Asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la 26 noiembrie 2021, sub nr. x/3/2021, reclamanta A S.R.L., prin lichidator judiciar B S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA LACURI, PARCURI ȘI AGREMENT BUCUREȘTI (A.L.P.A.B.), a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 454.740 lei (echivalentul a 4.547.400.000 ROL), în favoarea reclamantei, în temeiul art. 6 lit. i) din contractul de asociere în participațiune nr. 105/04.06.2002. În subsidiar, în cazul în care instanța ar aprecia că nu este incidentă clauza menționată anterior, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 454.740 lei, în temeiul art. 1.640 alin. (1), raportat la art. 1.345 C. civ., reprezentând pierderea patrimonială suferită de reclamantă, precum și câștigul realizat în mod nejustificat de pârâtă.
Prin sentința civilă nr. 1067 din 12 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes, a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtă, și s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 337/A din 27 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A S.R.L., prin lichidator judiciar B S.P.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1067 din 12 mai 2022, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta.
În susținerea căii de atac, după expunerea situației de fapt și a parcursului litigios, recurenta-reclamantă arată că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, atunci când s-a raportat la afirmațiile sale referitoare la dreptul de proprietate asupra construcțiilor.
Astfel, arată că, deși instanța de apel a apreciat că autorizația de construire și respectiv procesul-verbal pe care l-a încheiat cu cel care a edificat construcțiile nu constituie titlu de proprietate, totuși nu a stabilit cine este titularul acestui drept, în condițiile în care construcțiile există și nu au fost edificate de partea adversă.
Consideră că această omisiune reprezintă o contradicție între afirmația că nu ar fi avut în proprietate aceste construcții și faptul că acestea există, dar nu au fost edificate de A.L.P.A.B.
Potrivit susținerilor recurentei-reclamante, dreptul de a construi conferit prin autorizație, prezumă că cel care edifică este proprietarul construcției până la proba contrară. Mai mult, însăși prevederile contractuale confirmă acest lucru, când vizează faptul că A.L.P.A.B. va deveni proprietarul construcțiilor la sfârșitul perioadei contractuale.
Recurenta-reclamantă concluzionează că, dacă în prezent A.L.P.A.B. nu este proprietar, această calitate este deținută de cealaltă parte din contract, adică constructorul inițial de la care a preluat construcțiile și pe care nu le-a predat entității care a înlocuit-o.
Un alt motiv de nelegalitate vizează încălcarea dispozițiilor art. 1.609 C. civ. și a dispozițiilor referitoare la răspunderea contractuală din același Cod.
În această ordine de idei, recurenta-reclamantă susține că în mod corect prima instanță a reținut că prin încheierea procesului-verbal de predare-primire, construcțiile existente pe teren au intrat în patrimoniul A S.R.L., fiind înregistrate în contabilitatea societății, debitoarea înregistrându-se la Direcția de Impozite și Taxe Locale ca proprietar al construcțiilor.
Potrivit recurentei-reclamante, acest aspect, al dobândirii proprietății asupra construcțiilor ce fac obiectul contractului de asociere nr. 105/04.06.2002 este de netăgăduit, pentru că, până în prezent, construcțiile sunt în patrimoniul său, fiind înregistrate în contabilitatea sa și cu privire la care figurează ca plătitor de impozite.
Recurenta-reclamantă precizează că aceste construcții nu au fost predate niciodată vreunei entități publice sau private, deși contractul de asociere a încetat în ceea ce o privește, odată cu novarea acestuia în anul 2018, acesta fiind, în opinia sa, elementul care duce la dezlegarea prezentului litigiu.
În continuarea argumentației sale, recurenta-reclamantă susține că, deși contractul este în vigoare, nu înseamnă că acesta produce efecte în ceea ce o privește, acestea încetând odată cu încheierea novației nr. 9866/24.07.2018.
Însă, potrivit recurentei-reclamante, încheierea contractului de novație nr. 9866/24.07.2018, nu a presupus și transferul dreptului de proprietate asupra clădirilor către noul asociat, care i-ar fi permis să le exploateze, fapt care a condus la crearea unui prejudiciu în patrimoniul său, tocmai prin preluarea faptică a acestor clădiri de către pârâta A.L.P.A.B. și exploatarea lor, deși contractul dintre părți încetase.
Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel în mod greșit a apreciat că nu există niciun prejudiciu cu privire la aceste clădiri, deși partea adversă recunoaște că le exploatează, chiar prin susținerile din cuprinsul întâmpinării, unde afirmă că, din punctul său de vedere, prin contractul de novație, au fost predate și clădirile noului asociat.
Așadar, clădirile fiind ale sale și contratul de asociere fiind încetat, rezultă că, potrivit dispozițiilor art. 6 lit. i) din contractul de asociere în participațiune nr. 105/04.06.2002, pârâta este obligată să îi remită contravaloarea acestor clădiri.
În opinia recurentei-reclamante, sunt întrunite toate condițiile răspunderii contractuale, întrucât există o neîndeplinire corespunzătoare a unei obligații contractuale prin refuzul de a plăti contravaloarea clădirilor la încetarea contractului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 6 lit. i) din contractul de asociere în participațiune nr. 105/04.06.2002, precum și un prejudiciu patrimonial care este egal cu contravaloarea acestor clădiri care de jure se află în patrimoniul său, însă de facto sunt preluate și exploatate de pârâtă.
Recurenta-reclamantă apreciază că este îndeplinită și cerința legăturii de cauzalitate între prejudiciu și nerespectarea obligațiilor contractuale, în sensul în care preluarea faptică a clădirilor, fără plata contravalorii acestora, deși contractul a fost încetat, duce la privarea sa de investițiile pe care le-a realizat, precum și cea a vinovăției părții care a cauzat prejudiciul, întrucât, cu bună știință A.L.P.A.B. a preluat faptic și exploatează clădirile sale, se bucură de investițiile pe care le-a efectuat, deși cunoaște că trebuia să remită contravaloarea acestora încă de la data la care contractul a încetat.
În susținerea argumentelor invocate, recurenta-reclamantă precizează că noul Cod civil nu oferă o definiție a novației, ci doar enumeră în art. 1.609 cele trei cazuri în care aceasta se produce: a) când debitorul contractează față de creditor o obligație nouă, care înlocuiește și stinge obligația inițială; b) când un debitor nou îl înlocuiește pe cel inițial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligația inițială; sau c) când, ca efect at unui contract nou, un alt creditor este substituit celui inițial, față de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligația veche. După cum se observă, legea subliniază elementul fundamental al novației, care este stingerea vechii obligații. În acest fel, novația se deosebește de cesiunea de creanță și de subrogația în drepturile creditorului care, chiar dacă presupun schimbarea persoanei creditorului, păstrează obligația inițială și o transmit noului creditor.
Astfel cum susține recurenta-reclamantă, în cazul dedus judecății, contractul dintre părțile acestui litigiu a încetat în momentul intervenirii novației, stingându-se obligațiile prevăzute în acest contract și născându-se obligații noi între părțile cu privire la care a intervenit novația.
De vreme ce obligațiile au fost stinse, iar bunurile ce fac obiectul procesului verbal îi aparțin, recurenta-reclamantă consideră că pârâta îi datorează contravaloarea acestora în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din contractul de asociere în participațiune.
Cu privire la motivele instanței de apel referitoare la pretinsa lipsă de fundamentare a acțiunii pe probe din care să reiasă că toate clădirile ar fi în patrimoniul său, precum și la faptul că autorizația de construire nu este un titlu de proprietate, recurenta-reclamantă arată că a depus la dosarul cauzei dovezi din care rezultă preluarea clădirilor, adică procesul-verbal de predare-primire nr. 1 din 08.07.2010, care, coroborat cu autorizația de construire, recunoașterea părții adverse cu privire la existența acestor clădiri, extrase din contabilitatea sa conduc, fără tăgadă, la concluzia că bunurile enumerate există și se află în patrimoniul său.
De asemenea, arată că a propus și efectuarea unei expertize prin care să fie evaluate bunurile menționate, probă care i-a fost respinsă, în condițiile în care, ulterior, instanța ce apreciat că nu există suficiente probe, or, recurenta-reclamantă apreciază că o atare conduită din partea instanței confirmă nelegalitatea soluției pronunțate.
O altă critică de nelegalitate vizează încălcarea dispozițiilor art. 1.348 C. civ., referitor la cererea subsidiară de obligare a pârâtei la plata contravalorii construcțiilor ce îi aparțin, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că acțiunea în restituire bazată pe îmbogățirea fără just temei are caracter subsidiar, în sensul că nu poate fi exercitată decât în absența oricărui alt mijloc juridic prin care cel sărăcit și-ar putea recupera pierderea suferită.
Prin urmare, invocarea îmbogățirii fără justă cauză, în subsidiarul răspunderii contractuale nu este o acțiune licită de consolidare a solicitării principale și nu poate fi calificată ca o cerere fără temei, astfel cum a apreciat instanța de apel.
Recurenta-reclamantă subliniază că patrimoniul său este privat de contravaloarea clădirilor care sunt folosite de pârâtă în mod abuziv, deși investițiile în construirea acestora au fost realizate de reclamantă, or, în cazul în care, prin absurd s-ar considera că nu există o răspundere contractuală, totuși nu poate fi ignorată existența prejudiciului, motiv pentru care apreciază că, în subsidiar, se impune a fi admisă această actio de in rem verso.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte care, la 2 iulie 2024, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cu privire la motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat nulitatea recursului.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 17 iulie 2024, iar aceasta nu a formulat răspuns la întâmpinare.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru considerentele care urmează:
Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.
În susținerea recursului declarat din perspectiva incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile legale enunțate mai sus, recurenta-reclamantă invocă faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, atunci când s-a raportat la afirmațiile sale referitoare la dreptul de proprietate asupra construcțiilor, precizând că, deși instanța de apel a apreciat că autorizația de construire și respectiv procesul-verbal pe care l-a încheiat cu cel care a edificat construcțiile nu constituie titlu de proprietate, totuși nu a stabilit cine este titularul acestui drept, în condițiile în care construcțiile există și nu au fost edificate de partea adversă.
Consideră că această omisiune reprezintă o contradicție între afirmația că nu ar fi avut în proprietate aceste construcții și faptul că acestea există, dar nu au fost edificate de A.L.P.A.B., concluzionând că, dacă în prezent A.L.P.A.B. nu este proprietar, această calitate este deținută de cealaltă parte din contract, adică constructorul inițial de la care a preluat construcțiile și pe care nu le-a predat entității care a înlocuit-o în contract.
Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.
În raport de aceste aspecte teoretice și de criticile dezvoltate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că acestea nu poate fi circumscrise motivului de casare invocat, partea afirmând contradicția dintre considerentele instanței și argumentele sale, pe care le-a expus în susținerea apelului.
Înalta Curte subliniază că, pentru a fi în prezența unor considerente contradictorii, este necesar ca din unele considerente să rezulte temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora. Or, analizând criticile invocate în susținerea apelului și constatând netemeinicia acestora, considerentele instanței nu pot decât să infirme argumentele părții.
În ceea ce privește critica recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel nu a stabilit titularul dreptului de proprietate asupra construcțiilor, Înalta Curte arată că principiul disponibilității este specific procesului civil.
Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar în condițiile art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.
Reiese, în raport de dispozițiile legale mai sus enunțate că, părțile pot determina nu numai existența procesului, ci și conținutul procedurii judiciare, prin stabilirea cadrului procesual, cu privire la părțile, obiectul și cauza acesteia, precum și a fazelor și a etapelor sale.
Înalta Curte reține că, prin cererea dedusă judecății, reclamanta A S.R.L., prin lichidator judiciar B S.P.R.L., recurenta din prezentul dosar, în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA LACURI, PARCURI ȘI AGREMENT BUCUREȘTI (A.L.P.A.B.), a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 454.740 lei (echivalentul a 4.547.400.000 ROL), în temeiul art. 6 lit. i) din contractul de asociere în participațiune nr. 105/04.06.2002. În subsidiar, în cazul în care instanța ar aprecia că nu este incidentă clauza menționată anterior, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 454.740 lei, în temeiul art. 1.640 alin. 1, raportat la art. 1.345 C. civ., reprezentând pierderea patrimonială suferită de reclamantă, precum și câștigul realizat în mod nejustificat de pârâtă.
Înalta Curte subliniază că instanța este ținută și de cauza cererii de chemare în judecată, neputând să schimbe, peste voința celui care are calitatea de reclamant în cererea respectivă, fundamentul pretenției deduse judecății. Prin cauza cererii de chemare în judecată se înțelege situația de fapt calificată juridic.
Ca atare, în raport de cadrul procesual arătat mai sus, nu se poate reproșa instanței de apel faptul că nu a stabilit titularul dreptului de proprietate asupra construcțiilor, câtă vreme nu există un petit al acțiunii reclamantei – recurenta – în acest sens.
Criticile recurentei-reclamante exprimă, de fapt, nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată în cauză, aspect ce nu poate constitui un motiv de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curta va înlătura și criticile de nelegalitate circumscrise motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acestea vizează situația de fapt, intenția părții fiind aceea de a argumenta cu privire la temeinicia pretențiilor sale, fiind o reiterare a motivelor de apel.
Ca atare, susținerile recurentei-reclamante, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.
Prezentarea din nou a argumentelor expuse în calea de atac a apelului nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Deși recurenta-reclamantă invocă încălcarea dispozițiilor art. 1.609 și 1.348 C. civ., prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, aceasta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, neexpunând critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și nearătând în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.
Continuând analiza criticilor dezvoltate de recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, în sensul că a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care reiese că bunurile există și se află în patrimoniul său, precum și faptul că instanța de apel a respins solicitarea de efectuare a unei expertize prin care să se realizeze o evaluare a construcțiilor, pentru ca ulterior să constate că partea nu a depus suficiente dovezi, Înalta Curte arată că aceasta critică modalitatea în care instanța a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care acestea o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria viziune asupra temeiniciei acțiunii.
Întrucât temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurenta-reclamantă.
În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L., prin lichidator judiciar B S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 337/A din 27 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L., prin lichidator judiciar B S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 337/A din 27 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 octombrie 2024.