Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecății
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/45/2022 la data de 12.12.2022 pe rolul Curții de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Ministerul Finanțelor, solicitând:
a. anularea Deciziei nr. 53/P din 6 septembrie 2022, prin care Ministerul Finanțelor - Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Dispoziție obligatorie nr. ÎSR/AIF/1326/12.04.2022, emisă în baza prevederilor art. 22 alin. (1) din OUG nr. 94/2011 (comunicată la data de 22 aprilie 2022), emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Activitatea de Inspecție Economico Financiară, prin care s-a dispus obligarea societății la plata sumei de 10.527.506 lei, reprezentând sume încasate necuvenit de la MTIC, pentru transportul pensionarilor, aferente perioadei 2015 - 2019 și la plata accesoriilor de întârziere în cuantum de 4.785.517 lei,
b. anularea Dispoziție obligatorii nr. ISR/AIF/1326/12.04.2022, emisă în baza prevederilor art. 22 alin. (1) din OUG nr. 94/2011 (comunicată la data de 22 aprilie 2022), emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Activitatea de Inspecție Economico Financiară și a Raportului de inspecție economico financiară nr. ISR/AIF/1325/12.04.2022, ambele emise de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Activitatea de Inspecție Economico Financiară,
c. obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința nr. 268/2023 pronunțată la 30 octombrie 2023, Curtea de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu DGRFP Iași și Ministerul Finanțelor, a anulat în parte Decizia nr. 53/P/6 septembrie 2022 de soluționare a plângerii prealabile, Dispoziția obligatorie nr ISR/AIF/1325/12 aprilie 2022 și Raportul de inspecție economico - financiară cu același număr, respectiv în privința sumei de 10 168 050 lei reprezentând creanță bugetară principală și accesoriile aferente acesteia. Menține actele contestate în privința restului creanței bugetare principale în cuantum de 359 456 lei și a accesoriilor aferente acestei sume și a luat act că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței nr. 268/2023 pronunțată la 30 octombrie 2023, Curtea de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 din C.proc.civ. motivele de recurs regăsindu-se expuse pe larg la filele 5-9,
Printr-un memoriu de recurs separat, aflat șa filele 18-44 din vol I dosar recurs, recurenta reclamantă a procedat la dezvoltarea criticilor din primul recurs.
Totodată, împotriva aceste sentințe a declarat recurs și pârâtul Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 din C.proc.civilă, criticile împotriva sentinței recurate regăsindu-se la filele 12-16 ale dosarului.
4. Apărări formulate în cauză
Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal constatarea nulității recursului pârâților, întrucât argumentele nu se încadrează în motivul de casare invocat, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.
Recurentul pârât nu au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta -reclamantă.
5.Aspecte procesuale
Prin încheierea din data de 06.03.2025 a fost respinsă excepția nulității recursului pârâtului, invocată de recurenta reclamantă prin întâmpinare.
Totodată, a fost respinsă cererea de intervenție accesorie, apreciindu-se că petenții nu justifică un interes concret actual.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor
Starea de fapt
În perioada 08.01.2021 - 12 04.2022 s-a derulat inspecția economico-financiară parțială la S.C. A S.R.L., inițiată în baza avizului de inspecție economico- financiară nr. ISR/AIF.3705/09.10.2020 sub aspectul verificării respectării prevederilor legale, precum și a realității și exactității informațiilor cuprinse în documentația aferentă fundamentării sumelor solicitate de la bugetul consolidat pentru activitatea de transport public de călăori reprezentând diferență de 50% din tariful stabilit pentru călătoriile cu mijloace auto între localități a pensionarilor conform prevederilor Legii 147/2000 actualizată, HG 2403/2004 actualizată și a Legii 448/2006 actualizată, pentru perioada 01.01.2015-31.12.2019.
Ca urmare, a fost întocmit Raportul de inspecție economico - financiară nr. ISR/ AIF/1325/12.04.2022, act care a stat la baza emiterii Dispoziției Obligatorii nr. ISR/AIF/1326/ 12.04.2022. Echipa de inspecție economico - financiară a considerat că S.C. A S.R.L. a solicitat și încasat necuvenit de la bugetul general consolidat suma de 10.527.506 lei, în perioada 01.01.2015 - 31.12.2019, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.
Instanța fondului a reținut că organele de inspecție economico-financiară au stabilit în sarcina reclamantei o creanță bugetară principală de 10.527.506 lei reprezentând contravaloarea a 50% din tariful stabilit de societate pentru călătoriile cu mijloacele sale auto, între localități, a pensionarilor, precum și o creanță bugetară constând în accesorii fiscale (dobânzi și penalități) în cuantum total de 4.785.517 lei. Prin urmare, suma totală imputată reclamantei a fost de 15.313.023 lei.
În esență, organul de control a reproșat reclamantei absența dovedirii realității efectuării tuturor serviciilor de transport a pensionarilor, în perioada 2015-2019, respectiv: a imposibilității identificării numărului de persoane beneficiare de facilități, transportate zilnic, întrucât a constatat că:
-reclamanta nu mai deține cupoanele talon în original aferente perioadei anterioare anului 2019;
- nu a prezentat documente justificative referitoare la tipărirea/utilizarea formularului legitimației de călătorie în contextul în care administratorul societății a refuzat semnarea situației contabile aferente documentelor cu regim special dar și a situațiilor financiare anuale;
-nu a prezentat legitimațiile de călătorie pentru toată perioada verificată, care să fie tipărite pe formularul prevăzut de OMFP 475/2003 sau cotorul acestora din care să reiasă data utilizării lor, ruta și valoarea concretă a reducerii de 50% față de tariful total aplicat de transportator.
Pe lângă deficiențele contabile identificate și rezumate anterior care au condus la imputarea întregii sume plătite de la bugetul de stat, organul de control a procedat și la verificarea concretă a unui număr de 8604 cupoane talon (din totalul de 218.337 cupoane), care reprezintă o valoare totală de 437.403 lei (care este inclusă în valoarea totală a creanței imputate de 10.527.506 lei), reținând că acestea nu sunt conforme întrucât:
- unele din ele, aferente anului 2019, nu au sintagma Securizat CNPP și nu au indicat km parcurși, sau valoarea reducerii;
-unele au fost folosite în anul 2019 fără a se face dovada încasării contravalorii jumătății de preț, fiind emise și în ani anteriori;
-au fost utilizate mai multe cupoane în aceeași zi pe trasee imposibil de parcurs fizic în această unitate de timp;
-pentru unele cupoane talon (aferente unui număr de 1150 dosare de pensionari) ca urmare a verificării încrucișate cu evidențele CNPP s-a constatat că la data utilizării lor beneficiarii nu mai erau în plată întrucât fie decedaseră, fie erau suspendați din plată sau transferați;
- s-au identificat cupoane talon decontate în zile în care nu figurează încasarea contravalorii jumătății legitimațiilor de călătorie emise;
-s-a sesizat o discrepanță între numărul de cupoane talon raportate la ARR și cel care figurează în deconturile depuse la minister, respectiv un număr de 990 de cupoane talon au fost raportate în plus la minister față de ARR.
Față de modul de soluționare a cauzei, prin raportare la starea de fapt reținută de către prima instanță, au formulat recurs ambele părți.
2.1. În ceea ce privește recursul recurentului reclamant, se reține că au fost invocate dispozițiile art. 488 pct.8 din C.proc. civ. și a vizat următoarele aspecte.
Prealabil, cu referire la susținerea din cadrul recursului privind mențiunile eronate din dispozitivul sentinței civile nr. 268/30 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Iași în Dosarul nr.x/45/2022, aceste aspecte nu pot face obiectul recursului, partea reclamantă având posibilitatea apelării la remediile prevăzute de dispozițiile art. 442 din C.proc.civ.
2.1.1. Critica privind necompetența organelor de inspecție economico-financiară în efectuarea controlului – încălcarea de către instanță a prevederilor art. 3 pct. 5 lit. f și art. 3 pct. 6 din OUG nr. 94/2011.
Recurenta a invocat ca motiv de nelegalitate necompetența organelor de inspecție economico-financiară de a verifica activitatea sa, întrucât nu este beneficiarul unor sume primite de la bugetul de stat pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități, utilizatori ai fondurilor publice acordate în baza Legii nr. 147/2000 fiind persoanele fizice beneficiare ale facilităților de transport subvenționat; a mai invocat faptul că debitorul obligației de plată a acestui preț este pasagerul pensionar, materia plății este guvernată de principiul conform căruia plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau neinteresată (art. 1472 C. civ.), verificarea legalității documentelor justificative utilizate pentru decontarea sumelor acordate de la bugetul de stat pentru transportul subvenționat al beneficiarilor Legii nr. 147/2000 se realizează anterior decontării sumelor în cauză, iar competența de verificare aparține instituției care aprobă decontarea acestor sume, Ministerului Transporturilor, conform art. 31 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2403/2004.
Instanța de fond a reținut că inspecția economico-financiară este îndreptățită să efectueze controale, întrucât operatorul de transport este beneficiarul indirect al sumelor alocate de la bugetul de stat, iar schema de virare a facilității reglementate de Legea nr. 147/2000 prevede un anumit mecanism specific în care operatorul de transport și nu pensionarul este cel care trebuie să justifice sumele solicitate. În acest sens, a reținut ca relevante, pentru a atrage aplicabilitatea O.U.G. nr. 94/2011, sursa finanțării, destinația exactă a sumei, mecanismul concret de plată și responsabilitățile legiferate, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 94/2011, faptul că noțiunea de „sume acordate de la bugetul general consolidat” reprezintă o denumire generică ce include, doar cu titlu exemplificativ și nu limitativ, „subvenții, transferuri, alocații și alte sume asimilate acestora, pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități”.
Recurenta susține, în esență, faptul că prima instanță a soluționat greșit acest motiv de nelegalitate al actelor deduse judecății, fără a ține seama de faptul că nu face parte din categoria operatorilor economici cărora le sunt acordate sume de la bugetul de stat pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități.
În concepția sa, utilizatori ai fondurilor publice acordate în baza Legii nr. 147/2000 sunt persoanele fizice beneficiare ale facilităților de transport subvenționat, în calitate de cumpărători ai serviciilor de transport. Împrejurarea că operatorul de transport recuperează contravaloarea prestației efectuate în beneficiul categoriei sociale anterior menționate de la Ministerul Transporturilor nu îl transformă pe acesta din urmă într-un beneficiar al vreunei facilități acordate din fonduri publice, pentru a face obiectul controlului inspecției economico-financiare.
Înalta Curte apreciază că este nefondată această critică de nelegalitate a sentinței recurate.
Cu titlu prealabil, se reține faptul că O.U.G. nr. 94/2011 reglementează inspecția economico-financiară care se efectuează la operatorii economici, astfel cum sunt definiți la art. 3 pct. 5.
Instanța de recurs constată că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2 art. 3 pct. 5 lit. f și art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, prin prisma preambulului acestui act normativ, recurenta reclamantă este o societate care poate fi supusă inspecției economico-financiare în privința sumelor încasate de la bugetul de stat, facilități acordate de stat pentru călătoriile efectuate de către pensionari.
Astfel, potrivit art. 3 pct. 5 lit. f în denumirea generică de „operator economic” se includ și „alți operatori economici, indiferent de forma de proprietate, pentru fundamentarea și justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat;”.
Pct. 6 al aceluiași art. prevede că: (termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: :„sume acordate de la bugetul general consolidat denumire generică ce include, în principal, subvenții, transferuri, alocații și alte sume asimilate acestora, pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități.”
Conform art. 2 din O.U.G. nr. 94/2011:
„Ministerul Finanțelor Publice efectuează inspecția economico-financiară la operatorii economici cu privire la:
a) măsurile de realizare a veniturilor, de reducere a cheltuielilor și de
diminuare a arieratelor;
b) respectarea reglementărilor economico-financiare și contabile;
c) fundamentarea și justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități;
d) obligațiile către bugetul general consolidat, cu excepția celor fiscale,
conform competențelor legale.
(2) Obiectivele inspecției economico-financiare sunt:
a) creșterea responsabilității operatorilor economici în exercitarea
activității economico-financiare;
b) întărirea disciplinei bugetare și economico-financiare la operatorii
economici.”
Emiterea ordonanței în cauză, așa cum rezultă din preambulul acesteia, este expresia obligației principale a statului de a asigura, potrivit prevederilor art. 135 alin. (2) lit. b din Constituția României, republicată, protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară.
În exercitarea acestei funcții de protejare a intereselor economico-financiare, actul normativ permite desfășurarea inspecției economico-financiare la societățile de transport public, pentru sumele primite ca facilitate la transport pentru pensionari. În mod indiscutabil, aceste sume sunt alocate de la bugetul de stat și intră direct în contul operatorului de transport, ele urmează procedura mecanismului concret de alocare de la bugetul de stat a acestei facilități, prevăzută de Legea nr. 147/2000 și de normele sale de aplicare.
În mod justificat, prima instanță a arătat faptul că operatorul de transport recuperează suma de la stat, urmarea îndeplinirii obligațiilor prevăzute în sarcina sa de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000, prevăzute de H.G. nr. 2403/2004.
Împrejurările că pensionarii sunt beneficiarii facilității de transport, că încasarea contravalorii prestației de transport decurge din calitatea de parte într-un raport juridic privat, fiind indiferent cine face plata pasagerului și că, pentru societate, sumele încasate sunt simple venituri ale acesteia sunt lipsite de relevanță în aplicarea O.U.G. nr. 94/2011, întrucât operatorul de transport, primind efectiv sumele alocate de la bugetul de stat (aceste sume nu intră efectiv în patrimoniul pensionarilor), face parte din categoria entităților vizate de art. 3 pct. 6 din acest act normativ, dispoziție care vizează orice sume asimilate subvențiilor, transferurilor, alocațiilor, pentru produse sau activități.
În cauza de față, „produsul subvenționat” este serviciul de transport pentru care se realizează un transfer nerambursabil de resurse din bugetul de stat, către operatorul de transport, în schimbul respectării anumitor condiții.
Operatorii de transport sunt direct implicați în raportul juridic născut între beneficiarii legii și autoritățile publice și solicită decontarea costurilor călătoriilor reduse numai cu respectarea Legii nr. 147/2000 și a prevederilor H.G. nr. 2403/2004.
Trebuie subliniat că, sumele primite de societatea recurentă de la bugetul de stat sunt sume asimilate categoriilor enumerate de actul normativ, în această categorie intrând orice sume care reprezintă subvenționarea unor activități.
Inspecția economico-financiară este mijlocul prin care se verifică dacă fondurile bugetare transferate au fost sau nu utilizate conform destinației legale, instanța de fond interpretând corect dispozițiile din O.U.G. nr. 94/2011.
Atâta timp cât este îndeplinită condiția prevăzută de O.U.G. nr. 94/2011, operatorul economic este supus acestui act normativ, iar criticile contrare nu au forța unor argumente înscrise în litera și spiritul legii, motiv pentru care vor fi înlăturate.
Recurenta reclamantă a criticat sentința recurată, în esență, și prin prisma supunerii sale unui dublu control, în condițiile în care, documentele ce au făcut obiectul controlului economico-financiar au mai fost anterior controlate de Ministerul Transporturilor conform art. 31 din HG nr. 2403/2004, care presupune efectuarea de către această instituție a unei verificări complete cu privire la legalitatea, conformitatea și temeinicia deconturilor depuse de societatea reclamantă.
Aceste dispoziții legale se completează cu dispozițiile O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv. Astfel, conform art. 10 din acest act normativ, verificarea efectuată prin controlul financiar și aplicarea vizei presupune în mod absolut verificarea tuturor aspectelor de fond și de formă.
Astfel, se susține că acordarea vizei prin aplicarea sigiliului și semnăturii controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice pe documentația aferentă deconturilor întocmite de către reclamantă prezumă efectuarea unei verificări de fond de către reprezentantul pârâtei, cu privire la legalitatea și regularitatea documentației aferente, cu verificarea tuturor documentelor menționate anterior.
Efectuarea verificării de fond, prealabile plății, împiedică pârâta a efectua un alt control de fond cu privire la aceleași sume, cu excepțiile prevăzute de lege.
Față de aceste critici formulate, Înalta Curte reține că pentru reclamantă sumele în cauză sunt venituri încasate pentru prestarea serviciilor de transport. În același timp, însă, aceste sume, reprezentând 50% din costul tarifului pentru călătorie, sunt acordate de la bugetul de stat.
Reducerea de 50% din tariful stabilit pentru călătorii se suportă din bugetul de stat, potrivit Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, și se recuperează de agentul economic care a efectuat transportul, conform H.G. nr. 2403/2004 privind Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 147/2000, „(1) Pensionarii din sistemul public de pensii, precum și pensionarii din celelalte sisteme proprii de asigurări sociale beneficiază anual de un total de 6 călătorii simple cu reducere de 50% din tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată cu trenuri regio R și trenuri interregio IR fără regim de rezervare clasa a II-a, cu mijloace auto sau cu navele de călători clasa a II-a, la transportul intern în comun, între localități”, iar conform art. 2 din același act normativ, „Cheltuielile care decurg din aplicarea prezentei legi se suportă din bugetul de stat.”
Recuperarea acestor cheltuieli se realizează de la bugetul de stat, pe baza deconturilor lunare centralizatoare pe care operatorul de transport le transmite Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.
Operatorul de transport întocmește documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente, iar după aprobarea finanțării și primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, Direcția generală economică și buget din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului efectuează viramente către operatorii de transport. Prin decontarea acestor cheltuieli, statul subvenționează, concret, 50% din costurile aferente serviciilor de transport efectuate de operatorul de transport, cel care, potrivit art. 30 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 2403/2004, răspunde de realitatea, oportunitatea și de exactitatea datelor prezentate la decontare.
Înalta Curte reține că Ministerul Transporturilor nu efectuează, în baza normelor invocate, un control complet, așa cum susține recurenta reclamantă, ci, față de dispozițiile art. 29 30 și 31 din norme, această autoritate efectuează un control doar asupra regularității întocmirii modelelor de decont.
Astfel, potrivit art. 30 ”Operatorul de transport răspunde de realitatea, oportunitatea și de exactitatea datelor prezentate la decontare”, iar potrivit art. 31 din norme, ”După verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului - Direcția generală economică și buget va întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.”
Așadar, indiferent de calificarea verificărilor efectuate de Ministerul Transporturilor, care are propriile atribuții în această procedură, acest fapt nu înlătură competența inspecției economico-financiare, în temeiul O.U.G. nr. 94/2011, aceasta realizând practic controlul efectiv asupra realității datelor furnizate pe propria răspundere, aspect subliniat corect de prima instanță, motiv pentru care criticile recurentei în această privință sunt nefondate.
Cu alte cuvinte, potrivit acestui act normativ există atât un control ex-ante, care privește documentația justificativă prezentată de transportator pentru decontarea prețului călătoriilor cu preț redus, cât și un control ex-post, în speță exercitat prin dispoziția obligatorie care face obiectul acțiunii în anulare în cadrul dosarului de față.
Coexistența celor două tipuri de control nu este exclusă de principiul unicității controlului fiscal, la care se referă implicit recurenta-reclamantă.
În plus, potrivit art. 6 lit. d din O.U.G. nr. 94/2011, organele de inspecție economico-financiară verifică realitatea informațiilor cuprinse atât în documentația aferentă fundamentării sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru susținerea anumitor activități, cât și în documentele justificative prevăzute de lege pentru acordarea acestora, iar potrivit art. 7 alin. (1) din același act normativ, inspecția economico-financiară se exercită la sediul operatorilor economici sau al organului de inspecție economico-financiară, separat sau combinat, sub următoarele forme:
„a) controlul ex-ante, care constă în verificarea fundamentării bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, a fundamentării sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru susținerea unor activități, precum și în verificările cu privire la constituirea și asigurarea surselor de plată a finanțărilor rambursabile garantate sau subîmprumutate de stat;
b) controlul operativ, care constă în verificarea unor activități sau operațiuni economico-financiare desfășurate în cursul exercițiului financiar curent; acesta se poate extinde și asupra altor operațiuni relevante aflate în derulare;
c) controlul ex-post (ulterior), care constă în verificarea activității operatorilor economici conform prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, aferente exercițiilor financiare încheiate.
Controlul financiar ex-post se desfășoară la solicitarea autorităților publice cu atribuții de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. În toate cazurile în care se efectuează acțiuni de control financiar ex-post, un exemplar al actului de control întocmit, împreună cu copiile documentelor de valorificare, se transmite autorității care a solicitat verificarea.”
Prin urmare, aceste tipuri de control au obiective diferite și nu se suprapun, astfel încât criticile recurentei reclamante cu privire la aceste aspecte urmează să fie respinse.
2.1.2 În memoriul de recurs, recurenta reclamantă a făcut referire la considerentele sentinței recurate în ceea ce privește neregulile punctuale identificate de către organele de control, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ..
Astfel, în ceea ce privește cupoanele talon (1761 cupoane) decontate ca fiind aferente anului 2019 în valoare de 94.903 lei și care nu conțin sintagma „Securizat CNPP" se arată că în mod greșit instanța de fond reține că această mențiune ar atesta autenticitatea cupoanelor emise pentru acel an, conform adresei nr. 11214/2021 a CNPP, și în același timp, consideră că, în cursul anului 2019 nu ar fi putut fi folosite cupoane talon emise în anii anteriori, prin urmare, nu este legală suportarea de la bugetul de stat a contravalorii transportului realizat în 2019 în baza unor cupoane care nu conțin sintagma anterior menționată.
Recurenta reclamantă a susținut că aceste cupoane talon în discuție conțin toate datele prevăzute de art. 10 alin. (2) din Anexa la H.G.2403/2004, existența/inexistența sintagmei "securizat CNPP" nu constituie un motiv de nulitate a acestora și care să aibă drept consecință obligarea sa la restituirea sumelor încasate, în condițiile în care nu este responsabilă de punerea în circulație a acestor înscrisuri.
Cupoanele talon sunt primite de A în conformitate cu prevederile legale, prin reprezentații șoferi sau casieri, de la persoanele fizice care solicită serviciile de transport. Aparenta legalitate a acestor înscrisuri este demonstrată inclusiv prin faptul că ele au fost verificate de instituții publice anterior decontării (ARR, MTI) și care nu au formulat obiecțiuni cu privire la realitatea datelor sau a persoanelor beneficiare.
Lipsa sintagmei de pe taloanele cupon originale verificate de organele de control poate fi explicata prin faptul ca acestea au fost emise de celelalte sisteme proprii de asigurări sociale ( art. 6 lit. b fie au fost tipărite pe hârtie rămasa în stoc din cantitatea aferenta anului 2018, însă toate au înscrise datele prevăzute de art. 10 alin. (2) din H.G.2403/2004. Astfel potrivit art. 10 (al. 2) din H.G.2403/2004 "Talonul special de călătorie cuprinde datele de identificare ale pensionarului, respectiv codul CTP, nr. dosarului de pensie, numele si prenumele pensionarului, CNP a pensionarului, domiciliul acestuia sau mențiunea „Cont curent personal deschis la...., precum și Codul de bare care permite identificarea precisă a beneficiarului".
Lipsa acestei sintagme nu conduce la nulitatea cuponului - talon și implicit la recuperarea sumei reprezentând 50% din costul călătoriei, organele de control având obligația de a extinde aceasta verificare la Casele de Pensii și unitățile tipografice ale cupoanelor, singurele unități care au acces la datele din dosarele pensionarilor, care pot emite și difuza cupoanele -talon și care le gestionează. Organele de control nu pot retine nici o vinovăție în sarcina A S.R.L. care a efectuat serviciile de transport pensionari cu gratuități pe baza acestor cupoane - talon și care să motiveze recuperarea sumelor primite de la MTI.
Pe de altă parte, nu există nicio dispoziție legală care să oblige beneficiarii subvențiilor aferente transportului la utilizarea cupoanelor talon exclusiv în anul calendaristic pentru care au fost emise. De altfel, nici pârâtele intimate din prezenta cauză nu susțin o asemenea ipoteză, în condițiile inexistenței unui temei de drept.
Cu privire la aspectele criticate, Înalta Curte reține că, în ceea ce privește restituirea sumelor corespunzătoare cupoanelor talon la care face referire recurenta-reclamantă, se constată că prima instanță nu a reținut exclusiv faptul că restituirea trebuie realizată doar în baza faptului că nu conțin sintagma „Securizat CNPP", și că acest motiv ar atrage nulitatea cupoanelor, ci coroborat cu constatarea că în cursul anului 2019 nu ar fi putut fi folosite cupoane talon emise în anii anteriori.
Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că dispozițiile legale în vigoare interzic reportarea călătoriilor neefectuate într-un an în anul următor, aceste cupoane talon fiind eliberate pentru un an calendaristic, anterior începerii noului an și pot fi folosite doar pe parcursul acestuia.
Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 147/2000 prevăd că pensionarii beneficiază „anual” de un total de 6 călătorii simple cu reducere de 50% din tariful stabilit, în același sens prevede și art. 2 din H.G. 2403/2004. Potrivit art. 12 din H.G. nr. 2403/2004, „(1) CNPAS, precum și celelalte sisteme proprii de asigurări sociale asigură transmiterea taloanelor speciale de călătorie la fiecare pensionar, pentru un nou an calendaristic, până cel mai târziu în luna decembrie a anului în curs, o dată cu plata drepturilor de pensie pe luna respectivă, prin unitățile de poștă, unitățile C.E.C. sau ale altor bănci autorizate, la care pensionarii au deschis cont curent personal.”
Rezultă în mod evident că cele 6 taloane speciale de călătorie sunt valabile numai în anul pentru care au fost emise, înscris pe acestea, în acest sens fiind și menționat pe talonul special de călătorie.
În condițiile în care dispozițiile legale se referă la „anual”, „an calendaristic” și prevăd că pensionarii beneficiază „anual” de un total de 6 călătorii simple cu reducere de 50% din tariful stabilit, faptul că nu se interzice utilizarea în anul / anii următori a călătoriilor neefectuate într-un anumit an nu conduce la concluzia invocată de recurenta reclamantă.
Din această perspectivă, criticile formulate nu sunt întemeiate, instanța fondului neavând în vedere ca restituirea acestor sume să fie făcută doar pentru neregularitatea absenței mențiunii care atestă autenticitatea cupoanelor.
2.1.3 Cu privire la obligația reclamantei de restituire a sumei de 4445 lei aferentă celor 80 de cupoane talon neconforme, pentru perioada 2015-2018 întrucât, fie au fost utilizate mai multe pentru aceeași zi și același traseu, fie au fost utilizate pe trasee imposibil de parcurs în aceeași zi, recurenta a invocat faptul că soluția instanței este nemotivată, neexistând exprimat niciun raționament care să conducă la concluzia instanței de fond, aspectele reținute fiind exclusiv generale.
Înalta Curte constată că, în ceea ce privește acest aspect, prima instanță a reținut că aceste cupoane nu pot fi decontate parțial, nefiind dovedită călătoria reală dintre variabilele posibile.
Față de aspectele reținute în raport de împrejurările de fapt subliniate, se constată că motivarea primei instanțe este suficientă pentru esențializarea problemei identificate de organele de control, care atestă neconformitatea unor cupoane talon utilizate în condiții imposibil de determinat, astfel încât, în absența posibilității determinării unei decontări parțiale, au fost anulate în totalitate.
Astfel, nu pot fi reținute aceste critici aduse sentinței recurate.
2.1.4 În ceea ce privește situația celor 1150 dosare de pensionari beneficiari de facilități care au condus la decontarea în perioada 2015-2019 a unui număr de 5346 cupoane talon cu suma totală de 268 303 lei, prima instanță a apreciat în mod greșit că, deși nu are nicio posibilitatea de verificare a realității, simpla primire a unor documente neconforme atrage concluzia nerespectării de către reclamantă a obligației de legitimare a persoanelor, așa cum aceasta este stipulată la art. 26 din H.G. nr. 2403/2004.
Recurenta a arătat că a respectat obligația menționată anterior, în limitele acordate de legiuitor, fiind ignorate de instanță limitările legale ale reclamantei de a verifica realitatea documentelor care sunt prezentate de persoanele transportate, aceasta neavând acces la datele deținute/stocate/emise de Casele Naționale de Pensii sau la cele aparținând Evidenței Persoanelor.
Prin urmare, activitatea de verificare/legitimare a reclamantei se rezumă la a verifica doar aparența documentelor prezentate, fără a putea cunoaște dacă acestea sunt sau nu reale. Or, o asemenea activitate nu îi poate fi imputată, cu atât mai mult cu cât, verificările prealabil decontării, efectuate de ARR și minister, au condus la aparența de legalitate a documentelor cupoane talon.
Înalta Curte reține în primul rând că prin aceste critici sunt reluate aceleași apărări de fond ce au fost supuse analizei primei instanțe și nu au fost aduse critici concrete de nelegalitate acesteia.
Pe de altă parte, instanța de control judiciar reține că prima instanță nu a imputat reclamantei erori de inscripționare a cupoanelor talon de călătorie, sau faptul că nu a efectuat verificări în bazele de date ale caselor de pensii pentru a verifica numerele dosarelor de pensie sau CNP-urile pensionarilor, context în care nu se susțin apărările formulate de aceasta, în sensul că nu avea astfel de atribuții.
Ceea ce s-a reținut însă în sarcina reclamantei a fost înscrierea în deconturile transmise lunar la minister a unui număr de 5346 cupoane talon, aparținând unor persoane decedate înainte de data raportării acestora, transferate înainte de anul 2015, suspendate de la plata drepturilor, care nu existau în bazele de date ale Caselor teritoriale de pensii sau care prezintă alt CNP decât cel existent în baza de date a Caselor teritoriale de pensii.
Prin urmare, ceea ce i s-a reproșat a fost neîndeplinirea obligației de identificare a persoanei care a utilizat cuponul și care trebuia să facă dovada concomitent a identității sale și a calității de pensionar la momentul transportului, obligație care îe revenea în mod exclusiv.
În mod corect a reținut prima instanță că această obligație este stipulată la art. 26 din H.G. nr. 2403/2004 potrivit cărora „La verificarea legitimațiilor de călătorie în mijlocul de transport, personalul de tren, respectiv personalul stabilit pentru verificarea legitimațiilor de călătorie, precum și organele de control specifice tipului de transport vor solicita persoanelor care prezintă bilete cu reducere de 50% pentru pensionari actul de identitate și talonul special de călătorie din care a fost detașat cuponul-talon.”
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 10 din H.G. nr. 2403/2004, talonul special de călătorie (acesta este talonul de pensie din luna emiterii taloanelor speciale de călătorie cu reducere de 50%, cu care pensionarul se legitimează în mijlocul de transport) cuprinde datele de identificare a pensionarului, respectiv codul CTP, numărul dosarului de pensie, numele și prenumele pensionarului, CNP al pensionarului, domiciliul acestuia sau mențiunea "Cont curent personal deschis la ............ nr. .............", precum și codul de bare care permite identificarea precisă a beneficiarului, iar potrivit art. 17 „eliberarea legitimațiilor de călătorie de către operatorii de transport feroviar, auto sau naval se face în baza cuponului-talon prezentat și a achitării costului biletului redus cu 50%”.
Prima instanță a reținut corect modalitatea de completare a rubricilor de pe cupoanele talon și anexă și procedura de emitere a legitimației de călătorie cu reducere de 50%, ocazie cu care există posibilitatea certificării corectitudinii înscrierilor făcute prin aplicarea ștampilei, elibereând apoi legitimația de călătorie valabilă.
Or, în mod corect a constatat prima instanță că dacă ar fi procedat conform dispozițiilor legale menționate și ar fi urmat întocmai procedura reglementată, reclamanta ar fi avut posibilitatea să identifice că persoana care dorea să fie transportată nu este titulara cuponului talon și să refuze primirea acelor cupoane, pentru că în acest mod s-a expus la decontarea de la bugetul de stat a sumelor aferente prestării serviciului către persoane care nu sunt beneficiarele Legii 147/2000.
În aceste condiții, criticile recurentei reclamante sunt, de asemenea, neîntemeiate, urmând a fi respinse, acestea neputând fi încadrate la criticile de nelegalitate prevăzute nici de art. 488 pct.8 și nici la pct.6, instanța motivând soluția în conformitate cu dispozițiile art. 425 din C.proc.civ.
2.1.5 În ceea ce privește situația cupoanelor decontate fără a figura încasări în ziua transportului, prin sentința recurată, prima instanță a reținut că, în absența dovedirii încasării contravalorii a 50 % din prețul biletului emis, față de prevederile art. 17 din HG 2403/2004, în mod nelegal a fost solicitată decontarea unui număr de 1417 cupoane cu o valoare de 69752 lei.
Recurenta reclamantă a criticat această soluție, arătând că în ședința din data de 18 septembrie 2023, la Curtea de Apel Iași, a dorit depunerea înscrisurilor justificative, și care nu ar fi condus la amânarea judecății.
Înalta Curte, examinând cuprinsul încheierii de ședință din data de 18.09.2023, constată că în ședința respectivă, prima instanță a pus în discuție o probă solicitată de reclamantă, cu expertiza contabilă, care însă a fost respinsă ca inutilă de instanță, întrucât teza probatorie a acesteia urmărea de fapt stabilirea exactă a debitelor societății din perspectivă fiscală, a impozitului pe profit și TVA, aspect care exceda obiectului cauzei ce viza anularea actelor administrativ fiscale contestate.
Pe de altă parte, cu referire la solicitarea de suplimentare a probei cu înscrisuri noi, formulată chiar la data de 18.09.2023, prima instanță a respins-o ca tardivă, în baza art. 254 din C.proc.civ., constatând intervenirea decăderii reclamantei din administrarea acestei probe, în condițiile în care nu s-a putut justifica încadrarea reclamantei în unul din cazurile prevăzute la art. 254 alin. (2) din C.proc.civ., fiind clar că administrarea probei cu înscrisurile respective ar fi condus la amânarea cauzei, probabil fiind necesară și efectuarea unei expertize.
În orice caz, din cuprinsul încheierii de ședință nu s-a putut desprinde teza probatorie a înscrisurilor depuse suplimentar, și pe care recurenta-reclamantă o atribuie acum, în fața instanței de recurs, dovedirii tocmai a încasării contravalorii a 50 % din prețul biletului emis în ziua transportului (fiind vorba de acele bilete pentru care au fost decontate sume fără a figura încasări în ziua transportului ).
Față de absența acestor repere clare, prima instanță în mod corect a pronunțat sentința pe baza probatoriului administrat în condițiile codului de procedură civilă.
2.1.6 Cu referire la nelegalitatea soluției prin care prima instanță a respins cererea de anulare a actelor administrative, pe motiv de nerespectarea de către pârâte a dispozițiilor Ordinului nr. 2727/2020, se reiterează faptul că nu au fost respectate cerințele legale în vigoare la data controlului, referitoare la modelul și conținutul actelor de control.
Prima instanță a respins criticile formulate, arătând că încălcarea cerinței de formă referitoare la utilizarea a două formulare și nu a unuia singur (în ceea ce privește dispoziția obligatorie emisă), nu este de natură a conduce la nulitatea acestui act administrativ financiar întrucât aspectul în sine nu a condus la vătămarea în concret a vreunui drept sau interes legitim al reclamantei, în condițiile în care pârâtele au respectat, în substanța lor, prevederile art. 28 din H.G. nr. 101/2012, dispoziția obligatorie emisă, chiar dacă a fost folosit un formular unic și nu două, așa cum ar fi trebuit (conform noii reglementări prevăzute de Ordinul nr. 2737/2020), conținând absolut toate elementele formale stabilite de Normele metodologice, pentru a asigura punerea sa în aplicare sau controlul jurisdicțional.
Invocarea de către recurenta reclamantă a dispozițiilor art. 30 din O.U.G. nr.94/2011 coroborate cu art. 176 pct 6 din C.proc. civ. nu este oportună, în condițiile în care art. 176 se referă la nulități necondiționate ce vizează acte de procedură în fața instanței de judecată.
Desigur că această completare cu dispozițiile codului de procedură civilă vizată de dispozițiile art. 30 din O.U.G. are în vedere întotdeauna aspectele care pot fi într-adevăr completate.
În speța supusă analizei, nulitatea actului administrativ contestat, pentru motivul invocat, nefiind prevăzută expres în lege, este condiționată de existența unei vătămări care trebuie dovedită.
Or, în cauză nu s-a făcut dovada vătămării reclamantei pentru pretinsa nerespectare a cerințelor legale în vigoare la data controlului, referitoare la modelul și conținutul actelor de control.
În aceste condiții, critica este neîntemeiată, prima instanță soluționând corect aspectul menționat, iar ansamblul argumentativ al recurentei care forțează o similitudine cu regimul juridic al nulităților actelor de procedură, nu poate fi primit.
2.1.7 Cu referire la critica de nelegalitate a sentinței recurate prin care prima instanță nu s-a pronunțat ținând cont de efectele puterii de lucru judecat privind competenta de verificare a inspecției economice financiare asupra operatorului economic privat, dar si a prezumției ce există în favoarea operatorului de transport, privind efectuarea transportului persoanelor beneficiare ale Legii nr. 147/2000 (aspect ce rezultă din practica judiciară depusă la dosarul cauzei la data de 5 decembrie 2022), Înalta Curte reține următoarele aspecte .
Înalta Curte sublinaiză că recurenta reclamantă a supus atenției efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum aceasta este prevăzută la art. 431 alin. (2) din C.proc.civ.” (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”, nu pe cel negativ al autorității de lucru judecat, care este prevăzut la art. 431 alin. (1) din C.proc.civ.
Între cele două forme reglementate la alin. (1) și 2 ale art. 431 din C.proc.civ. există o diferență semnificativă.
Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății,(ceea ce nu s-a invocat în speța de față), pe când puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre (acesta fiind aspectul la care se raportează recurenta reclamantă), indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți.
Aceasta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente între cele două procese, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional.
Ceea ce trebuie să se regăsească însă în ambele procese și în cazul acestui efect pozitiv, tocmai în considerarea relativității lucrului judecat, este identitatea de părți, or, se constată că recurenta reclamantă invocă de fapt o practică judiciară în susținerea argumentelor sale.
Acest aspect nu are legătură cu puterea lucrului judecat, practica judiciară neconstituind izvor de drept, în afara soluțiilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor formale de unificare a practicii judiciare.
Prin urmare, nu poate fi reținută puterea lucrului judecat, astfel cum a invocat-o recurenta-reclamantă, această critică urmând a fi respinsă.
Față de aspectele reținute, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.6 și 8 din C.proc.civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.
2.2 Referitor la recursul declarat de Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, se reține că principala critică adusă prin acesta sentinței recurate vizează nelegalitatea soluției prin care prima instanță a anulat în parte Decizia nr. 53/P/6 septembrie 2022 de soluționare a plângerii prealabile, Dispoziția obligatorie nr ISR/AIF/1325/12 aprilie 2022 și Raportul de inspecție economico -financiară cu același număr, respectiv în privința sumei de 10 168 050 lei reprezentând creanță bugetară principală și accesoriile aferente acesteia (dobânzi și penalități).
Prima instanță a menționat faptul că este nelegală creanța bugetară stabilită în sarcina societății recurente pentru perioada 2015-2018, întrucât legislația specifică în domeniu (art. 28 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, anexă la H.G. nr. 2403/21.12.2004) statuează faptul că termenul de păstrare a cupoanelor talon este de un an, iar nu de 10 ani, așa cum s-a stabilit de către organul de control.
Față de aceste critici invocate de recurentul pârât, Înalta Curte reține că prima instanță a pronunțat o sentință temeinică și legală.
Astfel, s-a reținut temeinicia apărării reclamantei referitoare la neprezentarea cupoanelor aferente perioadei anterioare perioadei pentru care nu a depus cupoanele talon, cupoane talon care, conform art. 28 din H.G. nr. 2403/2004, „vor rămâne la unitatea emitentă a legitimației de călătorie și pe baza lor se va recupera diferența de 50% din tarif, de la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2004. Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, se vor arhiva de către operatorul de transport pe perioada unui an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria”.
Înalta Curte apreciază că, legiuitorul a consacrat un termen special (prin urmare aplicabil cu prioritate) de păstrare decât cel comun, incident în privința celorlalte documente contabile justificative (10 ani), respectiv de doar 1 an.
Potrivit dispozițiilor art. 28 din HG nr. 2403/2004”Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, vor rămâne la unitatea emitentă a legitimației de călătorie și pe baza lor se va recupera diferența de 50 % din tarif, de la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2004. Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, se vor arhiva de către operatorul de transport pe perioada unui an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria”, se constată că aceaste documente nu se mai afla în posesia reclamantei din perioada 2015-2019, controlul fiind efectuat în perioada 2021-2022.
Dispozițiile art. 28 din Norma metodologică aprobată prin Ordinul nr. 2403/2405 care statuează că termenul de arhivare este de 1 an, reprezintă reglementarea specială, care vizează exclusiv regimul juridic al cupoanelor talon, în raport cu dispozițiile OMFP nr. 2643/2015 privind documentele financiar-contabile, care reprezintă reglementarea generală a acestui tip de documente financiar-contabile, și, prin urmare, derogă de la dispozițiile legii generale, aspect statuat chiar de art. 6 din Ordinul M.F.P. nr. 2643/2015 potrivit căruia, agenții economici „care desfășoară activități specifice anumitor domenii de activitate pentru care legislația aplicabilă prevede folosirea si a altor documente, aplică în mod corespunzător și reglementările specifice”.
Prin urmare, susținerile recurentului – pârât Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași din cadrul recursului nu pot fi reținute, obligația legală de a arhiva documentele pentru o anumită perioadă de timp referindu-se la perioada în care respectivele documente trebuie păstrate, și nu la intervalul în care trebuie efectuată operațiunea de arhivare (șnuruire, clasare, legare, etc).
Înalta Curte, răspunzând criticilor formulate de recurentul – pârât Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași constată că, în cazul regimului juridic al reducerilor acordate pensionarilor pentru transportul intern există o reglementare specifică, Legea nr. 147/2000, reglementare ce prevede și termenul de păstrare al cupoanelor talon, respectiv a cupoanelor anexă, această reglementare fiind cea aplicabil în speță, iar nu termenul general de 10 ani prevăzut la art. 25 din Legea contabilității nr.82/1991, invocat de recurent.
Cu toate că perioada indicată nu se coroborează nici măcar cu termenul de prescripție al stabilirii creanțelor bugetare, totuși prevederea legală nu poate fi ignorată și nici înlăturată prin distincții artificiale între noțiunea de „păstrare” și cea de „arhivare”, invocate în cauză, dispozițiile legale menționate fiind în vigoare.
A reținut prima instanță că, urmare a interpretării dispozițiilor legale incidente, reclamanta avea obligația, la data controlului, să prezinte cupoanele talon aferente anului 2019, matca legitimațiilor de călătorie aferente întregii perioade verificate (2015-2019), precum și să facă dovada încasării cel puțin a sumei de 10.527.506 lei reprezentând contravaloarea a 50 % din călătorie.
În speță, organele de control au emis mai multe notificări către reclamantă, la data de 8 ianuarie 2021, 5 ianuarie 2022 și 12 ianuarie 2022 prin care au solicitat matca legitimațiilor de călătorie, cupoanele talon aferente întregii perioade și situația încasărilor întocmite pe baza acestora.
La data de 18 ianuarie 2022 au fost depuse prin registratură următoarele documente: centralizator bilete vândute în perioada 2015-2019 conform sintezei monetarelor, decontul prestațiilor efectuate în baza cupoanelor talon pentru martie și iulie 2017, adresa și factura aferentă decontului din decembrie 2015, lista prețurilor valabile pentru toată perioada și dovezi referitoare la capacitatea de transport.
Primirea de către inspectori a cupoanelor talon aferente întregului an 2019 este confirmată de pârât chiar în conținutul raportului de inspecție.
În privința cupoanelor talon aferente perioadei 2015-2018, poziția reclamantei a fost aceea că ele au fost deja raportate on line la ARR iar, odată împlinit termenul de păstrare, nu mai are această obligație și omisiunea prezentării lor nu îi poate atrage consecințe negative.
Din întregul material probator analizat de instanța fondului, care reprezintă atributul acesteia în virtutea atribuțiilor legale, instanța a anulat în parte actele contestate, respectiv măsurile 3.1.1, 3.2.2 și 3.3.3, apreciind că obligarea reclamantei la restituirea întregii sume primite de la bugetul de stat în baza legii 147/2000 (la care s-au adăugat accesorii și măsuri de corectare a rezultatului exercițiului financiar) exclusiv în baza generalizării unor concluzii trase ca urmare a controlului prin sondaj nu poate fi justificată legal față de particularitățile speței, impunându-se verificări concrete a tuturor operațiunilor economice.
Totodată, a reținut ca fiind nelegală și imputarea acestei sume ca efect direct al neprezentării cupoanelor talon aferente perioadei 2015-2018 în condițiile în care termenul lor de arhivare expirase la data demarării controlului.
În aceeași măsură, instanța fondului a reținut că o altă nelegalitate pe care a identificat-o a fost că pârâtul nu a ținut cont de efectele inspecției fiscale din anul 2016.
Toate aceste aspecte au condus la reținerea de către instanță a nelegalității în parte a actelor administrativ-fiscale, criticile aduse sentinței fiind analizate de Înalta Curte doar sub aspectul nelegalității, nu și al netemeiniciei (în ceea ce privește modul de calcul al sumelor imputate sau interpretarea și administrarea probatoriului, care nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului).
Față de aceste aspecte, va fi respins recursul recurentului pârât ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 pct.8 din C.proc.civ.
Văzând și dispozițiile art. 496 din C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de A S.R.L., Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței nr.268/2023 pronunțată la 30 octombrie 2023 de Curtea de Apel Iași – Secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 20 martie 2025.