Asupra recursurilor de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14.03.2022 pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anularea parțială a Ordinului de salarizare nr. 2400/27.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește drepturile sale salariale și obligarea pârâtului să-i emită un nou ordin de încadrare (salarizare) începând cu data de 01.02.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stabilit în Anexa la OUG nr. 27/2006 lit. A pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), drept recunoscut în mod definitiv prin Sentința civilă nr. 1999 din 23 decembrie 2020 a Tribunalului Dâmbovița – Secția I civilă, complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale pronunțaă în dosarul nr. x/120/2020 definitivă prin Decizia civilă nr. 2316 din 20 octombrie 2021 a Curții de Apel Ploiești – Secția I civilă litigii de muncă.
2. Hotărârea primei instanțe
Prin Sentința civilă nr. 154 din 30 ianuarie 2023, Curtea a respins excepția prescripției, ca neîntemeiată.
A admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să emită un nou ordin de încadrare salarială, cu luarea în considerare, începând cu data de 01.02.2016 și în continuare, a coeficientului de multiplicare prevăzut de lit. A pct. 13 din Anexa 1 la OUG nr. 27/2006.
A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.
3. Recursurile exercitate în cauză
Împotriva acestei hotărâri, atât reclamantul, cât și pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au formulat recurs.
3.1. Recurentul-reclamant A a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și pronunțarea unei decizii prin care pârâtul să fie obligat la emiterea unui nou ordin de salarizare cu luarea în considerare, începând cu 01.02.2016 și în continuare, a coeficientului de multiplicare prevăzut de lit. A pct. 13 din Anexa 1 la OUG nr. 27/2006, fără a lua în considerare plafonarea impusă de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
După ce a prezentat circumstanțele cauzei, a apreciat recurentul că instanța de fond a evitat să se pronunțe motivat cu privire la solicitarea sa expresă de a obliga pârâtul ca la emitera noului ordin de salarizare să procedeze la recalcularea dreptului salarial prin neluarea în calcul a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, modalitate în care nu s-au soluționat toate pretențiile în cadrul unui unic litigiu și s-a deschis obligativitatea introducerii unei noi acțiuni după rămânerea definitivă a hotărârii recurate.
Astfel, în mod cert, nu se poate susține că dezlegarea fondului în primă instanță poate fi satisfăcătoare sau legală. Nu este de acord cu motivarea instanței în sensul ca, mai întâi, să aștepte să se definitiveze hotărârea de fond și să spere că pârâtul va emite un nou ordin de salarizare neplafonat, pentru că ar însemna ca, practic, să o ia de la capăt, mai întâi să conteste ordinul la emitent și, ulterior, să inițieze o nouă acțiune la Curtea de Apel București și, mai tarâziu, să introducă recurs.
După data pronunțării sentinței criticate au intervenit aspecte noi cu privire la interpretarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, fiind statuat definitiv prin sentinței și încheieri faptul că respectivul text legal nu este aplicabil în privința drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești. Mai mult, urmare a hotărârilor judecătorești, au fost emise noi ordine de salarizare de Președintele Înaltei Curți de Casați și Justiție și chiar de Procurorul General al României.
În continuarea recursului, recurentul-reclamant a reprodus considerentele Sentinței civile nr. 220 din 7 noiembrie 2022 a Curții de Apel Ploiești pronunțată în dosarul nr. x/42/2022, nedefinitivă încă.
3.2. Recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 14.03.2019 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
A susținut recurentul că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i din Legea nr. 554/2004, refuzul exprimat de acesta fiind unul justificat, și dispozițiile art. 1 alin. (1) art. 2 art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din OUG nr. 27/2006, precum și pct. 13 - 14 de la lit. A din anexa la această ordonanță, art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c C. muncii., art. 2517 și art. 2523 C. civ., art. 430 alin. (1) și (2), art. 431 art. 432 C. proc. civ. și art. 435 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 alin. (1) art. 22 alin. (1) și (3) și art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2) )din Legea nr. 285/2010, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din OUG nr. 19/2012, art. 1 și art. 2 din OUG nr. 84/2012, art. 1 din OUG nr. 103/2013, art. 1 alin. (51) din OUG nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) și art. 31 alin. (11) – (14) din OUG nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din OUG nr. 9/2017, art. 12 și art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale OUG nr. 20/2016 și ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la hotărârile judecătorești menționate în considerentele sentinței atacate.
Astfel, în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, interpretând greșit prevederile art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c din Codul muncii, precum și ale art. 2517 și art. 2523 C. civ., pentru că, acțiunea fiind înregistrată la 14.03.2022, a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 14.03.2019.
De asemenea, soluția instanței este eronată pentru că Sentința civilă nr. 1999 din 23 decembrie 2020 nu a obligat Parchetul de pe lângă ÎCCJ la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantului și la plata drepturilor salariale aferente, ci doar la alocarea fondurilor necesare plății. Din economia dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (3), art. 14 art. 22 alin. (1) art. 29 alin. (3) art. 47 alin. (6) și art. 71 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și a dispozițiilor art. 1 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, rezultă că redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul prinipal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege și că ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate. În atare context, ordonatorul principal de credite nu poate fi obligat la emiterea ordinului de salarizare.
Executarea Sentinței nr. 1999 din 23 decembrie 2020 a Tribunalului Dâmbovița se realizează în condițiile art. 39 din OUG nr. 114/2018, executarea hotărârii nefiind condiționată de emiterea unui ordin de salarizare.
Salarizarea procurorilor din DIICOT și DNA are la bază nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la ședințele de judecată din cauzele instrumentate de DIICOT și DNA, nu efectuează și urmărirea penală, cu caracteristicile și dificultățile specifice cauzelor de crimă organizată și terorism, respectiv de combatere a corupției.
Întrucât procurorii care funcționează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracțiunile la care se referă art. 36 alin. (1) lit. c C. proc. pen., nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19.
A mai susținut recurentul-pârât că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond trebuia să țină cont de dispozițiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03 iulie 2008 ale Curții Constituționale.
Prin respectivele decizii, instanța de contencios constituțional a constatat că prevederile art. 1 art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, noile indemnizații de încadrare din sistemul justiției neputând fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu putea fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege, astfel că dreptul acordat de prima instanță nu se regăsește printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01.01.2010 la zi.
Din coroborarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiași act normativ, rezultă că, începând cu 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizației de încadrare pe grade profesionale care nu poate fi depășit, calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referință sectorială și la coeficienți de multiplicare fiind realizabil doar până la 31.12.2017.
Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare și VRS (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componența drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022.
În consecință, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depășit, începând cu 01.01.2018 s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizației de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut, iar în aceste condiții, în mod greșit instanța de fond a acordat coeficientul de multiplicare 19 ulterior datei de 01.01.2018.
În perioada supusă analizei, reclamantul nu a deținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în mod greșit instanța dispunând recalcularea indemnizației de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19.
Recurentul-pârât a mai învederat că sunt incidente în cauză și considerentele Deciziilor CCR nr. 289/2005 și nr. 693/2006, precum și deciziile CEDO pronunțate în cauza Kechko c. Ucrainei și în cauza Wieczorek c. Poloniei.
II. Soluția Înaltei Curți asupra recursurilor exercitate în cauză
Examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de părți, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, în limitele și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare, iar recursul reclamantului A este nefondat.
1. Argumente de fapt și de drept relevante
Reclamantul A a recurat soluția primei instanțe formulând critici din perspectiva înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat, la un prim motiv de recurs, că instanța a respins greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în rest, a susținut, în esență, că acțiunea este neîntemeiată, pentru că reclamantul nu a deținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă ÎCCJ pentru a se dispune recalcularea indemnizației de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19.
Înalta Curte urmează a analiza recursul recurentului-pârât, urmând a aprecia, în acest context, și asupra argumentelor formulate de recurentul-reclamant.
Argumentul invocat de recurentul-pârât, că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune (motiv întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), este nefondat, în mod corect apreciind instanța de fond că dispozițiile privind prescripția extinctivă invocate de pârât, art. 2500 și urm. C. civ. și cele ale art. 171 și art. 268 C. muncii, au fost avute în vedere la emiterea ordinului contestat, aceasta reprezentând o chestiune de drept substanțial, care ține de legalitatea ordinului.
În ceea ce privește temeinicia acțiunii, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute alegațiile recurentului-reclamant fiind, însă, fondate criticile recurentului-pârât subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În fapt, prin Sentința civilă nr. 1999 din 23 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția I civilă în dosarul nr. x/120/2020, definitivă prin Decizia nr. 2316 din 20 octombrie 2021 a Curții de Apel Ploiești – Secția I civilă, s-a admis acțiunea formulată de mai mulți reclamanți, printre care și reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu participarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, și s-a dispus obligarea pârâților, începând cu 01.02.2016, la recalcularea indemnizației de încadrare cuvenite reclamanților, prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,000 stabilit anterior în Anexa la OUG nr. 27/2006, lit. A pct. 13, și la plata diferențelor dintre venitul astfel cuvenit și cel efectiv plătit, diferențe ce vor fi actualizate cu rata inflației, și la care se vor percepe daune moratorii constând în dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecări obligații lunare și până la data plății efective, pârâtul MP-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fiind obligat să aloce fondurile necesare în acest sens.
Deși, la data de 17.01.2022, reclamantul a solicitat pârâtului Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca indemnizația de încadrare și cuantumul drepturilor salariale să-i fie calculate începând cu 15.10.2021 conform coeficientului de multiplicare 19,000, conform sentinței menționate, prin Adresa nr. 1016/C/1056/VI-13/10.02.2022, pârâtul i-a comunicat, în esență, că prin hotărârile invocate în contestație nu i-a fost recunoscut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Jusitție, ci a obligat pârâții la plata unor diferențe de drepturi salariale rezultate prin luarea în considerare a unui element al calculului diferențelor salariale, respectiv coeficientul de multiplicare 19,000, și a valorii de referință sectorială de 605,225 lei, și că drepturile salariale, începând cu 01.12.2021, s-au stabilit cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Drept urmare, apreciind refuzul pârâtului ca fiind nejustificat, reclamantul a promovat prezenta acțiune.
Ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.
Astfel, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin și integral aplicabilă Decizia nr.4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr.x/1/2023, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că:
„Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.
Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați.
Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte.”
În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială.
Conform considerentelor acestei decizii:
„93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde și din deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819 și 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanța de contencios constituțional, examinând inclusiv dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile din cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate și aplicate în sensul că ar conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituțională, întrucât încalcă principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială.”
Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia ,,constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată,” (considerentul nr. 72).
În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82, s-a reținut că: „Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări.”
Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și, prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.
Contrar celor reținute de prima instanță, referitor la autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizională cuprinse în hotărârea judecătorească definitivă invocată de către recurent, Înalta Curte constată, mai întâi, că, prin Sentința civilă nr. 1999 din 23 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/120/2020, nu s-a instituit în sarcina pârâtului obligația de a emite noi ordine de salarizare.
Apoi, din perspectiva invocării existenței unui drept „câștigat” prin obținerea hotărârilor judecătorești definitive invocate, chiar și supuse principiului obligativității, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentului, în sensul că prin această hotărâre menționată drepturile câștigate de reclamant au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.
Din considerentele deciziilor definitive anterior menționate rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de OUG nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare sunt indicate în funcție de situația particulară a fiecăruia dintre reclamanți.
Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de aceștia.
Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârii menționate în sensul dorit de recurentul-reclamant A, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal.
O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțate de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamant în cauză.
Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică).
Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică. În prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați (procurori sau judecători) iar, în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare.
Înalta Curte mai constată că în mod greșit a reținut prima instanță că nu puteau fi repuse în discuție în prezentul litigiu celelalte apărări invocate de pârât, întrucât obiectul procesului nu constă în stabilirea din nou a drepturilor salariale ale reclamanților prin raportare la coeficientul de multiplicare 19.000, iar în cuprinsul hotărârii judecătorești evocate anterior o parte din argumente au fost analizate.
Aceste argumente au fost, de altfel, avute în vedere în considerentele ce au fundamentat decizia de unificare a practicii judiciare mai sus amintite, impunându-se la acest moment cu forță juridică obligatorie.
Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente cauzei, Înalta Curte constată că, printr-o greșită aplicare a principiilor legalității, nediscriminării, egalității, importanței sociale a muncii și al principiului ierarhizării pe verticală și orizontală, așa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanță a reținut că hotărârea judecătorească invocată de reclamant impune obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000.
În raport cu cele reținute anterior, în circumstanțele în care se constată că este fondat recursul pârâtului Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție iar acțiunea este neîntemeiată, este de prisos a se mai analiza criticile formulate de recurentul-reclamant vizând înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, recursul acestuia urmând a fi respins, ca nefondat.
2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul pârâtului, va casa în parte sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată, va menține restul dispozițiilor instanței și va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Sentinței nr. 154 din 30 ianuarie 2023 a Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:
Respinge acțiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Respinge recursul formulat de reclamantul A împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 10 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.