Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin deciziei penale nr. 34/A din 17 februarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală în dosarul nr. X/57/2020*, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată A împotriva sentinței penale nr. 63 din 7 octombrie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția penală, pronunțată în dosarul nr. X/57/2020*.
Pentru a pronunța această soluție, s-a constatat că împotriva sentinței penale nr. 63 din 7 octombrie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția penală, pronunțată în dosarul nr. X/57/2020*, a declarat apel persoana condamnată A, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală la data de 28 octombrie 2021.
Prin motivele scrise și în susținerea orală a căii de atac, s-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și, în rejudecare, respingerea, în integralitate, a sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, cu privire la recunoașterea hotărârilor de condamnare pronunțate de autoritățile judiciare din Italia, astfel cum au fost menționate în certificatul emis la data de 28 septembrie 2020.
În esență, s-a susținut că sentința apelată este netemeinică și nelegală, în mod greșit instanța de fond reținând că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 163 alin. (1) lit. f și g), respectiv cele ale art. 167 alin. (1) lit. b_ din Legea nr.302/2004, criticile formulate de apărare fiind expuse pe larg în cuprinsul motivelor scrise de apel, dar și în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Examinând apelul declarat de persoana condamnată A, atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, conform prevederilor art. 417 C.proc.pen., s-a constatat că apelantul A, cetățean român, a fost condamnat în statul italian, prin mai multe hotărâri, astfel cum acestea au fost menționate în cuprinsul certificatului prevăzut la art. 4 din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului U.E privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, emis de către autoritățile italiene la data de 28.09.2020, respectiv:
- prin sentința penală nr. 27/21.01.2000 a Tribunalului din Spoleto, rămasă definitivă la data de 31.10.2000, la pedeapsa de 6 luni închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 582 C. pen. italian (art. 180 C. pen., art. 193 alin. (2) C. pen.), reținându-se, în fapt, că la data de 08.12.1995, în localitatea Spoleto, a lovit cu pumnul o persoană la nivelul feței și a împins-o spre un grătar metalic, cauzându-i vătămări corporale vindecabile în 4 zile.
Judecata a avut loc în lipsa condamnatului, care ar fi fost informat personal la data de 16.12.1997 sau prin intermediul unui reprezentant competent cu privire la data, ora și locul audierii.
Suspendarea executării pedepsei dispuse prin această sentință a fost revocată prin Ordonanța Curții de Apel Perugia din data de 01.06.2016.
- prin sentința penală nr. 191/31.10.2007 a Tribunalului din Terni, rămasă definitivă la data de 11.02.2011, la pedeapsa de 2 ani, 8 luni și 18 zile închisoare, pentru săvârșirea a 4 infracțiuni, la data de 28.01.2006, în localitatea Terni, după cum urmează:
- detenție ilegală de arme, prevăzută de art. 697 C. pen. italian, art. 23 din Legea nr.110/75, reținându-se, în fapt, că a deținut ilegal și a ascuns în pivnița locuinței sale un pistol marca X, calibru 7,65, cu seria ștearsă, împreună muniția aferentă, fără a le declara autorităților;
- cedarea ilegală de substanțe stupefiante, prevăzută de art. 73 din DPR.309/90, reținându-se, în fapt, că în baza aceleiași rezoluții infracționale, a deținut și vândut substanțe stupefiante, prin mai multe acțiuni infracționale;
- amenințare, prevăzută de art. 612 C. pen. italian, reținându-se, în fapt, că în baza aceleiași rezoluții infracționale, a amenințat în mod repetat o altă persoană cu vătămarea corporală și cu folosirea unei arme, în cazul nerestituirii unor sume de bani datorate;
- difuzare de valută falsificată, prevăzută de art. 455 cu referire la art. 453 C. pen. italian, reținându-se, în fapt, că a deținut o valijoară plină cu bancnote de 50 euro contrafăcute.
Conform mențiunilor din certificat, persoana condamnată a fost prezentă personal la proces, aspect ce rezultă și din considerentele sentinței de condamnare aflate la dosar, aceasta aflându-se sub măsura arestării preventive.
Pedeapsa de 2 ani, 8 luni și 18 zile închisoare s-a declarat amnistiată conform Legii nr.242/2006, fiind revocată măsura arestării preventive, iar persoana condamnată a fost pusă de îndată în libertate.
Beneficiul amnistiei a fost revocat prin Ordonanța Curții de Apel Perugia din data de 01.06.2016.
- prin sentința penală nr. 5/28.01.2005 a Tribunalului din Perugia - secția detașată Todi, rămasă definitivă la data de 12.04.2008, la pedeapsa de 15 luni închisoare și 51 euro amendă, cu suspendarea executării pedepsei, pentru săvârșirea, la data de 30.04.2011, în localitatea Martignano-Massa Martana, a infracțiunilor de:
- vătămare corporală, prevăzută de art. 582 C. pen. italian, constând în aceea că a lovit o persoană cu pumnul în umărul drept, cauzându-i fractura extremă a claviculei drepte, vătămări corporale ce au determinat o perioadă de boală de 25 de zile;
- amenințare, prevăzută de art. 612 C. pen. italian, constând în aceea că a amenințat o persoană că o va împușca, dacă va trece prin fața casei sale.
Faptele menționate sunt incriminate și potrivit legii penale române.
Din mențiunile cuprinse în certificat rezultă că persoana condamnată a fost judecată în contumacie, fiind însă citată personal și informată despre data și locul desfășurării procesului și despre posibilitatea de a putea fi emisă o decizie în cazul absenței sale de la proces.
Suspendarea executării pedepsei dispuse prin această sentință a fost revocată prin Ordonanța Curții de Apel Perugia din data de 01.06.2016.
- prin sentința penală nr.1881/07.07.2010 a Tribunalului din Padova, rămasă definitivă la data de 10.12.2010, la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evadare, prevăzută de art. 385 C. pen. italian, reținându-se, în fapt, că la data de 11.07.2006, a părăsit locul unde se afla în arest la domiciliu (localitatea Veggiano).
Astfel cum rezultă din ordonanța de cumulare a pedepselor din data de 26.08.2019, pedeapsa de 6 luni închisoare a fost suspendată condiționat, suspendarea executării pedepsei fiind revocată printr-un ordin de revocare din 29.09.2012, care nu a fost depus la dosar.
Persoana condamnată a fost judecată în contumacie, fiind însă citată personal și informată despre data, locul desfășurării procesului și despre posibilitatea de a putea fi emisă o decizie în cazul absenței sale de la proces.
- prin sentința penală nr. 1300/10.11.2014 a Curții de Apel Perugia, rămasă definitivă la data de 11.09.2018, la pedeapsa de 2 ani închisoare și 550 euro amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire, prevăzută de art. 648 C. pen. italian, constând în aceea că, la data de 29.11.2006, în localitatea Terni, a ascuns în căptușeala hainei o carte de identitate, un permis de conducere pe numele altei persoane, pe care a aplicat propria fotografie, precum și fotocopia codului fiscal al aceleiași persoane, documente ce proveneau din săvârșirea unei infracțiuni de furt, la data de 07.09.2006.
Conform datelor ce rezultă din ordonanța de cumulare a pedepselor din 26.08.2019, sentința inițială a fost irevocabilă la data de 05.07.2015, dar a fost repusă în termen prin Ordonanța din 05.07.2017, de către Curtea de Apel Perugia, fiind exercitată calea extraordinară de atac a recursului în casație, soluția rămânând definitivă prin sentința Curții Supreme de Casație din 11.09.2018.
Prin adresa nr. X/II/5/2020 din data de 26.10.2020, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a solicitat Curții de Apel Alba Iulia admiterea cererii de recunoaștere, de către autoritățile judiciare române, a hotărârilor penale italiene enunțate anterior și punerea în executare, într-un penitenciar din România, a pedepsei rămase de executat, în cuantum de 4 ani, 5 luni și 23 de zile, cu deducerea perioadei arestării provizorii dispuse în dosarul nr. Y/57/2020 al Curții de Apel Alba Iulia (intervalul 31.07.2020 -14.08.2020), în ceea ce o privește pe persona condamnată A, sesizarea parchetului având anexate sentințele menționate, precum și certificatul prevăzut la art. 4 din Decizia-cadru nr.2008/909 JA1 a Consiliului U.E. privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, emis de autoritățile italiene (în limba italiană, cu traducere în limba română).
Prin sentința penală nr. 63 din 7 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. X/57/2020* (în rejudecare, ulterior desființării sentinței penale nr. 8 din 11.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția Penală în dosarul nr. Y/57/2020, prin decizia penală nr.129/A din 29.04.2021, pronunțată în dosarul cu același număr al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală, ca urmare a admiterii apelului Ministerului Public), Curtea de Apel Alba Iulia – Secția Penală a admis, în parte, sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, vizând cererea de recunoaștere a hotărârilor de condamnare pronunțate de statul italian, cu privire la cetățeanul român A, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 172 alin. (3) raportat la art. 167 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, iar în baza art. 167 alin. (1) din aceeași lege, a recunoscut sentințele penale nr. 27/21.01.2000 a Tribunalului din Spoleto, rămasă definitivă la 31.10.2000, nr. 191/31.10.2007 a Tribunalului din Terni, rămasă definitivă la 11.02.2011, nr. 5/28.01.2005 a Tribunalului din Perugia – Secția detașată Todi, rămasă definitivă la 12.04.2008 și nr. 1300/10.11.2014 a Curții de Apel Perugia, rămasă definitivă la 11.09.2018, respingând, deopotrivă, solicitarea de recunoaștere a sentinței penale nr. 1881/07.07.2010 a Tribunalului din Padova, rămasă definitivă la 10.12.2010.
În urma contopirii pedepselor aplicate persoanei condamnate A prin cele 4 hotărâri de condamnare, prin dispoziția nr. SIEP X/2018 SIEP din 26.08.2019, emisă de Procurorul General din cadrul Pachetului General din Perugia, a rezultat o pedeapsă de 3 ani, 11 luni și 23 de zile închisoare (care nu include pedeapsa de 6 luni închisoare, ce i-a fost aplicată persoanei condamnate prin sentința penală nr. 1881/07.07.2010 a Tribunalului din Padova, rămasă definitivă la 10.12.2010, nerecunoscută).
Ca atare, s-a dispus executarea, de către persoana condamnată A, a pedepsei principale de 3 ani, 11 luni și 23 de zile închisoare, într-un penitenciar din România, fiind dedusă din această pedeapsă perioada 31.07.2020 - 14.08.2020, ce reprezintă durata arestării provizorii dispuse în dosarul penal nr. Y/57/2020/a1 al Curții de Apel Alba Iulia (mandat de arestare provizorie nr. X/2020 din 01.08.2020).
În cauză, instanța de fond a procedat la verificarea condițiilor prevăzute de lege pentru transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei, constatând, în mod just, că acestea sunt îndeplinite, mai puțin cu privire la sentința penală nr. 1881/07.07.2010 a Tribunalului din Padova, rămasă definitivă la 10.12.2010, prin care cetățeanul român A a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evadare, prevăzută de art. 385 C. pen. italian.
Astfel, cu referire la cea din urmă hotărâre, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, a reținut că nu este îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. b din Legea nr.302/2004, raportat la data comiterii faptei, respectiv 11.07.2006, moment la care aceasta nu era incriminată de legislația penală națională (incriminarea s-a realizat abia prin Legea nr. 146/2021, prin care a fost modificat C. pen.).
În rest, cu privire la celelalte patru hotărâri de condamnare pronunțate de instanțele italiene, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru recunoașterea și punerea în executare a acestora, astfel cum în mod corect s-a apreciat de către instanța de fond.
Din perspectiva incidenței în cauză a dispozițiilor art. 163 alin. (1) lit. g din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte a reținut că nu poate fi primită susținerea apărării, în sensul că apelantul persoană condamnată nu ar fi avut cunoștință de procesele penale derulate în statul italian, în cadrul cărora s-au pronunțat hotărârile de condamnare, din ordonanța Curții de Apel Perugia din data de 5 iulie 2017 rezultând, fără echivoc, că aceste împrejurări au fost avute în vedere, fiind pusă în discuție repunerea în termenul de apel pentru fiecare dintre sentințele recunoscute și admițându-se cererea de repunere în termenul de apel, cu privire la sentința penală nr. 1300 din 10.11.2014 a Curții de Apel Perugia.
Cât privește celelalte aspecte invocate în susținerea apelului, ce vizează procedura de revocare a suspendării condiționate, de anulare, revocare a grațierii sau amnistiei, acestea nu pot fi supuse analizei în actualul cadru procesual, obiectul cauzei constituindu-l recunoașterea unor hotărâri pronunțate de instanțele din Italia, guvernate de legile statului respectiv.
S-a apreciat că nici criticile ce vizează împrejurarea că, în cauză, s-ar fi împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei, nu sunt întemeiate, reținându-se în acest sens că începerea executării pedepsei, la data de 1 septembrie 2015, a determinat întreruperea acestui termen. Totodată, la data de 9 martie 2020, s-a emis un mandat european de arestare pe numele apelantului, care, de asemenea, a întrerupt termenul de prescripție a executării pedepsei.
Pe de altă parte, nu pot fi primite nici susținerile apelantului persoană condamnată în sensul neîndeplinirii condițiilor de tipicitate a infracțiunii de tăinuire, astfel cum aceasta este incriminată în legislația națională, pentru care s-a dispus condamnarea sa, prin sentința penală nr. 1300/10.11.2014 a Curții de Apel Perugia, rămasă definitivă la 11.09.2018, având în vedere starea de fapt descrisă prin certificatul prevăzut la art. 4 din Decizia-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului, emis în cauză de către autoritățile italiene.
Astfel fiind, s-a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, nu pot fi identificate motive de nerecunoaștere și neexecutare a celor 4 hotărâri transmise de statul emitent, dintre cele prevăzute de lege.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare condamnatul A, invocând cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b C.proc.pen.
În cererea olografă, depusă la dosar, în esență, condamnatul a invocat incidența art. 163 alin. (1) lit. g din Legea nr. 302/2004, republicată, privind motivul de refuz obligatoriu, precum și art. 163 alin. (1) lit. b din Legea nr. 302/2004, republicată care impune verificarea dublei incriminări, condamnatul susținând că elementele de fapt care au stat la baza infracțiunii de tăinuire așa cum au fost reținute prin hotărârea judecătorească a statului italian, nu ar fi trebuit sancționate și prin hotărârea de recunoaștere a statului român. Condamnatul a susținut că instanța din România nu ar fi trebuit să recunoască sentința penală nr.1300/10.11.2014 a Curții de Apel Perugia, fiind incidente dispozițiile legale privind motivul de refuz obligatoriu, prevăzut de 163 alin. (1) lit. g din Legea nr. 302/2004, precum și cele referitoare la dubla incriminare, prevăzute de 163 alin. (1) lit. b din aceeași lege.
În dezbateri, contestatorul condamnat A, beneficiind de asistența juridică a unui apărător desemnat din oficiu, a susținut că această contestație în anulare este admisibilă, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b C.proc.pen., formulată cu respectarea termenului prevăzut de lege, fiind invocate probe care există la dosar. S-a precizat că persoana condamnată a criticat modalitatea de recunoaștere de către instanțele din România a sentinței penale nr. 1300 din 10 noiembrie 2014 pronunțată de instanța din Perugia, apreciindu-se că în cauză sunt incidente art. 167 alin. (1) lit. b și art. 163 alin. (1) lit. g din Legea nr. 302/2004. Apărarea a mai solicitat a se avea în vedere că A nu a participat la judecarea cauzei în Italia, iar fapta de tăinuire, pentru care a fost condamnat de instanța din Perugia, nu se pedepsește potrivit dispozițiilor legii penale române.
Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a contestației în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 431 C.proc.pen., Înalta Curte constată următoarele:
Contestația în anulare este calea extraordinară de atac care se exercită în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestația în anulare este o cale de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii, anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părților sau persoanei vătămate, ori a celor referitoare la instanța de judecată.
Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care justifică exercitarea contestației în anulare se urmărește, pe de o parte, respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanța de judecată, în primul ciclu procesual).
Potrivit dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea din apel a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când ședința de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
Conform dispozițiilor art. 431 C.proc.pen., contestația în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanța examinând admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunța pe fondul contestației.
În această etapă procesuală, se verifică îndeplinirea condițiilor de admitere în principiu a contestației în anulare, care rezultă din art. 426 art. 427 art. 428 și art. 431 alin. (2) C.proc.pen. Astfel, instanța examinează dacă cererea de contestație în anulare privește hotărâri penale definitive, dacă este introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute de art. 426 C.proc.pen. și dacă în sprijinul contestației sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar.
Prin urmare, admiterea în principiu este condiționată, între altele, de constatarea că hotărârea împotriva căreia este declarată calea de atac este susceptibilă de a fi atacată cu contestație în anulare.
În speță, prin hotărârea împotriva căreia a fost formulată contestația în anulare, a fost respins apelul declarat de persoana condamnată A împotriva sentinței penale nr. 63 din 7 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. X/57/2020* (în rejudecare, ulterior desființării sentinței penale nr. 8 din 11.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția Penală în dosarul nr. X/57/2020, prin decizia penală nr. 129/A din 29.04.2021, pronunțată în dosarul cu același număr al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală, ca urmare a admiterii apelului Ministerului Public), prin care Curtea de Apel Alba Iulia – Secția penală, a admis, în parte, sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, vizând cererea de recunoaștere a hotărârilor de condamnare pronunțate de statul italian, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 172 alin. (3) raportat la art. 167 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, iar în baza art. 167 alin. (1) din aceeași lege, a recunoscut sentințele penale nr. 27/21.01.2000 a Tribunalului din Spoleto, rămasă definitivă la 31.10.2000, nr. 191/31.10.2007 a Tribunalului din Terni, rămasă definitivă la 11.02.2011, nr. 5/28.01.2005 a Tribunalului din Perugia – Secția detașată Todi, rămasă definitivă la 12.04.2008 și nr. 1300/10.11.2014 a Curții de Apel Perugia, rămasă definitivă la 11.09.2018, respingând, deopotrivă, solicitarea de recunoaștere a sentinței penale nr. 1881/07.07.2010 a Tribunalului din Padova, rămasă definitivă la 10.12.2010.
Obiectul procedurii privind transferarea persoanelor condamnate, deținute în alte state membre ale Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România, reglementată de art. 165 și următoarele din Legea nr. 302/2004, îl constituie verificarea condițiilor prevăzute la art. 167 din Legea nr. 302/2004 și, în cazul în care sunt îndeplinite, punerea în executare a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent. În această procedură, instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și, în baza celor constatate, pronunță una din următoarele soluții: a) dispune, prin sentință, executarea în România a pedepsei aplicate de instanța statului emitent; b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare, adaptează, prin sentință, pedeapsa aplicată de instanța statului emitent, potrivit alin. (8) și (9); dispune, prin sentință, respingerea cererii de executare în România a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent (art. 166 alin. (6) din Legea nr. 302/2004)
Înalta Curte amintește că statul solicitat nu are competența de a statua asupra legalității ori temeiniciei soluției de condamnare, ci doar de a evalua compatibilitatea acestei hotărâri cu normele interne și, eventual, de a adapta dispozițiile hotărârii autorităților străine atunci când este cazul. Drept urmare, hotărârea atacată, prin care instanța română a dispus executarea în România a pedepsei aplicate de autoritățile judiciare din Italia, nu este susceptibilă de a fi atacată cu contestație în anulare, potrivit art. 426 și următoarele C.proc.pen. Conform jurisprudenței constante „(...) hotărârea străină de condamnare nu poate fi atacată cu contestație în anulare în fața instanțelor române, întrucât din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 156 raportat la art. 139 alin. (2) din Legea nr. 304/2002, rezultă fără echivoc că statul de condamnare este cel care păstrează prerogativa căilor de atac îndreptate împotriva fondului hotărârii definitive, statului de executare recunoscându-i-se doar posibilitatea de a dispune asupra aspectelor ce țin exclusiv de executarea acesteia după transfer. (...) hotărârea atacată nu este o hotărâre de condamnare, ci de recunoaștere a unei condamnări stabilite de o autoritate judiciară străină, atrage inadmisibilitatea cererii formulate și face inutilă examinarea celorlalte condiții de admisibilitate prevăzute în mod expres de art. 431 alin. (2) C.proc.pen.” (Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 161/A/2022)”
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de condamnatul A împotriva deciziei penale nr. 34/A din 17 februarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală în dosarul nr. X/57/2020*.
Potrivit art. 275 alin. (2) C.proc.pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 720 lei, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției, conform art. 275 alin. (6) C.proc.pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de condamnatul A împotriva deciziei penale nr. 34/A din 17 februarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală în dosarul nr. X/57/2020*.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 720 lei, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2025.