, prin modalitatea ambiguă şi generală de redactare a textului art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., prin sintagma "există suspiciunea rezonabilă ca a săvârşit cu intenţie o noua infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa [...]", fără a se institui o procedură clară de verificare a modalităţii în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru noua infracţiune, inculpatului i se creează, per se, o situaţie defavorabilă din perspectiva dreptului la libertate individuală şi fără să se poată combate atât acuzaţie adusă cât şi legalitatea şi temeinicia ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale.
De asemenea, a considerat că prin dispoziţiile legale criticate se încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, întrucât prin evaluarea cu caracter anticipat a vinovăţiei unei persoane de către o instanţă de judecată care nici măcar nu are acces la piesele dosarului, se încalcă acest principiu fundamental.
În continuare, prin motivele de recurs, apărarea recurenţilor a arătat că textul de lege care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate contravine dispoziţiilor: art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (12), art. 24 alin. (1), art. 52 alin. (1), art. 53 alin. (2) teza a II-a din Constituţia României.
Examinând recursul declarat de recurenţii inculpaţi A. şi B., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte, similar primei instanţe, constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de recurenţii inculpaţi A. şi B., în calitate de contestatori inculpaţi într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În continuare, referitor la condiţia privind legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, instanţa de control judiciar constată că aceasta nu este îndeplinită în cauză.
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 916/16.12.2014; decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019).
Înalta Curte notează că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză. Legătura dintre norma ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei este, prin urmare, o condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Mai exact, această condiţie presupune că norma invocată să orientează soluţia din cauză.
De asemenea, raportat la caracterul de remediu procesual de ordine publică care poate fi invocat în orice etapă a procesului penal, relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate trebuie analizată în concret în raport cu procedura şi faza procesuală în care este invocată.
În aceste coordonate, procedând la evaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că recurenţii inculpaţi au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate vizând dispoziţiile legale anterior menţionate, în cauza nr. 14856/3/2024/a1.5 a Curţii de Apel Bucureşti având ca obiect calea de atac a contestaţiei împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 21 iunie 2024, pronunţată de Judecătorul de cameră preliminară al Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii controlului judiciar dispusă faţă de inculpaţii A. şi B., cu măsura arestării preventive pe o durată de 30 de zile, de la momentul punerii în executare a măsurii.
Dispoziţiile legale criticate - art. 215 alin. (7) din C. proc. pen. - prevăd următoarele:
(7) În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
Inculpaţii au invocat neconstituţionalitatea acestui text de lege, întrucât judecătorul care dispune înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive, nu are posibilitatea legală de a verifica ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, existenţa acestei ordonanţe de punere în mişcare a acţiunii penale pentru o altă infracţiune, fiind o condiţie suficientă pentru înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestării.
În cazul concret, inculpaţii au arătat că punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva lor în cea de-a doua cauză s-a făcut cu nerespectarea legii, întrucât ordonanţa nu descrie în concret faptele pentru care s-a realizat inculparea recurenţilor şi nu este motivată. Cu toate acestea, au arătat că, judecătorul a trecut peste apărările inculpaţilor şi s-a raportat strict la dispoziţiile art. 215 alin. (7) C. proc. pen.
În fapt, Înalta Curte constată că recurenţii sunt nemulţumiţi de faptul că textul art. 215 alin. (7) C. proc. pen. nu prevede şi posibilitatea cenzurării ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale, pentru noua infracţiune, de către judecătorul care dispune înlocuirea măsurii controlului judiciar cu arestarea preventivă, în cauza în care s-a dispus iniţial măsura controlului judiciar.
Or, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege cu Constituţia României, iar nu şi atunci când se urmăreşte modificarea sau completarea acesteia, situaţie în care competenţa îi revine în exclusivitate, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanţa de contencios constituţional este chemată să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Altfel spus, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformităţii dispoziţiilor legale la care aceasta face referire cu Constituţia, control care însă poate fi realizat doar de instanţa de contencios constituţional, atribuţiile instanţei în faţa căreia s-a ridicat respectiva excepţie fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcţie de care sesizează sau nu Curtea.
Din datele cauzei rezultă că ordonanţa prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpaţilor recurenţi a fost emisă într-un nou dosar de urmărire penală, aflat pe rolul unei unităţi de parchet, iar legalitatea acestei ordonanţe este verificată potrivit dispoziţiilor legale în vigoare în cauza în care ea a fost emisă şi prin intermediul procedurilor prevăzute de lege. Textele de lege în vigoare nu abilitează judecătorul care înlocuieşte măsura preventivă a controlului judiciar dispusă într-o cauză, să verifice şi să sancţioneze ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale emisă într-o altă cauză în care este cercetată o nouă infracţiune presupus săvârşită de acelaşi inculpat.
De altfel, o problemă similară a fost analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul Deciziei nr. 22/RIL/27 noiembrie 2023, în care s-a reţinut că din interpretarea sistematică a cazului de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) teza I din C. proc. pen. şi luând în considerare şi ordinea cronologică a infracţiunilor la care se referă, rezultă că prima infracţiune este obiectul propunerii de arestare preventivă, iar noua infracţiune este motivul (cauza) pentru care se formulează propunerea şi că, în cazul prevăzut de teza I din lit. d) a art. 223 alin. (1) din C. proc. pen., chiar atunci când noua infracţiune este cercetată într-un alt dosar, obiectul propunerii de arestare preventivă îl constituie tot prima infracţiune.
Raţiunea soluţiei legislative cuprinsă în art. 223 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. vizează practic aprecierea situaţiei globale a inculpatului, prin raportare la temeiul factual al tuturor faptelor reţinute în sarcina sa, respectiv sancţionarea conduitei inculpatului care, fiind acuzat de comiterea unor infracţiuni pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa, făcând obiectul unei noi proceduri judiciare în cadrul căreia a fost formulată o acuzaţie penală împotriva sa, are în continuare, cu intenţie, o conduită ilicită.
Înalta Curte constată astfel că recurenţii nu supun în realitate textul de lege unui control de conformitate a acestuia cu Constituţia României, ci intenţionează, în fapt, să obţină o modificare, o lărgire a prevederilor sale, în acord cu interesele acestora.
Mai exact, ceea ce critică recurenţii inculpaţi prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate de faţă, este împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a luat în considerare dispoziţiile legale criticate, care permit înlocuirea măsurii controlului judiciar cu o măsură preventivă mai severă, fără a se institui o procedură clară de verificare a modalităţii în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru noua infracţiune şi fără să se poată combate atât acuzaţia adusă cât şi legalitatea şi temeinicia ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale.
Or, astfel de critici evident nu pot forma obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, Înalta Curte constatând că, în mod judicios, prin încheierea contestată, s-a apreciat că excepţia invocată este inadmisibilă, în condiţiile în care prin demersul întreprins, recurenţii inculpaţi nu invocă veritabile critici de neconstituţionalitate, ci sunt nemulţumiţi de modul în care instanţa de judecată a aplicat şi interpretat dispoziţiile legale invocate ca nefiind constituţionale, aspecte care sunt însă de competenţa instanţei care a judecat cauza, nefiind în realitate o problemă de neconstituţionalitate.
Concluzionând, în acord cu cele reţinute prin încheierea recurată, Înalta Curte, prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a motivelor invocate de către recurenţii inculpaţi A. şi B., constată faptul că nu este îndeplinită condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenţii A. şi B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea nr. 387/CP din data de 04 iulie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenţii A. şi B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea nr. 387/CP din data de 04 iulie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2024.5.
Obligă recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 octombrie 2024.