Asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința arbitrală nr. 69 din 25 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2021, a fost admisă în parte, astfel cum a fost precizată, acțiunea formulată de reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. și, în consecință, a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a cererii arbitrale; de asemenea, s-a dispus prelungirea duratei de execuție a lucrărilor acordului contractual nr. 92/420131 cu 299 de zile și stabilirea noii date de finalizare a lucrărilor la 11 iulie 2019; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 3.122.093,29 lei (fără T.V.A.), cu titlu de cheltuieli de șantier, suma de 176.918,62 lei (fără T.V.A.), cu titlu de beneficiu nerealizat și suma de 912.870 lei, cu titlu de dobânzi legale calculate până la data de 04.04.2023; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobânzi în continuare, începând cu data de 05.04.2023 până la plata efectivă a debitului; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.339.957,64 lei, plus T.V.A., cu titlu de lucrări executate privind semnalizarea și siguranța traficului, precum și suma de 1.753.643 lei, cu titlu de dobânzi legale calculate până la data de 04.04.2023; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobânzi în continuare, începând cu data de 05.04.2023 până la plata efectivă a debitului; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 396.429,44 lei, cu titlu de cheltuieli arbitrale; au fost respinse toate celelalte pretenții.
Prin încheierea de îndreptare de eroare din 4 august 2023, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2021, s-a dispus rectificarea sumei menționate în paragraful 180 și în dispozitivul sentinței, fila (...), ultimul paragraf, ca fiind 2.973.422,18 lei, în loc de 3.122.093,29 lei; rectificarea sumei menționate în paragraful 185 și în dispozitivul sentinței, fila (...), ultimul paragraf, ca fiind 148.671,11 lei, în loc de 176.918,62 lei.
Împotriva acestei sentințe arbitrale, completată prin încheierea de îndreptare, a formulat acțiune în anulare pârâta (din cadrul litigiului arbitral) COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., solicitând admiterea acesteia în temeiul art. 613 alin. (3) lit. b) raportat la art. 608 alin. (1) coroborat cu art. 611 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., desființarea în tot a sentinței arbitrale și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral; de asemenea, în temeiul art. 451 și a art. 453 C. proc. civ., a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 4 din 18 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, a fost respinsă acțiunea în anulare formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinței arbitrale nr. 69 din 25 iulie 2023, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu pârâta A S.A., ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.786,05 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. a declarat recurs.
În susținerea cererii de recurs, după o amplă expunere a situației de fapt, recurenta invocă faptul că hotărârea atacată este nemotivată și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, devenind incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta susține că instanța de fond s-a pronunțat în cauză fără a avea în vedere aspectele esențiale arătate în acțiunea în anulare formulată, astfel că, deși a invocat dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) și h) și a demonstrat că i-au fost încălcate o serie de drepturi fundamentale, precum dreptul la un proces echitabil și dreptul la egalitate de tratament, Curtea a înțeles în mod greșit situația de fapt și a aplicat în mod necorespunzător normele de drept material.
În raport de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta invocă faptul că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția adoptată de instanță și, implicit, motivele pentru care au fost înlăturate argumentele sale și probele administrate în dovedirea acestor argumente.
Invocând încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., recurenta susține că motivarea soluției instanței este superficială și nu cuprinde argumente punctuale și clare pentru respingerea acțiunii în anulare, ca neîntemeiată.
Potrivit recurentei, considerentele instanței de fond sunt eronate, schimbând natura sau înțelesul vădit neîndoielnic al actelor din dosarul cauzei și, totodată, fiind lipsite de temei legal.
În aceeași ordine de idei, recurenta susține că, așa cum rezultă din cuprinsul considerentelor sentinței atacate, instanța a apreciat că, argumentele sale în susținerea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C. proc. civ., vizează temeinicia hotărârii arbitrale și, în consecință, nu sunt admisibile, dar cu toate acestea, a analizat lapidar pe fond unele dintre critici și le-a respins ca nefondate.
În opinia recurentei, contradictorialitatea hotărârii rezidă din faptul că, deși Curtea de Apel a calificat, în masă, criticile invocate de C.N.A.I.R. S.A.ca fiind inadmisibile și, în consecință, aceste critici ar fi trebuit să scape cenzurii instanței, totuși, unele din acestea au fost considerate admisibile, iar Curtea le-a analizat pe fond și le-a respins ca neîntemeiate.
Recurenta apreciază că această șovăială a judecătorului fondului conduce la concluzia că argumentele sale nu au fost efectiv analizate, iar instanța nu a procedat la o înlăturare motivată și argumentată, în mod explicit a susținerilor sale din acțiunea în anulare și nici nu a prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea sa.
Astfel, recurenta susține că, prin omisiunea primei instanțe de a analiza în mod efectiv, prin considerente, motivele de nelegalitate pe care le-a invocată în acțiunea în anulare, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.
Cu privire la considerentele instanței de fond potrivit cărora tribunalul arbitral nu a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. civ., respectiv principul de ordine publică reglementat de normele imperative de procedură, și anume principiul aflării adevărului, recurenta solicită să se rețină că acest principiu se circumstanțiază modului de stabilire a faptelor pricinii în materialitatea lor, la îndatorirea instanței de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Pronunțarea unei hotărâri care nesocotește acest principiu este una nelegală.
Recurenta menționează că toate normele de ordine publică sunt imperative, fiind de necontestat caracterul de normă imperativă a principiului consacrat de art. 22 C. proc. civ.
Potrivit recurentei, din interpretarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., se desprind următoarele concluzii relevante în soluționarea recursului, respectiv principiul rolului activ al judecătorului, în speță al arbitrilor, în aflarea adevărului și al obligației de a lua toate măsurile necesare pentru a preveni orice greșeală în cauză și pentru aflarea adevărului, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Astfel, pentru îndeplinirea acestei obligații, aceleași dispoziții conferă judecătorului dreptul ca, în legătură cu situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în înscrisurile depuse de acestea, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare pentru lămurirea oricăror aspecte, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile nu sunt de acord.
O altă critică invocată de recurentă vizează faptul că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 575 alin. (2) C. proc. civ. și a art. 6 CEDO.
În acest sens, recurenta susține că instanța de fond avea obligația de a analiza și verifica dacă în procedura arbitrală a fost asigurat dreptul la apărare și la un proces echitabil.
Potrivit recurentei, instanța de fond a reținut eronat că sunt întrunite elementele răspunderii civile contractuale a beneficiarului cu privire la executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale, trebuind să analizeze dacă tribunalul arbitral a constatat corect că abordarea constantă a antreprenorului (atât în faza soluționării de către inginer a pretențiilor sale) a fost aceea de a minimaliza importanța temeiurilor juridice ale pretențiilor sale și de a-și justifica revendicările exclusiv prin evidențierea strict matematică a unui pretins prejudiciu, nerespectând cadrul juridic aplicabil pentru soluționarea pretențiilor menționate în cererea de arbitrare.
Recurenta susține că instanța de fond trebuia să constate că tribunalul arbitral a ignorat dispozițiile legale în vigoare privitoare la achizițiile publice, respectiv dispozițiile O.G. nr. 34/2006, precum și Instrucțiunea nr. 1/2006 privind modificarea contractului de achiziție publică/contractului de achiziție sectorială/acordului-cadru emis de A.N.A.P.
Totodată, recurenta apreciază că dispozițiile contractuale, fiind aprobate printr-un act normativ, respectiv H.G. nr. 1405/2010, au valoarea juridică a unei norme imperative.
De asemenea, recurenta arată că, pentru a-și exercita și conserva în mod valid drepturile de despăgubire stabilite prin contract, antreprenorul trebuie să respecte o serie de cerințe obligatorii, aplicabile procedurii de soluționare a oricăror pretenții (prelungirea duratei de execuție a lucrărilor și/sau despăgubiri) la care acesta se considera îndreptățit, cerințe ce nu au fost respectate.
În dezvoltarea acestui argument, recurenta precizează că dispozițiile contractuale conțin un mecanism ce permite antreprenorului să obțină o prelungire a duratei de execuție și/sau o plată suplimentară (cu sau fără profit, după caz), în situația în care lucrările (și/sau costurile antreprenorului) sunt afectate negativ de un eveniment de risc al beneficiarului.
Recurenta apreciază că instanța de fond a reținut eronat că nu este incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., în condițiile în care a arătat că prevederile subclauzei 20.1 din Condițiile speciale ale contractului au un caracter imperativ, împrejurare care instituie obligativitatea respectării cu strictețe a termenelor și a procedurii de soluționare a revendicărilor antreprenorului, în caz contrar acesta pierzând dreptul de despăgubire sau de a obține o compensație diminuată, după caz.
Recurenta precizează că, în cauza dedusă judecății, litigiul s-a născut în legătură cu un contract administrativ, iar nu cu un contract comercial de drept comun.
Recurenta susține că instanța a aplicat greșit normele de drept material, în condițiile în care A S.A. este o companie națională cu capital integral de stat, Statul Român fiind unicul acționar, ce își exercită drepturile și obligațiile prin Ministerul Transporturilor.
Mai precizează recurenta că a a fost înființată prin O.U.G. nr. 84/2003, fiind, potrivit dispozițiilor alin. (2) ale art. 1 din actul normativ arătat mai sus, o persoană juridică română, de interes strategic național, care se organizează și funcționează sub autoritatea Ministerului Transporturilor.
În raport de dispozițiilr art. 4 alin. (1) și de art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 84/2003, astfel cum a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 55/2016, recurenta arată că asigură implementarea programelor de dezvoltare unitară a rețelei de drumuri publice, în concordanță cu strategia, Planul Național de Dezvoltare a teritoriului și cerințele economiei naționale.
Recurenta precizează că deține în regim de concesiune infrastructura rutieră publică, în temeiul contractului de concesiune încheiat între Ministerul Transporturilor, în calitate de concedent, și C.N.A.D.N.R. S.A., antecesoarea sa, în calitate de concesionar.
Mai arată că gestionează și administrează în limitele legii, toate proiectele de interes public național ce au ca obiectiv modernizarea și reabilitarea infrastructurii rutiere publice, acționând în derularea acestora în regim de putere publică.
Contractul ce stă la baza pretențiilor deduse judecății a fost încheiat, în numele Statului Român, de către C.N.A.I.R. – S.A., în calitatea acesteia de unic administrator al infrastructurii rutiere publice a Statului Român.
Obiectul contractului, astfel cum precizează recurenta, îl reprezintă proiectarea și execuția unor lucrări de interes public național (...)
Recurenta mai arată că, doctrinar, contractul administrativ este definit ca fiind un acord de voință dintre o autoritate publică aflată pe o poziție de superioritate juridică, pe de o parte, și alte subiecte de drept, pe de altă parte, prin care se urmărește satisfacerea unui interes general prin prestarea unui serviciu public, efectuarea unei lucrări publice sau punerea în valoare a unui bun public, supus unui regim de putere publică.
Recurenta precizează că specificul contractelor administrative, în raport cu contractele de drept comun, constă în inegalitatea părților (atunci când administrația contractează cu particularii), inegalitate care se manifestă prin dreptul administrației de a stabili, a priori, unele clauze contractuale (așa numita ”parte reglementară ” a contractului), care nu pot fi negociate cu particularul, și, ulterior, de a modifica unilateral clauzele impuse particularului, în concordanță cu interesul public.
Astfel, părțile au obligația de a accepta clauzele reglementate prin lege sau prin hotărâre de guvern (clauze care formează partea reglementară a contractului).
Mai arată recurenta că regimul juridic special căruia îi sunt supuse contractele administrative se caracterizează, în primul rând, prin forme speciale necesare încheierii lor (caietele de sarcini, care cuprind clauzele contractului ce urmează a fi încheiat, particularii având doar posibilitatea de a accepta sau a refuza semnarea contractului în aceste condiții, precum și principii speciale cu privire la executarea lor (rezilierea, sancțiuni, decăderi).
Recurenta precizează că, după cum este cunoscut, contractele finanțate din fonduri europene sunt atent monitorizate, iar modul de cheltuire a fondurilor este unul strict și transparent. Prin urmare, instanța arbitrală trebuia să aibă în vedere faptul că orice solicitare făcută de antreprenor trebuie să fie temeinic argumentată, ceea ce, în opinia sa, nu s-a realizat în cadrul soluționării dosarului arbitral.
Potrivit recurentei, având în vedere definiția doctrinară a contractului administrativ și trăsăturile acestuia, coroborat cu faptul că voința autorității publice a fost impusă prin caietul de sarcini, iar clauzele contractuale sunt reglementate prin H.G. nr. 1405/2010, acestea dobândesc valoarea juridică a unei norme imperative.
Recurenta conchide în sensul că sentința recurată ar fi trebuit să conțină o analiză mai aprofundată a apărărilor sale, a înscrisurilor depuse, fiind nemotivată cu privire la aspectele pe care le-a invocat în acțiunea în anulare, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil din perspectiva dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta mai susține că instanța de fond nu a arătat de ce criticile de netemeinicie ale sentinței arbitrale nu pot face obiectul analizei acțiunii în anulare, hotărârea recurată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor imperative privind ordinea publică și bunele moravuri (art. 6 și art. 42 alin. (1) pct. 2 și 13, art. 576 C. proc. civ., art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 paragraf 1 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale), dispoziții care reglementează principiile echității, imparțialității și independenței.
O altă critică vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 575 alin. (2) coroborat cu art. 13 și art. 22 C. proc. civ. și art. 6 C.E.D.O.
În opinia recurentei, instanța de fond avea obligația de a analiza și verifica dacă i-a fost asigurat dreptul la apărare și la un proces echitabil, respectiv dacă tribunalul arbitral a dat sau nu eficiență dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., obligație consacrată de art. 575 alin. (2) din același Cod.
Sub un ultim aspect, recurenta invocă faptul că sentința recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 452 coroborat cu art. 453 alin. (2) C. proc. civ., cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit de instanța de fond fiind disproporționat în raport cu complexitatea cauzei și munca depusă de avocatul care a asigurat reprezentarea pârâtei.
Recurenta solicită instanței să constate că munca prestată de avocat în această etapă procesuală nu a fost una elaborată, iar onorariul acordat de instanța de fond nu reflectă activitatea depusă.
Față de aceste aspecte, solicită casarea în parte a sentinței recurate și stabilirea unui onorariu în raport de complexitatea cauzei, de documentele doveditoare și de munca depusă de avocat.
La 28 octombrie 2024, intimata a depus întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului, întrucât criticile dezvoltate nu sunt de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte, analizând hotărîrea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Cu titlu prealabil trebuie precizat, cu referire la cadrul judecății, că obiectul prezentului recurs îl constituie sentința prin care a fost respinsă acțiunea recurentei în anularea unei hotărâri arbitrale, cale de atac supusă unei duble limitări.
Pe de o parte, rămâne supusă exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același act normativ și obligă recurentul să prezinte critici concrete împotriva sentinței, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile și având vocația de a fi examinate de instanța de recurs, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Pe de altă parte, motivele care pot întemeia o acțiune în anulare conform art. 608 C. proc. civ. sunt expres și limitativ prevăzute de lege, fiind, ca atare, de strictă interpretare și vizează condiții de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înțelegerea părților concretizată în convenția arbitrală, precum și cauze de nelegalitate expres stabilite, fără să poată fi valorificate motive referitoare la situația de fapt, probele administrate, aspecte de temeinicie.
În mod corespunzător, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.
Consecutiv acestor statuări, Înalta Curte subliniază că vor fi analizate numai criticile care sunt îndreptate împotriva sentinței recurate, nu și acelea care se raportează la sentința arbitrală și a celor referitoare la fondul litigiului.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată, în esență, faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, și implicit, nici motivele pentru care au fost înlăturate argumentele sale și probele administrate în dovedirea acestora.
De asemenea, recurenta susține că instanța, deși a apreciat că motivele expuse în susținerea acțiunii în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C. proc. civ., vizează netemeinicia hotărârii arbitrale, cu toate acestea, a analizat pe fond unele critici și le-a respins, din această perspectivă hotărârea fiind contradictorie.
Înalta Curte precizează că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.
De asemenea, se reține că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistența motivării însăși; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuție evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, față de configurația acestei căi extraordinare de atac.
Analizând decizia atacată, Înalta Curte observă că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Curtea expunând considerente de fapt și de drept în susținerea soluției pronunțate.
Față de criticile de nelegalitate invocate de recurentă, se impune, de asemenea, a se arăta că, pentru a fi în prezența unor considerente contradictorii, este necesar ca din unele considerente să rezulte temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora. Or argumentul recurentei în sensul că instanța a eliminat de la analiză criticile de netemeinicie cu privire la hotărârea arbitrală și a analizat restul criticilor sale, nu poate fi subsumat motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
A mai invocat recurenta că instanța, în soluționarea acțiunii în anulare, nu a arătat care este motivul pentru care criticile sale ce vizau netemeinicia hotărârii arbitrale nu au putut face obiectul analizei.
Contrar acestor afirmații, Înalta Curte observă că în mod repetat Curtea de Apel București a arătat că din conținutul art. 608 C. proc. civ. rezultă că legiuitorul nu a înțeles să instituie o cale de atac devolutivă, precum apelul, în care să fie cercetată cauza sub toate aspectele, iar instanța să statueze în fapt și în drept, ci a reglementat clar și restrictiv motivele pentru care se poate solicita desființarea unei hotărâri arbitrale, controlul exercitat de instanță fiind, deci, unul de legalitate, iar nu unul de temeinicie.
O altă critică invocată de recurentă vizează faptul că instanța nu a analizat dacă tribunalul arbitral i-a respectat dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, respectiv dacă a dat sau nu eficiență dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., obligație consacrată de art. 575 alin. (2) din același Cod.
Analizând această critică, Înalta Curte reține că, astfel cum reiese din considerentele expuse de instanță la fila (...) a hotărârii, criticile invocate de COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. din perspectiva expusă în susținerea acțiunii în anulare, au fost apreciate ca fiind de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
Nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.
Acțiunea în anulare formulată de recurentă a fost întemeiată și pe dispozițiile art. 608 lit. h) C. proc. civ., care statuează în sensul că sentința arbitrală va fi anulată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii.
Instanța supremă a statuat, în jurisprudența sa, că ipoteza reglementată de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât competența arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenției arbitrale, competența instanțelor judecătorești. Acțiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, astfel cum anterior s-a arătat, controlul efectuat de instanțele judecătorești fiind unul de legalitate, nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.
La rândul său, recursul împotriva unei sentințe pronunțate în soluționarea unei acțiuni în anulare cunoaște un dublu filtru: pe de o parte, este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia, prin prisma motivelor limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot analiza aspecte de netemeinicie, care aduc în discuție situația de fapt, și, pe de altă parte, urmărește modul în care curtea de apel a soluționat acțiunea în anulare în raport de criticile de nelegalitate ale reclamantei formulate în limitele motivelor de anulare reglementate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.
Transpunând aceste considerații de principiu la recursul de față, Înalta Curte ia act că majoritatea criticilor recurentei supun analizei chestiuni de temeinicie, care excedează controlul de legalitate impus prin art. 608 C. proc. civ. în acțiunea în anulare. Vor fi, deci, înlăturate, fără a fi analizate, criticile privind interpretarea contractului și conduita părților, întrunirea condițiilor de atragere a răspunderii civile contractuale, ignorarea de către tribunalul arbitral a dispozițiilor unor acte normative, calificarea cotractului ca fiind unul administrativ, aspecte referitoare la organizarea și funcționarea recurentei. Acestea vizează motivele de fapt și de drept ce susțin soluția tribunalului arbitral și nu pot fi reevaluate, nici în acțiunea în anulare și, cu atât mai puțin, în recurs.
Din perspectiva ultimei critici invocate de recurentă, respectiv a cuantumului cheltultielilor de judecată (onorariul de avocat), Înalta Curte arată că aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în acest sens fiind și decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii.
În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinței civile nr. 4 din 18 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinței civile nr. 4 din 18 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 octombrie 2024.