Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea penală nr. 195/F din data de 11 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de petentul A..
Totodată, în baza art. 74 alin. (1) din C. proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată, cererea de strămutare formulată de petentul A..
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că petentul A., la data de 10 septembrie 2024 a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susţinând că pertinenţa excepţiei este pusă în evidentă de particularităţile cauzei, constând, pe de-o parte, în regăsirea "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii", şi, pe de alta, în imposibilitatea in abstracto a petentului de a promova cu succes calea de atac a revizuirii, date fiind condamnarea întemeiată pe prevederile C. pen. din 1968, cauza de încetare a procesului penal ignorată de instanţa de fond şi supusă dispoziţiilor noului C. pen. şi jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale, apreciind că, raportat la circumstanţele speţei, sesizarea Curţii Constituţionale este necesară "în scopul restabilirii stării de legalitate".
A învederat că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României referitoare la statul de drept în componenţa sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor, dispoziţiile art. 16 din Constituţia României, care consacră egalitatea în drepturi, respectiv dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, care consacră accesul liber la justiţie.
Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei legături între dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate este invocată şi soluţionarea cauzei, condiţie care nu trebuie analizată in abstracto, ci presupune atât ca textul criticat să fie aplicabil în cauza dedusă judecăţii, cât şi existenţa unui interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.
Astfel, instanţa a constatat că autorul excepţiei a invocat neconstituţionalitatea art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., prevedere care reglementează unul dintre cazurile în care se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. Or, raportat la obiectul prezentului dosar, care vizează soluţionarea unei cereri de strămutare, curtea a constatat că nu există nicio legătură între dispoziţia legală menţionată şi soluţionarea cauzei, textul criticat neavând incidenţă în această procedură.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs petentul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 24 octombrie 2024 sub nr. x/2024.
În motivarea scrisă a cererii de recurs, petentul a arătat că art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. creează o lacună juridică în protecţia drepturilor condamnatului, deoarece acest caz de casare prevede doar cazul în care s-a dispus greşit încetarea procesului penal, dar omite situaţia inversă, respectiv cea în care instanţa nu a dispus încetarea procesului penal, deşi aceasta, în opinia recurentului, ar fi soluţia legală.
În continuare, a arătat că, prin neîncetarea procesului penal în mod greşit, condamnatul este forţat să execute o pedeapsă în baza unei hotărâri care ar fi trebuit să fie anulată, iar lipsa unei căi de atac care să permită corectarea acestei erori creează un dezechilibru procedural, în dezavantajul condamnatului.
Totodată, a susţinut că invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în cadrul procesului de strămutare nu se limitează strict la aspecte tehnice, ci poate viza orice neregularităţi legale sau constituţionale care afectează drepturile persoanei condamnate, inclusiv erori judiciare legate de aplicarea necorespunzătoare a legii şi, în eventualitatea admiterii excepţiei, condamnatul ar putea obţine corectarea unei erori judiciare fundamentale, ce ar putea duce la încetarea executării unei pedepse nelegale.
Având în vedere că textul omite să includă printre cazurile de recurs în casaţie şi cel în care, în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal, petentul, prin apărător ales a apreciat că se încalcă într-o manieră flagrantă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, 31 octombrie 2024, au fost luate concluziile apărătorului ales al recurentului şi cele ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind redate detaliat în practicaua prezentei hotărâri.
Examinând actele dosarului şi hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată nefondat recursul formulat de inculpatul A., pentru următoarele considerente:
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:
- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
Sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de acest mijloc procedural.
- existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 916/16.12.2014).
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine, însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională fiind unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În coordonatele prezentate, raportându-se la particularităţile cauzei, Înalta Curte, similar Curţii de Apel Bucureşti, constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de petent în faţa instanţei învestite cu soluţionarea cererii de strămutare vizând dosarul nr. x/2024 al Tribunalului Bucureşti, având ca obiect cererea de revizuire formulată de petentul A. împotriva sentinţei penale nr. 863/F din data de 28 iulie 2022 şi are în vedere dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Totodată, instanţa de control judiciar are în vedere că admisibilitatea cererii impune îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului, inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.
Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca, decizia Curţii Constituţionale, în soluţionarea excepţiei, să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
În acest sens, Înalta Curte reţine că excepţia de neconstituţionalitate invocată vizează dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit cărora, hotărârile sunt supuse casării când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", petentul A. pretinzând că norma legală invocată, care nu vizează şi situaţia în care, în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal încalcă, într-o manieră flagrantă, principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
În analiza condiţiilor prevăzute de lege cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte constată că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ în cauză, întrucât, deşi excepţia a fost invocată de petentul A. în faţa unei instanţe judecătoreşti şi vizează dispoziţii dintr-o lege în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, admisibilitatea unei astfel de cereri impune însă, îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului, inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.
Scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează desfăşurarea procesului penal. În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.
De asemenea, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Aşa cum s-a arătat, legătura cu soluţionarea cauzei priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată.
Astfel, în raport cu dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată şi obiectul cauzei în care a fost formulată cererea de sesizare a instanţei de contencios constitutional (cererea de strămutare vizând o cauză având ca obiect o cerere de revizuire formulate împotriva unei sentinţe a Tribunalului Bucureşti), excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este inadmisibilă, lipsa legăturii cu cauza fiind vădită, deoarece, în eventualitatea în care sesizarea ar fi admisă, nu s-ar aduce nicio schimbare în situaţia petentului.
În acest sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 315 din 5 iunie 2014 a Curţii Constituţionale care, la paragraful 20 statuează că "autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane."
Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de petentul A. în scopul şi finalitatea sa, se constată că, în mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că excepţia invocată nu respectă cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. din cuprinsul sentinţei penale nr. 195/F din data de 11 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va fi obligat recurentul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. din cuprinsul sentinţei penale nr. 195/F din data de 11 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.
Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2024.