Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2024
Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 23 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2020, au fost respinse ca nefondate cererile şi excepţiile invocate de inculpatul A. , prin apărător ales.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că, la termenul de judecată din data de 20.06.2024, apărătorul inculpatului A. a invocat excepţia privind nulitatea întregii etape procesuale a camerei preliminare desfăşurate la Judecătoria Tecuci în dosarul x/2020, cu referire la dispoziţiile art. 3861 C. proc. pen., a întregii etape procesuale a judecăţii de fond desfăşurate în faţa instanţei în acest dosar, raportat la lipsa de specializare a completului de judecată în soluţionarea cauzei privind infracţiuni de corupţie, în sensul lipsei unei hotărâri a colegiului de conducere emisă conform dispoziţiilor articolului 41 alin. (1) teza II din Legea 304/2004, respectiv art. 45 alin. (1) teza II din Legea 304/2022, precum şi excepţia de nelegalitate a hotărârii colegiului de conducere nr. 14 din 2018 a Judecătoriei Tecuci.
Cu privire la excepţia referitoare la lipsa specializării în judecarea cauzelor de corupţie a judecătorului de cameră preliminară, respectiv a judecătorului care a judecat cauza în primă instanţă, Curtea a apreciat-o ca fiind nefondată.
În argumentare, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, reţinându-se şi că, potrivit art. 19 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară, la începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora.
De asemenea, s-a notat că, potrivit art. 41 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară, componenţa secţiilor şi completelor specializate se stabileşte de colegiul de conducere al instanţei, în raport cu volumul de activitate, ţinându-se seama de specializarea judecătorului.
S-a subliniat că, potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului.
S-a mai făcut trimitere la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 304/2022 precum şi la decizia nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale.
Curtea a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 417/2019 invocată de inculpat se referă la încălcarea principiilor constituţionale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu de către celelalte instanţe. Mai mult, a constatat că, în chiar cuprinsul deciziei instanţei de contencios constitutional se menţionează acest aspect. De asemenea, s-a reţinut că în cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituţională s-a pronunţat într-adevăr atât cu privire la noţiunea de "complet specializat", dar şi cu privire la noţiunea de "judecător specializat", ambele cu referire la judecarea în primă instanţă a cauzelor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, nu în camera preliminară sau în apel.
În continuare, s-a reţinut că, potrivit relaţiilor depuse la dosar, la nivelul Judecătoriei Tecuci (2018-2023) au fost înfiinţate completuri specializate pentru judecarea cauzelor de corupţie, prin Hotărâri ale Colegiului de Conducere, reţinându-se că judecătorul prezentei cauze a făcut parte dintr-un astfel de complet specializat.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 17 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, Colegiul de conducere b) avizează componenţa secţiilor şi a completurilor specializate, precum şi participarea la judecată a unor judecători de la alte secţii în situaţia în care în cadrul unei secţii nu se poate constitui un complet de judecată; c) propune preşedintelui instanţei, în raport cu natura şi numărul cauzelor, înfiinţarea şi desfiinţarea completurilor de judecată, inclusiv a completurilor specializate. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, atributul înfiinţării completurilor specializate revine secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. De asemenea, s-a notat că atribuirea acestei specializări unui complet anume o face preşedintele instanţei, la propunerea şi cu avizul Colegiului de conducere.
Prin urmare, faţă de înscrisurile existente la dosar, Curtea a apreciat că judecătorul care a soluţionat prezenta cauză în primă instanţă a făcut parte dintr-un complet specializat pentru judecarea cauzelor de corupţie, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Cu privire la excepţia de nelegalitate a Hotărârii Colegiului de conducere nr. 14 din 2018 a Judecătoriei Tecuci, Curtea a reţinut că, în accepţiunea dispoziţiilor art. 52 din C. proc. pen., chestiunile prealabile constituie chestiuni sau probleme de natură extrapenală de a căror soluţionare depinde rezolvarea fondului cauzei penale, în sensul rezolvării acţiunii penale. Or, a constatat că nelegalitatea unei hotărâri de colegiu nu constituie o chestiune prealabilă, întrucât rezolvarea fondului cauzei penale nu depinde de legalitatea acestui act emis de Colegiu de Conducere al Judecătoriei Tecuci.
De asemenea, Curtea a constatat că, în considerentele deciziei nr. 52/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la paragraful nr. 96, a statuat că verificarea legalităţii hotărârii de Colegiu de conducere va putea fi făcută doar în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 în considerarea regimului distinct de control al legalităţii pe care legiuitorul a înţeles să îl instituie în privinţa actelor administrative.
Prin urmare, s-a reţinut că nu intră în analiza funcţională a instanţei penale să verifice, în temeiul art. 52 din C. proc. pen., legalitatea unei hotărâri de Colegiu de conducere de la nivelul unei instanţe, având în vedere că dezlegarea dată nu ar conduce la rezolvarea fondului prezentei cauze penale.
*****************************************************************
Împotriva încheierii din data de 23 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2020 a formulat contestaţie inculpatul A..
În esenţă, în cuprinsul cererii, a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea în totalitate a încheierii atacate, admiterea excepţiilor astfel cum au fost formulate, constatarea nulităţii absolute a procedurii de cameră preliminară (în temeiul art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. prin raportare la dispoziţiile art. 3861 C. proc. pen.) şi trimiterea cauzei spre rejudecare în procedura de cameră preliminară, raportat la art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil şi la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
În argumentare, cu referire la excepţia vizând nelegala compunere, respectiv lipsa de specializare a completului de judecată, a arătat, în esenţă că, prin raportare la obiectul cauzei, dispoziţiile 29 alin. (1) din Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie prevăd că, pentru judecarea în prima instanţă a infracţiunilor prevăzute în această lege, se constituie complete specializate. În acest sens, a susţinut că, prin sintagma"pentru judecarea în primă instanţă" se înţelege în mod categoric necesitatea ca şi completul care analizează camera preliminară să deţină specializarea prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea 78/2000, raportat la dispoziţiile art. 346 alin. (7) C. proc. pen.. În susţinerea acestor afirmaţii, a făcut trimitere la încheierea nr. 276/2024 din 03.04.2024 a Curţii de Apel Iaşi (depusă la dosarul cauzei integral), precum şi la dispoziţiile art. 346 alin. (7) C. proc. pen., art. 2 C. proc. pen., art. 3 alin. (7) C. proc. pen., art. 351 alin. (1) C. proc. pen., art. 354 alin. (1) C. proc. pen., art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 41 alin. (2) din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară (valabilă până la data de 16.12.2022), art. 45 alin. (1), teza a II-a din Legea 3004/2022 privind organizarea judiciară, art. 45 alin. (3) din Legea 3004/2022 privind organizarea judiciară, art. 101 alin. (5) din Regulamentul din 17 decembrie 2015 de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, art. 101 alin. (6) din Regulamentul din 22 decembrie 2022 de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, art. 9 din Regulamentul din 22 decembrie 2022 de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, art. 4 alin. (1) din Legea 303 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
În fond, a susţinut că se impune a se verifica dacă specializarea cerută în mod obligatoriu de dispoziţiile art. 29 din Legea 78/2000 exista sau nu pentru completul C8P-BN, care a judecat dosarul nr. x/2020, în fond şi pentru completul de cameră preliminară care a analizat dosarul asociat nr. x/2020
În acest context, a susţinut că dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Tecuci la data de 06.10.2020, fiind repartizat completului de cameră preliminară condus de doamna judecător B.. La momentul respectiv (la data de 06.10.2020) era aplicabil textul Legii 304/2004 privind organizarea judiciară şi textul Regulamentului de ordine interioară adoptat în 17 decembrie 2015, inclusiv disp. art. 41 alin. (2) ("componenţa secţiilor şi completelor specializate se stabileşte de colegiul de conducere al instanţei, în raport cu volumul de activitate, ţinându-se seama de specializarea judecătorului) şi disp. art. 101 alin 5 din Regulament: ("pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an şi se numerotează pe instanţă sau, după caz, pe secţii, ţinându-se seama de materiile în care judecă, de specializarea completelor şi de stadiul procesual în care se află cauzele"). A susţinut că, din normele de drept indicate mai sus reiese în mod clar că înfiinţarea completurilor specializate se realizează anual. Potrivit Legii nr. 304/2004 se realiza de către Colegiul de conducere, iar potrivit Legii nr. 304/2022 se realizează de către preşedintele Judecătoriei, cu avizul colegiului de conducere, iar în unele cazuri prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui de instanţă. În plus, a susţinut că, prin legea nouă, este instituită interdicţia de a specializa în materia infracţiunilor de corupţie toţi judecătorii unei instanţe.
În ceea ce priveste excepţia privind lipsa de specializare a titularului completului de judecată în soluţionarea cauzelor privind infractiunile de coruptie, a susţinut că, în esenţă, cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea 78/2000 privind specializarea judecătorilor care judecă infracţiunile de corupţie nu reprezintă o chestiune formală, abstractă, ci se referă la aptitudinea profesională a judecătorului desemnat în compunerea completului învestit cu soluţionarea dosarului, să judece infracţiuni reglementate de Legea 78/2000. Astfel, cerinţa esenţială este aceea ca judecătorul care intră în compunerea completului care soluţionează o cauză cu acest specific să fie specializat în judecarea infracţiunilor de corupţie.
Cu privire la cea de-a treia excepţie, respectiv nulitatea absolută a întregii etape procesuale a camerei preliminare, prin raportare la dispoziţiile art. 2 C. proc. pen. care reglemenează legalitatea procesului penal dar şi la dispoziţiile care reglementează sancţiunea nulităţii, a apreciat că sancţiunea care intervine în cazul nerespectării normelor legale privind specializarea şi compunerea completului de judecată este nulitatea absolută.
Contestatorul a solicitat instanţei de control judiciar anularea încheierii din data de 23.09.2024 şi admiterea excepţiilor invocate, prin raportare la nelegala compunere a completului de judecată, la lipsa de specializare a completului de judecată în soluţionarea cauzelor privind infractiunile de coruptie precum şi prin raportare la lipsa de specializare a titularului completului de judecată ţinând seama de faptul că nu au fost respectate dispoziţiile legale imperative privind constituirea completului de judecată, respectiv cele ale art. 52 alin. (1) din Legea 304/2004, ale art. 57 alin. (1) din Legea 304/2004, ale art. 101 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, ale art. 41 alin. (1) Teza II din Legea 304/2004, precum şi ale art. 45 alin. (1) Teza II din Legea 304/2022.
******************************************************************
În şedinţa publică din data de 16 octombrie 2024, contestatorul A., prin apărător ales, a formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene precum şi o cerere privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.
În ceea ce priveşte prima cerere, a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu următoarea întrebarea preliminară:
"Având în vedere dispoziţiile art. 3861 din C. proc. pen., potrivit cărora încheierea prin care se constată nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară poate fi atacată cu contestaţie în termen de 3 zile de la comunicare, dispoziţiile instituite de art. 10 alin. (1) din Directiva UE 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului, respectiv art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se interpretează în sensul că se opun legislaţiei naţionale care nu prevede posibilitatea formulării căii de atac împotriva încheierii prin care s-a respins excepţia nulităţii absolute a procedurii de cameră preliminară?".
Cu referire la cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul pronunţării unei hotărâri prealabile, a solicitat lămurirea următoarei chestiuni de drept:
"Dacă dispoziţiile art. 3861 din Codul de procedură se interpretează în sensul în care, atât încheierea prin care s-a constatat nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară, cât şi încheierea prin care s-a respins excepţia nulităţii absolute a procedurii de cameră preliminară, sunt supuse contestaţiei în condiţiile art. 4251din C. proc. pen..?"
Analizând condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dar şi ale cererii sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curte constată următoarele:
I. Cu privire la cererea formulată de contestatorul A. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin raportare la dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor, respectiv validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie în cauza pendinte dintr-un stat membru, aceasta poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la acest aspect.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în jurisprudenţa sa (hotărârea din data de 6 octombrie 1982, cauza 283/81, S.R.L. CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA contra Ministerului Sănătăţii) care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o astfel de cerere, pentru a fi admisibilă, iar instanţa naţională să poată dispună sesizarea cu o întrebare preliminară.
Astfel, prin hotărârea mai sus arătată s-a statuat, în sensul că, o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, însă cu următoarele excepţii: întrebarea adresată nu este relevantă; dispoziţia comunitară a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii; aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o evidenţă, încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (teoria actului clar).
Curtea de Justiţie a mai subliniat, cu valoare de principiu, că existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le presupune interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă din cadrul Comunităţii.
De altfel, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unui proces aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.
Totodată, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea cauzei aflate pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.
Întrebările ce se pot adresa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.
Totodată, este esenţial ca obiectul cererii de sesizare să privească interpretarea sau validitatea unor norme şi acte ce fac parte din dreptul Uniunii Europene, iar condiţia ataşată este aceea ca textele în cauză să fie aplicabile în speţa dedusă judecăţii (litigiul să nu fie unul "pur intern"), ceea ce implică stabilirea caracterului determinant pentru rezolvarea cauzei a interpretării date de CJUE actelor Uniunii Europene, din perspectiva întrebărilor formulate.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene poate fi sesizată şi se poate pronunţa numai atunci când dreptul Uniunii este aplicabil litigiului principal şi numai dacă o asemenea decizie apare ca fiind necesară instanţei naţionale pentru a pronunţa o hotărâre în cauza cu care este învestită.
Înalta Curte constată că partea solicită interpretarea articolului 10 alin. (1) din Directiva UE 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului care prevede că Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate dispun de o cale de atac eficientă în cazul în care drepturile lor prevăzute în prezenta directivă sunt încălcate. Calea de atac eficientă vizează protecţia drepturilor prevăzute de această directivă: prezumţia de nevinovăţie şi dreptul de a fi prezent la proces, astfel încât recursul efectiv prevăzut de acest articol nu are un caracter autonom şi nu poate fi invocat ut singului, ci în corelare cu unul dintre drepturile prevăzute de directivă. Or, în cauză, contestatorul invocă faptul că nu poate ataca încheierea instanţei de apel prin care i s-a respins cererea de constatare a nulităţii procedurii de cameră preliminară (dublul grad de jurisdicţie), nefiind vorba de vreun drept prevăzut de directivă, al cărei domeniu de aplicare se limitează la prezumţia de nevinovăţie şi dreptul de a fi prezent la proces.
Situaţia este similară şi în cazul art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede: Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol. Nici acest drept nu are un caracter autonom, ci urmăreşte asigurarea protecţiei jurisdicţionale a drepturilor şi libertăţilor garantate de dreptul european.
Niciunul dintre articolele indicate nu garantează dublul grad de jurisdicţie, aspect invocat de fapt de către contestator, ci doar accesul la o instanţă de judecată, astfel că, dispoziţiile europene invocate nu au legătura cu soluţionarea cauzei.
Totodată, jurisprudenţa CEDO (cu referire la art. 2 protocol 7 CEDO) este clară în sensul că nu garantează dublul grad de jurisidicţie cu privire la legalitatea urmăririi penale sau a unei etape a judecăţii în primă instanţă, fiind garantat doar pentru verificarea unei condamnări sau a unei pedepse pronunţate de prima instanţă de către o instanţă superioară. Contestatorul a avut acces la o cale de atac eficientă prin care să invoce nulitatea procedurii de cameră preliminară desfăşurată de judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă prin intermediul contestaţiei prev. de art. 347 C. proc. pen.
Este adevărat că legiuitorul naţional a prevăzut peste standardul minim de protecţie european, posibilitatea constatării nulităţii absolute a procedurii de cameră preliminară de prima instanţă prin încheiere care poate fi atacată prin intermediul contestaţiei, în raport de dispoziţiile art. 3861 C. proc. pen. şi art. 4251 C. proc. pen. pentru chestiunile neanalizate în mod definitiv în cadrul procedurii prev. de art. 347 C. proc. pen. Prin urmare, contestatorul poate invoca un standard de protecţie mai extins prevăzut de legislaţia naţională şi nu standardul de protecţie european, însă, desigur, în limitele prevăzute de dispoziţiile interne.
În raport de aceste argumente, întrucât întrebarea formulată în cauză nu vizează interpretarea sau aplicarea unei norme comunitare aplicabile în cauză, nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Înalta Curte va respinge cererea formulată de contestatorul A. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca fiind inadmisibilă.
II. În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii contestatorului.
Astfel, din examinarea dispoziţiilor art. 475 din C. proc. pen. se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei condiţii: să existe o cauză în curs de judecată, iar instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea ei în ultimă instanţă; soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.
Raportând aceste condiţii de admisibilitate la sesizarea ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte consideră că nu sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiţii.
Astfel, în ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită din perspectiva inexistenţei unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Deşi în cuprinsul dispoziţiilor art. 475 din C. proc. pen. nu se menţionează expres, cu ocazia verificării admisibilităţii sesizării, trebuie analizată şi existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Referitor la sintagma "chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei", în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018).
În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie efectuată, conform art. 475 din C. proc. pen., doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015; Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016). Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura hotărârii prealabile nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate (Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016).
În prezenta cauză în care a fost formulată cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se impune observaţia că nu există dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor supuse dezlegării ce impun apelarea la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.
De altfel, problema de drept care face obiectul prezentei sesizări nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept deoarece nu există o reală neclaritate, lecturarea normei juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, fără a fi necesară o dezlegare din partea instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile.
Dispoziţiile art. 3861 C. proc. pen. reglementează posibilitatea de a formula contestaţie doar împotriva încheierii prin care se constată nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară, nu şi împotriva încheierii prin care s-a respins excepţia nulităţii absolute, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa de a modifica dispoziţia legală pe calea mecanismului prev. de art. 475 C. proc. pen. pentru a introduce posibilitatea atacării prin intermediului contestaţiei şi a încheierii prin care s-a respins excepţia nulităţii absolute a procedurii de cameră preliminară.
Pe cale de consecinţă, având în vedere aspectele menţionate anterior, instanţa de control judiciar urmează a respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Examinând cauza, din perspectiva admisibilităţii căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de control al hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
Din interpretarea acestor texte constituţionale, rezultă că este garantat dreptul părţilor interesate şi al Ministerului Public de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile şi după regulile stabilite de legiuitor. Cu alte cuvinte, legiuitorul este suveran a aprecia asupra instituirii unor căi de atac ori a mai multor căi de atac, asupra termenelor şi condiţiilor de exercitare, precum şi asupra situaţiilor care impun lipsa unei căi de atac.
În interpretarea regulilor constituţionale, CCR a reţinut că accesul la justiţie nu presupune accesul la toate căile de atac prevăzute de lege, pentru toate părţile din proces, indiferent de natura pretenţiilor sau a cauzelor deduse judecăţii, legiuitorul putând opta pentru excluderea accesului la folosirea unor căi de atac, ordinare sau extraordinare, sau chiar a oricărei căi de atac.
Cu titlu de regulă, instanţa constituţională a reţinut că nicio prevedere din Constituţie şi din Convenţie nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, art. 129 din Constituţie stabileşte că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
În aceste condiţii, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României, iar încălcarea acestora atrage sancţiunea inadmisibilităţii, sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Raportând aceste consideraţii teoretice la datele concrete ale speţei, Înalta Curte constată că obiectul prezentei căi de atac îl constituie încheierea penală din data de 23 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, prin care au fost respinse ca nefondate cererile şi excepţiile privind nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară invocate de inculpatul A..
Această încheiere (pronunţată în cursul procesului având ca obiect soluţionarea apelurilor formulate împotriva sentinţei penale nr. 458/16.11.2023 a Judecătoriei Tecuci), este definitivă.
Astfel, dispoziţiile art. 4251 C. proc. pen. prevăd următoarele: (1) Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede în mod expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. Dispoziţiile legale nu prevăd o cale de atac separată împotriva încheierilor pronunţate pe parcursul soluţionării cauzei în apel, astfel încât calea de atac declarată este inadmisibilă.
Mai mult, potrivit art. 3861 C. proc. pen., dacă în cursul judecăţii se constată nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară, instanţa, prin încheiere, desfiinţează actul prin care s-a dispus începerea judecăţii şi stabileşte limitele în care procedura va fi reluată, încheierea fiind supusă contestaţiei în condiţiile art. 4251. În speţă, instanţa a respins cererile privind nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară, şi, ca atare, încheierea nu este supusă contestaţiei.
Art. 3861 C. proc. pen., introdus prin legea nr. 201/2023 în Capitolul II- Judecata în primă instanţă, nu poate fi aplicat mot-a-mot în apel, chiar în condiţiile art. 420 alin. (11) C. proc. pen. (La judecarea apelului se aplică regulile de la judecată în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziţii contrare.) întrucât desfiinţarea încheierii de începere a judecăţii presupune si desfiinţarea sentinţei ulterioare a primei instanţe, care se poate realiza doar prin decizia instanţei de apel. Desigur, cazurile noi de nulitate absolută (care nu au fost analizate şi tranşate definitiv în cadrul procedurii de cameră preliminară sau în sprijinul cărora se aduc argumente noi, neanalizate anterior) pot fi invocate ca motive de apel şi analizate în decizia pronunţată de instanţa de apel, care nu are obligaţia de a le analiza în mod separat. O astfel de interpretare corespunde finalităţii urmărite de decizia nr. 590/2019 a CCR şi poate avea ca efect reluarea judecăţii din procedura de cameră preliminară, dar şi felului în care a fost gândit şi structurat sistemul căilor de atac în sistemul judiciar român, care prevede o singură cale de atac ordinară, astfel încât hotărârile pronunţate de instanţa de apel sunt definitive, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege (încheierea pronunţată în temeiul art. 2501, art. 2502 C. proc. pen. sau de soluţionare a cererii de sesizare a CCR).
Pentru considerentele prezentate, constatând că, în speţă, contestatorul A. a formulat contestaţie împotriva unei încheieri definitive, nesusceptibile de reformare prin promovarea unei căi de atac, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 4251 C. proc. pen., raportat la art. 3861 C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, calea de atac exercitată de acesta.
În consecinţă, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 90 RON, să fie suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii penale din data de 23 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.
Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 90 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2024.