Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin ordonanța din data de 14 iunie 2024, emisă în dosarul nr. X/P/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. a C. proc. pen., clasarea cauzei având ca obiect sesizarea formulată de A, sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. ș.a. pretins comise de magistrați.
Pentru a dispune în acest sens, procurorul a reținut că în cauză au fost înregistrate plângeri penale formulate de A, din mun. Botoșani împotriva unor magistrați, fiind redat conținutul acestora.
S-a arătat că la dosar, în data de 13.06.2024, s-a primit cererea formulată de petent de informare cu privire la stadiul cauzei, acesta solicitând soluționarea rapidă astfel încât să-i fie recunoscute drepturile civile învederate mai sus.
Procurorul a constatat că petentul își exprimă nemulțumirea cu privire la magistrații reclamați, dar fără să descrie în concret conținutul presupuselor fapte de natură penală imputate acestora și fără a indica mijloace de probă în dovedirea acestora.
Analizând actul de sesizare, procurorul a constatat că a acesta nu îndeplinește cerințele de admisibilitate prevăzute de lege, în sensul că nu sunt descrise situații de fapt concrete, de natură să definească prin conținut anumite infracțiuni, motiv pentru care nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem. Față de repetatele sesizări și memorii formulate de petent, s-a apreciat că nu se justifică audierea acestuia.
În conformitate cu dispozițiile art. 289 C. proc. pen., plângerea ca modalitate de sesizare a organului de urmărire penală trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.
În ceea ce privește faptele sesizate, acestea trebuie descrise într-o modalitate care să permită, pe de o parte, determinarea cu precizie a limitelor învestirii organului judiciar, iar pe de altă parte, realizarea unei analize inițiale din perspectiva dispozițiilor art. 16 C. proc. pen.. Din cuprinsul plângerii trebuie să rezulte data faptei, împrejurările în care a fost comisă și urmarea produsă, astfel încât să se poată stabili dacă fapta este prevăzută de legea penală sau dacă s-a împlinit termenul de prescripție.
În acest sens, în Decizia nr.405/2016 a Curții Constituționale referitor la infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., s-a motivat că nu se poate reține atunci când pentru faptele concrete învederate remediile extrapenale, cum ar fi căile de atac împotriva ordonanțelor emise de procuror sau împotriva hotărârilor judecătorești. Când sunt criticate, sub aspectul legalității șt temeiniciei astfel de acte, trebuie exercitate căile de atac, iar criticile formulate nu pot sta la baza reținerii infracțiunii de abuz în serviciu. Decizia menționată conține astfel o astfel de motivare pe tema caracterului subsidiar al abuzului în serviciu în sensul că nu se poate reține când pentru faptele respective remediile sau mijloacele de restabilire a legalității sunt altele decât reținerea încălcării legii penale substanțiale.
Așa cum s-a reținut de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 631/2014, trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) și caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate). În doctrină, s-a arătat că prin norma de incriminare se stabilește un model abstract al faptei, pentru a fi relevante din punct de vedere penal faptele sesizate fiind necesar a se circumscrie descrierii din norma de incriminare.
Referitor la activitatea magistraților procurori și judecători, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural. Or, eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, și justificarea existenței lor.
Nemulțumirile părților implicate în proces, cu referire la modul concret de soluționare a cauzei, trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele cunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție, prin promovarea unei plângeri penale împotriva sa magistraților care au soluționat respectivele cauze.
Instanțele judecătorești, ca și parchetele de pe lângă acestea, sunt suverane în a aprecia obținerea probatoriului administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-se interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluția pronunțată de acestea, nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce ie revin potrivit legii magistraților și prin la urmare, nu pot conduce prin ele însele, Ia reținerea unor infracțiuni.
S-a mai arătat că nu este permis ca pe calea plângerii penale să se tindă la desființarea unei soluții. Petenții trebuie să își exercite nemulțumirile în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, întrucât determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale este de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, numai în condițiile respectării autonomiei și independenței magistraților.
Din lecturarea sesizărilor din dosar, s-a apreciat că rezultă clar că petentul a solicitat ”cercetarea' a soluțiilor dispuse de magistrați reclamați în alte cauze civile și penale în care a formulat sesizările, însă organele de urmărire penală din speța de față nu au dreptul de a exercita atribuțiile procurorilor ierarhic superiori celor reclamați, ale judecătorilor de cameră preliminară sau ale instanțelor de judecată civile sau penale. În plângerile de la dosar, petentul a făcut referiri la titluri de proprietate, moștenire și drepturi asupra acesteia, însă în speța de față nu există dreptul legal de a se stabili că petentul sau alte persoane au întemeiate pretențiile civile, că anumite bunuri mobile sau imobile se cuvin cuiva, astfel de analize și decizii fiind în sfera de competență a instanțelor de judecată civilă. Explicit petentul a solicitat ca în speța de față să fie readministrate mijloace de probă din dosarele civile și penale în care a fost implicat și a afirmat că are drepturi civile asupra unor bunuri, însă, strict cu privire la pretinse infracțiuni comise de magistrații pe care i-a reclamat s-a reținut că a încercat căi de atac, neprevăzute de lege, împotriva soluțiilor acestora, iar toate argumentele, cererile și pretențiile petentului nu conțin descrieri de fapte concrete ce ar putea fi cercetate ca fiind infracțiuni comise de magistrați. Împotriva soluțiilor dispuse de aceștia, singurul remediu îl constituie exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, iar opinia că organele de urmărire penală sesizate cu plângeri împotriva magistraților trebuie să reia probatoriul și să dispună alte soluții în cauzele penale și civile în care petentul a fost implicat, este nefondată și nejuridică.
Împotriva ordonanței de clasare din data de 14 iunie 2024, emisă în dosarul nr. X/P/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 339 C. proc. pen., petentul A a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, la data de 04.07.2024.
Prin ordonanța nr. X/II/2/2024 din 12 iulie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Urmărire penală și criminalistică, s-a respins plângerea formulată de petentul A, împotriva soluției de clasare nr.X/P/2023 din 14 iunie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală, ca nefondată.
Procurorul ierarhic superior a reținut că, nu există niciun indiciu de natură a conduce la identificarea vreunui viciu de natură substanțială ori procedurală apt să conducă la infirmarea acesteia. Elementele existente în cuprinsul sesizării au avut aptitudinea necesară adoptării juste a soluției de clasare pe considerentul că nu sunt întrunite condițiile esențiale de fond și formă ale sesizării.
Împotriva soluției dispuse prin ordonanța din 14 iunie 2024, în dosarul nr. X/P/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. X/II/2/2024 din 12 iulie 2024 a aceleiași unități de parchet, în temeiul art. 340 C. proc. pen., a formulat plângere petentul A solicitând desființarea ordonanței atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale.
Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că soluția de clasare este legală și temeinică, bazându-se pe o corectă și justă evaluare a actelor și lucrărilor dosarului prin prisma dispozițiilor legale aplicabile.
Conform art. 340 alin. (1) C. proc. pen., pot fi atacate cu plângere soluțiile procurorului, respectiv soluția de clasare dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu.
Actul atacat de petentul A este ordonanța de clasare din data de 14 iunie 2024 emisă în dosarul nr. X/P/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică.
În cadrul soluționării plângerii se verifică actul procesual contestat pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei precum și a înscrisurilor administrate în cursul judecării plângerii. Partea are posibilitatea de a invoca un ansamblu probatoriu ce poate sau putea fi administrat de procuror, însă a fost ignorat, cu consecința nesocotirii intereselor sale legitime.
Se constată că în cursul judecății plângerii petentul nu a solicitat sau invocat alte mijloace de probă care să conțină date utile sub aspectul faptelor sesizate.
Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție reține că, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. a C. proc. pen., „(1) Clasarea se dispune când: a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării; (...)”.
Deopotrivă, conform prevederilor art. 289 alin. (2) C. proc. pen., „(2) Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.”
Judecătorul de cameră preliminară reține că învestirea organelor judiciare nu se poate face în lipsa sesizării legale, care constituie temeiul și punctul de plecare al desfășurării procesului penal, iar indicarea în cuprinsul plângerii a tuturor mențiunilor prevăzute de art. 289 alin. (2) C. proc. pen. constituie o condiție privind admisibilitatea plângerii. Potrivit dispozițiilor menționate anterior, sesizarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu o situație de fapt concretă și determinată, care să constituie punctul de plecare al cercetărilor penale în cauză.
Plângerea formulată de petentul A nu îndeplinește condițiile de formă și de fond prevăzute de legea procesual penală, respectiv cele indicate în art. 289 alin. (2) C. proc. pen., întrucât, în conținutul său, nu este descrisă o conduită ilicit penală aptă a se suprapune infracțiunilor evocate. Petentul nici nu a evocat, expus ori indicat probe relevante decelării unei activități ilicit penale a persoanelor vizate de plângere.
Criticile petentului pot fi subsumate nemulțumirii față de soluțiile emise anterior, în procedurile judiciare la care a luat parte.
Aspectele menționate de petent în cuprinsul plângerii formulate au constat în indicarea infracțiunilor, fără ca baza factuală să fie aptă a se suprapune peste conduita ilicită descrisă de norma de incriminare.
Judecătorul de camera preliminară constată că, prin plângerea înregistrată pe rolul instanței, petentul, nu a descris o conduită aptă a fi evaluată ca ilicită în sarcina intimaților vizați, nu a indicat activități ce ar putea constitui elementul material al infracțiunilor sesizate și nu a expus vreun mijloc de probă suplimentar. Din conținutul plângerii inițiale ori a celei ce constituie act de sesizare a instanței nu se pot decela stări de fapt care să contureze indicii ale existenței infracțiunilor sesizate, pentru a putea fi dispusă începerea urmăririi penale in rem.
Relativ la cele ce preced, având în vedere că plângerea formulată de petentul A nu îndeplinește condițiile de formă și de fond, prevăzute de art. 289 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție apreciază că, în mod corect, s-a constatat incidența dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. a C. proc. pen. (nu se poate începe urmărirea penală întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării).
În raport cu cele descrie în plângere, judecătorul de cameră preliminară înțelege să arate că activitatea magistraților (judecători ori procurori) desfășurată cu bună credință și în spiritul normelor procesuale, substanțiale și deontologice, care impun evaluarea probelor pentru determinarea bazei factuale, identificarea, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale relevante în cadrul soluției pronunțate, pot fi cenzurate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, iar nu prin declanșarea unei proceduri penale, îndreptate împotriva magistraților, ce își are izvorul exclusiv în soluțiile ce nemulțumesc.
Jurisprudența anterioară constantă a relevat următoarele: nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care a soluționat cauza, instanțele și parchetele fiind suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează cu exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin urmare nu pot conduce prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu; răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane. În cauza dedusă judecății petentul, nemulțumit fiind de soluțiile pronunțate de instanțe și concluziile formulate de procurori în dosarele în care a avut calitatea de parte, a formulat împotriva acestora plângere penală (ÎCCJ, Completul de 9 judecători, d.p. 270/2011 din 27 aprilie 2011, dosar X/1/2011).
Magistrații pot fi subiecți activi ai infracțiunilor de serviciu și au făcut obiectul cercetării penale pentru astfel de infracțiuni, ceea ce se verifică în acest gen de cauze fiind respectarea principiului legalității în emiterea actelor procesuale ori procedurale și buna credință în evaluare (ICCJ, S.p., d.p. 216/A din 14 iunie 2017, dosar nr.X/2/2014).
Înalta Curte a mai constatat că simpla nemulțumire față de soluțiile emise, fără nicio conduită ilicit-penală imputabilă magistratului, nu putea conduce la începerea urmăririi penale, deoarece infracțiunea nu există. Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a din C. proc. pen., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă fapta nu există. Cazul este incident atât atunci când nu s-a produs nicio schimbare în realitatea obiectivă, cât și atunci când nu există conduita pe care norma de incriminare o descrie. Cazul de împiedicare a acțiunii penale rămâne incident și atunci când există o anume conduită, dar ea nu este cea prevăzută ca element material al infracțiunii (ÎCCJ - Secția penală, decizia nr. 66/A/2020).
Revenind la cauza pendinte, pentru declanșarea procesului penal, fie numai in rem, este necesar ca, datele existente să demonstreze elemente concrete de fapt, subsumate tiparului infracțional ori conduitei incriminate, care să conducă la presupunerea rezonabilă a săvârșirii unei infracțiuni, ipoteză ce nu este dovedită în cauză.
Constatând că actele existente la dosarul cauzei nu susțin existența unei acțiuni ilicite a magistraților vizați de plângere, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 341 alin. (6) lit. a C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A împotriva soluției de clasare dispuse prin ordonanța din 14 iunie 2024, în dosarul nr. X/P/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. X/II/2/2024 din 12 iulie 2024 a aceleiași unități de parchet.
Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petentul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E :
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A împotriva soluției de clasare dispuse prin ordonanța din 14 iunie 2024, în dosarul nr. X/P/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. X/II/2/2024 din 12 iulie 2024 a aceleiași unități de parchet.
Obligă petentul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în camera de consiliu, astăzi, 09 octombrie 2024.