Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă la data de 2 octombrie 2020, sub nr. x/3/2020, reclamanții A și B în contradictoriu cu pârâta Societatea C S.R.L., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună rezilierea contractului de antrepriză nr. TOP 023/14.05.2019 încheiat între reclamanți și pârâta C S.R.L.; obligarea pârâtei C S.R.L. la restituirea către reclamanți a sumei de 317.500 lei, astfel cum s-a obligat pârâta prin art. 7.1.1. lit. b) din contract; obligarea pârâtei la restituirea sumei de bani ce reprezintă diferența dintre prețul cumulat al etapelor de construcție, achitat integral de reclamanți, și valoarea efectivă a lucrării la stadiul fizic actual; obligarea pârâtei la restituirea sumei de bani reprezentând valoarea lucrărilor contractate dar nefinalizate de pârâtă; obligarea pârâtei la plata dobânzilor aferente sumelor de bani achitate de reclamanți reprezentând valoarea lucrărilor contractate, dobânzi calculate de la data plății și până la data restituirii plății de către pârâtă; obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, calculată de la data de 04.11.2019 și până la data predării efectiv a imobilului; cu cheltuieli de judecată.
La data de 9 noiembrie 2021, reclamanții au formulat cerere completatoare și precizatoare prin care au arătat că învestesc instanța cu următoarele capete de cerere: rezilierea Contractului de antrepriză nr. TOP 023/14.05.2019 încheiat între reclamanți și pârâta C S.R.L.; obligarea pârâtei C S.R.L. la plata sumei de 317.500 lei, astfel cum s-a obligat prin art. 7.1.1. lit. b) din contract; obligarea pârâtei la plata lucrărilor și materialelor necesare pentru finalizarea construcției; obligarea pârâtei la predarea întregii documentații întocmite în baza Contractului nr. RGV 104/08.07.2017 și Contractului nr. TOP 023/14.05.2019, respectiv predarea documentelor prevăzute în Capitoul II pct. 7 lit. c) și f), pct. 8 lit. a)- f) și pct. 8 lit. a) din Regulamentului din 14 iunie 1994 privind recepția construcțiilor; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1868/27 iulie 2023 Tribunalul București secția a-VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei soluții au formulat apel reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 308/2024 din 22 februarie 2024 Curtea de Apel București Secția a VI-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a dispus rezilierea contractului de antrepriză nr. TOP 023/14.05.2019 încheiat între reclamanți și pârâtă, pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor contractuale, și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 317.500 lei daune interese. A fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta și la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel.
Reclamanții au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 308/2024 din 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VI-a Civilă, solcitând casarea parțială a hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, numai în ceea ce privește soluția pronunțată asupra capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata lucrărilor și materialelor necesare pentru finalizarea construcției.
În motivare, după expunerea pe larg a parcursului procesual, reclamanții invocă aplicarea greșită, de către instanța de apel, a normelor de drept material ce reglementează repararea prejudiciului, respectiv clauza penală, indicând în acest sens dispozițiile art. 1531, art. 1530, art. 1538 și art. 1539 din C. civ.
Sub un prim aspect, în ceea ce privește dispozițiile art. 1538 alin. (2) din C. civ., arată că au solicitat instanței de apel exclusiv clauza penală cuprinsă în art. 7.1.1. lit. b) din Contractul nr. TOP 023/14.05.2019, nu și executarea silită în natură a obligației principale.
Separat, printr-un capăt de cerere distinct, au solicitat daune interese constând în contravaloarea lucrărilor și materialelor necesare în vederea finalizării construcției, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1530 din C. civ.
Arată recurenții că nu există nicio prevedere legală care să interzică cumularea clauzei penale cu daune interese, cu atât mai mult cu cât cele două sume solicitate prezintă scopuri și meniri diferite. Astfel, clauza penală cuprinsă în art. 7.1.1. lit. b) din contract echivalează cu o sancțiune aplicată antreprenorului pentru executarea cu întârziere a obligațiilor, pe când suma de 600.492 lei, astfel cum a fost ea estimată de expert în raportul de expertiză întocmit în faza procesuală a fondului, reprezintă valoarea totală a lucrărilor nerealizate și a materialelor necesare pentru finalizarea construcției la momentul actual.
Față de aceste considerente, apreciază că susținerea instanței potrivit căreia clauza penală a fost stipulată în contract în vederea efectuării lucrărilor necesare pentru finalizarea construcției apare ca fiind eronată, câtă vreme recurenții s-au conformat dispozițiilor art. 1538 alin. (2) din C. civ.
Sub un al doilea aspect, arată că în cauză erau incidente dispozițiile art. 1539 din C. civ, câtă vreme art. 7 din contract se referă la Neexecutarea obligațiilor contractuale, iar art. 7.1 la Sancțiuni pentru executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale, articol în cuprinsul căruia a fost prevăzută și clauza penală/penalitatea ce urma a fi aplicată antreprenorului dacă situația ar fi impus o asemenea măsură.
Mai arată și că, soluția instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1531 din C. civ, prin nerecunoașterea dreptului de a primi o acoperire integrală a prejudiciului ce le-a fost cauzat ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către intimată. În același sens, mai invocă și art. 1533 din C. civ.
În drept, au invocat dispozițiile art. 486 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În cauză nu s-a formulat întâmpinare.
Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Sub aspectul situației de fapt, instanța de apel a reținut că între reclamanți și societatea D S.R.L. s-a încheiat contractul de antrepriză RGV nr. 104/08.07.2017 având ca obiect realizarea de către antreprenor a unei construcții. Întrucât antreprenorul nu și-a executat în totalitate și la timp obligațiile contractuale, reclamanții au recurs la mediere, încheind la data de 14.05.2019 un acord de mediere. Părțile au convenit rezilierea contractului RGV 104/08.07.2017 și încheierea contractului de antrepriză nr. TOP 023/14.05.2019 cu intimata pârâtă C S.R.L. având ca obiect realizarea finisajelor construcției. Cu alte cuvinte, urmare a neîndeplinirii integrale a obligațiilor de către primul antreprenor D S.R.L. căruia i s-a achitat prețul în cea mai mare parte, și care a intrat ulterior în insolvență, reclamanții au încheiat contractul cu pârâta-intimată C S.R.L., al cărei reprezentant era același cu cel al D S.R.L., în scopul stabilirii termenului de 04.11.2019 ca termen limită privind finalizarea locuinței.
A constatat instanța de apel, în privința obligației de realizare a finisajelor construcției de către pârâta-intimată, că aceasta nu a fost executată deloc, motiv pentru care a dispus rezilierea contractului de antrepriză nr. TOP 023/14.05.2019.
Totodată, instanța de apel a constatat că potrivit art. 7.1.1. lit. b) din contractul încheiat între părți, antreprenorul urma să achite, pentru neexecutarea și/sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate, contravaloarea lucrărilor neefectuate conform anexei 1.
„Așadar această dispoziție contractuală cuprinde o clauză penală, o evaluare anticipată a prejudiciului generat apelanților reclamanți în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligațiilor asumate de intimata pârâtă.”
În consecință, pârâta a fost obligată la plata către reclamanți a sumei de 317.500 lei, reprezentând despăgubiri pentru neexecutarea obligațiilor asumate.
Împotriva acestor soluții nu s-a formulat recurs, singura soluție criticată de către recurenți fiind cea referitoare la respingerea cererii de obligare a pârâtei la pata lucrărilor și materialelor necesare pentru finalizarea construcției.
Din perspectiva dispozițiilor art. 1538 alin. (2) din C. civ, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestora, dând eficiență manifestării de voință a reclamanților care au optat pentru solicitarea executării clauzei penale și nu pentru executarea silită în natură a obligației principale.
Cât privește critica recurenților în sensul că potrivit dispozițiilor art. 1530 din C. civ ar fi avut dreptul și la despăgubiri, distinct de clauza penală, deoarece „nu există vreo prevedere legală care să interzică cumularea clauzei penale cu daune interese”, Curtea constată că este nefondată deoarece, potrivit dispozițiilor legale, clauza penală reprezintă chiar daunele-interese evaluate convențional.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1530 din C. civ, creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.
Întinderea daunelor-interese poate fi stabilită de către instanță, prin lege sau prin convenția părților. În acest din urmă sens, potrivit dispozițiilor art. 1538 alin. (1) din C. civ, clauza penală este convenția prin care părțile stabilesc în mod anticipat echivalentul prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării obligației contractuale, cu alte cuvinte întinderea daunelor-interese cuvenite creditorului obligației neexecutate.
În consecință, nu se poate pune problema unui „cumul” al daunelor-interese cu clauza penală, aceasta din urmă reprezentând, ea însăși, o evalure convențională a daunelor-interese. Ceea ce pretind de fapt recurenții este că întinderea daunelor-interese stabilită pe cale convențională, prin clauza penală prevăzută în contract, nu este suficientă pentru acoperirea întregului prejudiciu pe care îl pretind.
Însă, dacă s-a prevăzut o clauză penală în contract, pe de-o parte creditorul nu mai este ținut să probeze existența și întinderea prejudiciului, iar pe de altă parte, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, această împrejurare exclude acordarea oricăror alte sume cu titlu de daune-interese compensatorii.
Atunci când clauza penală a fost stabilită pentru neexecutarea obligațiilor, aceasta nu poate fi cumulată cu executarea silită în natură sau cu daune-interese compensatorii, ci numai cu daunele-interese moratorii.
Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel, în urma analiziei probatoriului administrat în cauză, a ajuns la concluzia că părțile au stipulat clauza penală în contract pentru situația neexecutării obligației contractuale asumate de intimată, și nu pentru executarea cu întârziere a acesteia.
Sub acest aspect, critica recurenților referitoare la greșita apreciere a naturii clauzei penale de către instanța de apel nu poate fi analizată, câtă vreme ar presupune o reevaluare a probatoriului, ceea ce însă nu mai este posibil în calea de atac a recursului, în care pot fi analizate numai criticile de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie.
Pe de altă parte, deși în recurs se invocă faptul că acea clauză penală ar fi fost stipulată în contract pentru situația executării cu întârziere a obligațiilor contractuale de către intimată, o asemenea situație de fapt nu a fost niciodată susținută de recurenți, aceștia invocând în fața instanțelor de fond neexecutarea obligațiilor asumate de intimată și nicidecum executarea acestora cu întârziere.
În consecință, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1539 din C. civ, astfel că este nefondată critica recurenților în sensul încălcării acestor dispoziții de către instanța de apel.
De asemenea, în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1531 din C. civ, câtă vreme întinderea daunelor-interese ce se cuvin recurenților în cazul neexecutării obligațiilor contractuale de către intimată a fost stabilită în mod anticipat de către părți prin contract, și nu pe cale judiciară.
Nici invocarea dispozițiilor art. 1533 din C. civ nu este de natură să fundamenteze pretențiile recurenților, în condițiile în care, sub aspectul situației de fapt, în cauză nu s-a reținut că „neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave” a intimatei, iar în recurs nu este posibilă cenzurarea situației de fapt reținute de instanța de apel.
Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți A și B împotriva deciziei civile nr. 308/2024 din 22 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A și B împotriva deciziei civile nr. 308/2024 din 22 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2024.