Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița Secția Civilă la 06.02.2024, sub nr. x/120/2024, reclamanta A (fost grefier în cadrul Tribunalului Olt, pensionată de la 05.08.2022) a solicitat în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Olt, Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea pârâților la:
1. recunoașterea și acordarea în întinderea drepturilor salariale cuvenite a unei valori de referință sectorială (VRS) de 605,225 lei neplafonată, începând cu data de 01.01.2018 și pentru viitor, majorate cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportate la aplicarea prevederilor art. 12 din Secțiunea 1, Dispoziții comune din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din justiție Anexa V Familia ocupațională de funcții bugetare „Justiție” și Curtea Constituțională - Legea nr. 153/2017;
2. recalcularea sporurilor în procent de 45% și valorificarea în concret a drepturilor salariale prin recalcularea indemnizației de încadrare începând cu data de 01.01.2018 (data aplicării majorării de 25% potrivit art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportate la aplicarea prevederilor art. 12 din Secțiunea 1, Dispoziții comune din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din justiție Anexa V Familia ocupațională de funcții bugetare „Justiție” și Curtea Constituțională - Legea nr. 153/2017;
3. plata diferenței drepturilor salariale lunare corespunzătoare unei valori de referință sectorială de 605,225 lei neplafonată la care s-a aplicat o majorare de 25% și sporuri de 45% raportate la aplicarea prevederilor art. 12 din Secțiunea 1, Dispoziții comune din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din justiție Anexa V Familia ocupațională de funcții bugetare „Justiție” și Curtea Constituțională - Legea nr. 153/2017, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 266 și următoarele din C. Muncii.
La primul termen acordat în cauză, Tribunalul Dâmbovița a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale și a rămas în pronunțare asupra acesteia.
Prin sentința civilă nr. 1105 din 22 mai 2024, pronunțată în dosarul nr. x/120/2024, Tribunalul Dâmbovița Secția I Civilă – Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat soluționarea cauzei având ca obiect „litigiu de muncă - calcul drepturi salariale”, formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Olt, Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte de Casație și Justiție, în favoarea Tribunalului Argeș.
Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că reclamanta domiciliază în Slatina, jud Olt și are calitatea fost personal auxiliar în cadrul Tribunalului Olt, în prezent fiind pensionară, iar potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) – conflicte individuale sau colective de muncă – se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.
Instanța a mai reținut că, în materia soluționării litigiilor de muncă, competența teritorială a instanțelor judecătorești este de ordine publică, iar potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Totodată, în considerarea faptului că reclamanta este în prezent pensionară și a formulat cererea în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Olt, prima instanță de conflict a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (2 ind. 1) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că, în ipoteza în care nu ar fi fost incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., tribunalul competent să soluționeze cererea în raport de domiciliul reclamantei ar fi fost Tribunalul Dolj.
În consecință, prima instanță de conflict a statuat în sensul că partea care invocă o situație care cade sub incidența art. 127 C. proc. civ. are alegerea între instanțe de același grad, aflate în circumscripția curților de apel învecinate, nefiind permis să aleagă o instanță din circumscripția unei curți de apel care nu se învecinează cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă potrivit legii.
În concret, s-a arătat că reclamanta avea posibilitatea să aleagă un tribunal aflat în circumscripția următoarelor Curți de Apel: București, Pitești, Alba-Iulia sau Timișoara, deoarece acestea se învecinează cu Curtea de Apel Craiova. Or, Curtea de Apel Ploiești, în circumscripția căreia se află Tribunalul Dâmbovița nu se învecinează cu Curtea de Apel Craiova.
Drept urmare, instanța a constatat că Tribunalul Dâmbovița nu este competent teritorial să judece prezenta cauză, însă, având în vedere distanța față de domiciliul reclamantei, prima instanță de conflict a reținut că cel mai apropriat tribunal este Tribunalul Argeș.
Față de considerentele de fapt și de drept menționate, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalul Dâmbovița, invocată din oficiu, și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.
Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș Secția pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la 21 iunie 2024, sub același număr de dosar (x/120/2024).
La primul termen de judecată stabilit în cauză (17 septembrie 2024), instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe raportat la dispozițiile art. 130 alin. (3) art. 129 alin. (3) art. 127 și art. 116 C. proc. civ. și a rămas în pronunțare asupra excepției invocate.
Prin sentința civilă nr. 2795/2024 din 17 septembrie 2024, Tribunalul Argeș Secția pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția necompetentei sale teritoriale și a declinat în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Olt, Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte de Casație și Justiție.
Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul Argeș, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a trimis dosarul instanței competente să soluționeze conflictul – Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Argeș a reținut că, având în vedere calitatea de pârât a Tribunalului Olt, instanță competentă să soluționeze litigiul de dreptul muncii dedus judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 269 C. Muncii, raportat la domiciliul reclamantei, aceasta a ales, față de prevederile art. 127 alin. (2) și alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează competența facultativă, să sesizeze Tribunalul Dâmbovița.
Prin urmare, în situația în care instanța are calitatea de pârât, reclamantul are posibilitatea de a sesiza și instanța competentă potrivit legii, norma de competență fiind, în acest caz, de ordine privată, astfel cum reiese și din interpretarea gramaticală a art. 127 alin. (2) C. proc. civ., care folosește sintagma „poate sesiza”.
În cazul concret dedus judecății, cea de a doua instanță de conflict a arătat că reclamanta, pensionar, a înțeles să sesizeze o altă instanță de judecată decât cea de la domiciliul său, respectiv Tribunalul Dâmbovița, care nu se regăsește în circumscripția unei curți de apel care să fie învecinată cu curtea de apel în cadrul căreia se află instanța ce are calitatea de pârât, însă, în accepțiunea sa, o atare situație se circumscrie unei excepții de necompetență de ordine privată, sens în care a făcut trimitere la Decizia nr. 2091/27.06.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția I Civilă în dosarul nr. x/273/2013, în soluționarea unui conflict negativ de competență.
Față de această calificare juridică a excepției necompetenței teritoriale, a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii. Or, raportat la împrejurarea că pârâții prin întâmpinările formulate nu au invocat excepția necompetenței teritoriale, Tribunalul Argeș a statuat că prima instanță sesizată nu o putea ridica din oficiu, fiind ținută să soluționeze litigiul dedus judecății.
Pentru aceste considerente, potrivit dispozițiilor art. 130 C. proc. civ. și în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (3) din același Cod, a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Argeș – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița - Secția I Civilă.
Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, pe cale de consecință, a dispus ca dosarul să fie înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunțării unui regulator de competență.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă la 15 noiembrie 2024, sub același număr de dosar (x/120/2024).
Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.
Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe – Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul Argeș – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.
Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.
Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamanta, grefier pensionar la data introducerii acțiunii, a învestit Tribunalul Dâmbovița cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă.
Așadar, având în vedere că, în speță, reclamanta, cu domiciliul în municipiul Slatina, a îndeplinit funcția de grefier la Tribunalul Olt, fiind eliberată din funcție la data de 05.08.2022, ca urmare a pensionării, competența materială și teritorială de soluționare a cauzei aparține, potrivit art. 269 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii (forma în vigoare la data sesizării instanței – 06.02.2024), raportat la art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalului în a cărui circumscripție reclamanta își are domiciliul, respectiv Tribunalului Olt.
Însă, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018: „dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași text legal: „în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii”.
Totodată, conform art. 127 alin. (2 ind. 1) C. proc. civ.: „dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz”, iar conform alin. (3) al aceluiași art., „dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor”.
Pornind de la aceste texte de lege, instanța supremă reține că reclamanta a activat în calitate de grefier în cadrul Tribunalului Olt până la data de 05.08.2022 când a fost eliberată din funcție ca urmare a pensionării, iar pârâții chemați în judecată sunt Tribunalul Olt, Curtea de Apel Craiova şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, având în vedere că, la momentul introducerii acțiunii, reclamanta nu se află în ipoteza prevăzută de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., adică nu își desfășoară activitatea la instanța competentă să soluționeze cauza sau la instanța superioară acesteia, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.
Pe de altă parte, întrucât cererea a fost introdusă împotriva instanței căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării în fond a cererii (Tribunalul Olt) în speță este atrasă incidența art. 127 alin. (2) și 2 ind. 1 C. proc. civ.
Potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii, ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege.
Prin urmare, norma reglementează un drept de opțiune al părții reclamante care are posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată împotriva unei instanțe de judecată (art. 127 alin. (2 ind. 1) teza a doua C. proc. civ.), fie chiar la instanța respectivă (aplicând regula generală în materie de competență), fie la o altă instanță din raza unei curți de apel învecinate.
Deși art. 127 alin. (2) raportat la alin. (2 ind. 1) C. proc. civ. instituie dreptul reclamantului de a opta pentru oricare dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii, cu toate acestea, reclamanta a sesizat Tribunalul Dâmbovița, aflat în circumscripția Curții de Apel Ploiești care nu se învecinează cu Curtea de Apel Craiova, instanța sesizată nefiind competentă potrivit legii și neputând deveni competentă nici prin voința părților, deoarece normele privitoare la competența de soluționare a conflictelor de muncă sunt norme speciale și de ordine publică, de la care părțile nu pot deroga prin convenția lor privată.
Din această perspectivă, se cuvine amintit că nu trebuie pus semnul echivalenței între normele de competență de ordine privată și normele de competență alternativă.
Așadar, competența este de ordine publică atunci când ea este exclusivă, în sensul că un anumit litigiu poate fi soluționat numai de instanța sau instanțele determinate de lege, iar părțile nu au facultatea de a alege o altă instanță de același grad pentru a le soluționa conflictul (art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.).
Uneori, însă, legea de procedură stabilește mai multe instanțe care sunt deopotrivă competente să soluționeze un anumit litigiu. Această împrejurare nu înseamnă altceva decât că legea reglementează o competență alternativă, aspect care nu presupune, în mod necesar, concluzia că, în astfel de cazuri, competența instanțelor astfel determinate de lege ar fi de ordine privată.
O astfel de ipoteză se regăsește și în pricina de față, întrucât norma de stabilire a competenței într-un litigiu de muncă, cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – C. muncii, este o normă specială, derogatorie și imperativă, care stabilește o competență de ordine publică și exclusivă în favoarea tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.
Prin urmare, instanța inițial sesizată de către reclamantă – Tribunalul Dâmbovița – este o instanță necompetentă absolut a soluționa litigiul dedus judecății, în cauză fiind vorba despre o necompetență de ordine publică în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. conform cărora necompetența este ordine publică și „în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura”.
Fiind vorba despre o necompetență de ordine publică, în mod procedural, cu respectarea art. 130 alin. (2) C. proc. civ., excepția de necompetență teritorială a fost invocată, din oficiu, de către Tribunalul Dâmbovița la primul termen de judecată.
Totodată, instanța supremă constată că Tribunalul Argeș – una dintre cele două instanțe aflate în conflict și în favoarea căreia Tribunalul Dâmbovița a declinat competența teritorială de soluționare a litigiului - este una dintre instanțele judecătorești competente alternativ, potrivit legii, fiind o instanță de același grad cu Tribunalul Olt (instanța competentă, potrivit legii, de la domiciliul reclamantei), aflată în circumscripția unei curți de apel (Curtea de Apel Pitești) învecinate cu curtea de apel (Craiova) în a cărei circumscripție se află instanța competentă, potrivit legii (Tribunalul Olt), motiv pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.
În consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 ianuarie 2025.