Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – Secția civilă sub nr. x/87/2023, reclamanta A SRL, în contradictoriu cu pârâții B SRL și Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Informatică - Registrul Român de Domenii.RO (ROTLD), a solicitat obligarea pârâtei B SRL să transfere toate drepturile pe care le deține asupra domeniului web www.x.ro și obligarea pârâtei ROTDL să efectueze toate demersurile în vederea efectuării transferului de folosință asupra domeniului web www.x.ro.
În drept, au fost invocate prevederile art. 2039 C. civ. și ale art. 2041 al.1 și 3 C. civ. și Legea nr. 84/1998.
Reclamanta A SRL, prin cererea adițională formulată, a solicitat completarea cererii principale sub aspectul obiectului și cauzei, solicitând, în temeiul art. 2039 C. civ., să se constate faptul că reclamantul este titularul real al dreptului de folosință asupra domeniului web www.x.ro, ca urmare a faptului că pârâta a acționat, la momentul înregistrării domeniul la ROTLD, în baza unui contract de mandat fără reprezentare (convenție de prete-nom). Pe cale de consecință, în temeiul art. 2041 alin. (1) și 3 C. civ., a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B SRL să transfere toate drepturile pe care le deține asupra domeniului web www.x.ro și să efectueze toate demersurile (juridice si tehnice) necesare în vedere realizării transferului dreptului de folosință asupra domeniului web www.x.ro.
Prin sentința civilă nr. 242/25.09.2023, Tribunalul Teleorman – Secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Informatică - Registrul Român de Domenii.RO (ROTLD), a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A SRL, în contradictoriu cu pârâții C, așa cum a fost completată, având ca obiect obligația de a face, a constatat că reclamanta este titulara reală a dreptului de folosință asupra domeniului web www.x.ro, în baza contractului de mandat fără reprezentare, a obligat pe pârâta B S.R.L. să transfere către reclamantă toate drepturile pe care le deține asupra domeniului web www.x.ro și să efectueze toate demersurile juridice și tehnice necesare în vederea realizării transferului dreptului de folosință asupra domeniului web www.x.ro, a respins cererea în raport cu pârâtul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Informatică - Registrul Român de Domenii.RO (ROTLD), pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, luând act că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B SRL, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, sub nr. x/87/2023.
2.Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență.
Prin încheierea civilă nr. 18 din data de 05.06.2024, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A SRL, și pe pârâtul B SRL, secțiilor V-VI profesioniști ale Curții de Apel București.
Pentru a pronunța această hotărâre Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, prin raportare la dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și la Decizia nr. 18/17.10.2016, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a reținut că nu se poate stabili competența instanței civile, complet specializat în materie de proprietate intelectuală, prin raportare la indicarea în cererea de chemare în judecată a dispozițiilor Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, de vreme ce nici prin situația de fapt expusă de către părți și nici prin cea reținută de către prima instanță nu s-a reținut că, în cauză, acestea și-ar opune drepturi conferite de sfera de protecție specifică mărcilor.
Curtea a concluzionat că, în primă instanță, cauza a fost soluționată de Tribunalul Teleorman, situație ce nu constituie un impediment la invocarea, în prezentul stadiu procesual, a excepției necompetenței materiale funcționale, având în vedere că Tribunalul Teleorman nu are configurată funcțional o secție distinctă, specializată în litigii cu profesioniști, astfel de cauze judecându-se în cadrul secției civile care înglobează și rezolvarea acestor dosare, instanța de apel având, însă, configurate astfel de secții separate.
Învestită cu soluționarea cauzei după declinare, Curtea de Apel București – Secția a VI-a civilă a pronunțat încheierea civilă nr. 66 A din data de 03.10.2024, prin care a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A SRL și pe pârâtul B SRL, în favoarea Secției a IV-a civile din cadrul Curții de Apel București.
În motivare, s-a reținut, în conformitate cu Decizia nr. 18/17.10.2016, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, Decizia nr. 2/2019, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, și prevederile art. 226 alin. (2) lit. b din Legea nr. 71/2011, că intră în competența tribunalelor/secțiilor/completurilor specializate acele litigii care, prin raportare la obiectul sau natura lor, implică valorificarea experienței profesionale specializate a judecătorilor.
Astfel, Curtea a reținut că, pentru a se determina competența funcțională, trebuie să se țină seama nu de calitatea părților, ci de natura cauzei, iar în cadrul acestui demers este necesară raportarea la considerentele primei instanțe și la susținerile concrete ale părților, ce vor fi deduse judecății instanței de apel.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat dispozițiile art. 39 din Legea nr. 84/1998, care permit titularului mărcii să solicite interzicerea utilizării semnului în scop publicitar și pe cele ale art. 2039 și 2041 alin. (1) C. civ. referitoare la mandatul fără reprezentare.
Din cuprinsul apelului formulat, raportat la considerentele hotărârii atacate, Curtea a observat că se invocă, în esență, aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor art. 2039 și 2041 alin. (1) C. civ. referitoare la mandatul fără reprezentare, voința reală a părților fiind aceea de a fi încheiat un contract de prestări servicii, motiv pentru care a apreciat că analiza acestor critici, de natură pur civilă, nu implică valorificarea cunoștințelor și a experienței profesionale a judecătorilor specializați care compun Secția a VI-a civilă.
II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:
Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.
Dispozițiile privitoare la conflictul de competență sunt aplicabile și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere, conform art. 136 alin. (1) C. proc. civ.
În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței materiale procesuale a instanței de judecată cu privire la soluționarea unui litigiu purtat între două societăți, iar temeiul juridic al cererii deduse judecății este reprezentat de dispozițiile art. 39 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.
Astfel, Înalta Curte constată că a fost declinată reciproc competența de soluționare a cauzei între Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă și Curtea de Apel București – Secția a VI-a civilă, prima instanță reținând că sunt aplicabile dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și Decizia nr. 18/17.10.2016, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, care determină competența de soluționare a cauzei în favoarea secției specializate în soluționarea litigiilor cu profesioniști, în timp ce Secția a VI-a civilă a Curții de Apel București a stabilit competența de soluționare a pricinii prin raportare la dispozițiile art. 226 alin. (2) lit. b din Legea nr. 71/2011 și prin raportare la Decizia nr. 18/17.10.2016, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii și Decizia nr. 2/2019, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, precum și art. 39 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, care determină competența de soluționare a instanței civile specializate în soluționarea cauzelor de proprietate intelectuală.
Prin Decizia nr. 18/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat: „competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare”.
Pentru a decide astfel, instanța supremă a avut în vedere considerentul nr. 174 din Decizia nr. 18/2016, stabilind că „pentru determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate, se va ține seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare”. Judecătorul este cel care trebuie să aprecieze asupra competenței materiale procesuale proprii în soluționarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit, decelând „elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate” de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
Înalta Curte constată că toate cele patru categorii prevăzute de art. 226 din Legea nr. 71/2011 sunt grefate pe una și aceeași activitate, respectiv pe activitatea comercială/economică și izvorăsc din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ de către un profesionist comerciant.
În concepția Noului Cod civil, profesioniștii sunt toți cei care exploatează o întreprindere, astfel cum prevede art. 3 alin. (2).
Determinantă în stabilirea competenței materiale procesuale este natura litigiului, iar nu exclusiv calitatea de profesionist a cel puțin unei părți dintre cele implicate în proces.
Astfel, calitatea de profesionist a părților nu poate constitui prin ea însăși un criteriu determinant în scopul încadrării unui litigiu în una din categoriile exemplificate la art. 226 din Legea nr. 71/2011 și a includerii acestuia în categoria litigiilor cu profesioniștii.
În speță, prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul judecății cu privire la care s-a formulat prezentul apel, s-a solicitat să se constate faptul că reclamantul este titularul real al dreptului de folosință asupra domeniului web www.x.ro, ca urmare a faptului că pârâtul a acționat la momentul înregistrării domeniul la ROTLD în baza unui contract de mandat fără reprezentare (convenție de prete-nom). Pe cale de consecință, în temeiul art. 2041 alin. (1) și 3 C.civ., a solicitat să se dispună obligarea pârâtului B SRL să transfere toate drepturile pe care le deține asupra domeniului web www.x.ro și să efectueze toate demersurile (juridice si tehnice) necesare în vedere realizării transferului dreptului de folosință asupra domeniului web www.x.ro.
Totodată, trebuie observat că reclamanta a indicat drept temei al cererii sale dispozițiile art. 39 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, temei de drept care atrage competența de soluționare în favoarea unui complet specializat în materia proprietății intelectuale, iar nu a unuia specializat în soluționarea litigiilor cu profesioniști.
În acest context, este relevant faptul că obiectul și temeiul juridic al cererii nu prezintă elemente comune cu vreuna dintre cele patru categorii de cauze prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și impun concluzia că litigiul dedus judecății are caracter civil, fiind disputate drepturi ce rezultă din invocarea Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, act normativ invocat de reclamantă în cererea sa.
Sub aspectul legalei învestiri a instanței de apel, nu prezintă relevanță faptul că prima instanță a pronunțat o soluție de respingere a cererii de chemare în judecată, reținând lipsa probelor care să ateste folosirea de către pârâtă, în activitatea sa comercială, a numelui de domeniu menționat în cererea dedusă judecății. Ceea ce este relevant este faptul că instanța de apel este chemată să verifice legalitatea și temeinicia acestei soluții, inclusiv prin raportare la temeiul de drept indicat de reclamant, respectiv dispozițiile art. 39 din Legea nr. 84/1998, ceea ce atrage competența de soluționare a unui complet specializat în materia proprietății intelectuale.
De asemenea, prin Decizia nr. 4/24.04.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2) art. 131 alin. (1) art. 133 și art. 136 C. proc. civ., competența materială procesuală a instanței de control judiciar se va determina: cu respectarea specializării primei instanțe (complet/secție), care se va aplica în mod corespunzător și în calea de atac; în considerarea obiectului și naturii litigiului, astfel cum au fost acestea stabilite de instanța de fond, în cazul soluționării în prim grad de jurisdicție a litigiului de către o instanță care nu cuprinde structuri specializate (secții/completuri).
Prin urmare, având în vedere că, în primul ciclu procesual (fond), litigiul a fost soluționat de un complet specializat în materie civilă, Tribunalul Teleorman – Secția civilă, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 84/1998 și la dispozițiile art. 2041 alin. (1) și 3 C. civ., în calea de atac competența de soluționare a apelului revine secției din cadrul curții de apel corespunzătoare secției din cadrul tribunalului care a pronunțat hotărârea atacată, completul învestit cu soluționarea căii de atac neputând face abstracție de competența completului ce a soluționat procesul în primă instanță. Cum raportul juridic dedus judecății în apel reclamă o analiză a cererii prin prisma reglementării speciale cuprinse în art. 39 din Legea nr. 84/1998, natura specifică a litigiului atrage competența de soluționare a unui complet specializat în materia proprietății intelectuale, iar nu a unuia specializat în soluționarea litigiilor cu profesioniști.
Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției a IV-a Civilă a Curții de Apel București.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2025.