Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acțiunea înregistrată la data de 06.08.2024 pe rolul Curții de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A, prin reprezentanți legali B și C, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, obligarea pârâților să îi asigure, pe bază de prescripție medicală în regim de compensare 100%, fără contribuție personală, medicamentul Vosoritidum (denumire comercială Voxzogo), în regim de compensare 100 % (fără contribuție personală), în doza și pe durată prescrisă de medic, până la soluționarea definitivă a dosarului nr.x/64/2024 aflat pe rolul Curții de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 102 din 20 august 2024, Curtea de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate;
A respins excepția inadmisibilității acțiunii;
A admis cererea de ordonanță președințială formulată de reclamanta A, prin reprezentanți legali B și C, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate;
A obligat pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate să asigure reclamantei A medicamentul Vosoritidum (denumire comercială Voxzogo) pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100 % (fără contribuție personală), în doza și pe durată prescrisă de medic, până la soluționarea definitivă a dosarului nr.x/64/2024 aflat pe rolul Curții de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal.
3. Căile de atac exercitate în cauză
Împotriva sentinței nr. 102 din 20 august 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal au declarat recursuri recurenții-pârâți Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
3.1. Prin recursul declarat recurentul-pârât Guvernul României a solicitat, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce îl privește, precum și a excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială.
În motivarea recursului arată că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii juridice administrative a Guvernului României, referitoare la adoptarea unui act administrativ nelegal sau la nesoluționarea în termen a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege; că Guvernul României este un organ colegial, care are în structura sa autorități de specialitate/de resort, în speță Ministerul Sănătății, care la rândul său are în subordine Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
Solicită recurentul-pârât a fi avute în vedere dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 720/2008, art. 219 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, art. 2 lit. a și lit. i din H.G. nr. 144/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății, art. 220 alin. (3) și (4) și art. 280 lit. i din Legea nr. 95/2006.
Prin urmare, având în vedere că raportul de drept procesual nu subzistă decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, calitatea procesuală pasivă fiind condiționată de existența identității dintre pârât și cel obligat în raportul juridic, adică subiectul pasiv, susține că Guvernul României este lipsit de calitate procesuală pasivă, autoritatea executivă neavând atribuții și competențe în sensul solicitat, o eventuală soluție de admitere a acțiunii fiind imposibil de valorificat direct/nemijlocit față de Guvernul României.
Consideră că nu are calitate procesuală pasivă în cauză și nici capacitate juridică civilă în raport cu pretențiile formulate, astfel că nu poate asigura plata medicamentului către reclamantă, iar soluția instanței de fond are în vedere exclusiv opozabilitatea relativă, Guvernul României neavând pârghiile necesare pentru executarea acesteia.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, arată că în cauză obiectul acțiunii de fond nu este identic cu cel al cererii de ordonanță președințială, în condițiile în care obiectul acțiunii de fond este circumscris art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar cererea de ordonanță președințială se circumscrie dispozițiilor art. 997 C. proc. civ.
Din această perspectivă, consideră că cererea de ordonanță președințială în materia contenciosului administrativ este inadmisibilă.
Pe fondul cererii, arată că nu sunt îndeplinite condițiile ordonanței președințiale, în condițiile în care legislația nu permite rambursarea medicamentelor ale căror indicații terapeutice nu au fost aprobate la nivel național sau de către Agenția Europeană a Medicamentului; că Ministerul Sănătății nu are competența de a actualiza Lista medicamentelor compensate decât după parcurgerea procedurilor legale.
Susține că, sub acest aspect, instanța de fond a depășit competența conferită puterii judecătorești, în condițiile în care etapa de evaluare administrativă a documentației medicamentului este obligatorie, are caracter imperativ și nu se poate deroga de la aceasta.
De asemenea, arată că în cauză nu este îndeplinită condiția aparenței în drept.
3.2. Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, aceasta a solicitat în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii, ca neîntemeiate a cererii de ordonanță președințială.
În motivarea recursului arată că pentru medicamentul în litigiu a fost depusă o cerere de către deținătorul autorizației de punere pe piață pentru indicația terapeutică tratamentul acondroplaziei la pacienți cu vârsta de cel puțin 2 ani, ale căror epifize nu sunt închise.
Arată că în baza Deciziei ANMDM, deținătorul autorizației de punere pe piață și-a manifestat disponibilitatea pentru inițierea procesului de negociere în vederea încheierii contractului cost-volum, în urma căreia, Comisia de negociere, din motive neimputabile, a emis Decizia nr. 68/25.09.2023, de neîncepere a procesului de negociere.
Precizează că această decizie este justificată de faptul că la data inițierii procesului de negociere, acest medicament nu se încadra în limita sumei rămase disponibile pentru negocierile aferente anului 2023.
În consecință, prin adresele nr. AB 77778/08.09.2023 și AB 8953/01.11.2023 a solicitat Ministerului Finanțelor suplimentarea sumei prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea bugetului de stat.
Susține că medicamentul din speță nu poate fi supus procesului de negociere, având în vedere prevederile art. 234 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 368/2022 - Legea bugetului de stat pentru anul 2023 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 421/2023 - Legea bugetului de stat pentru anul 2024, referitoare la limitele de sume alocate.
În acest sens, invocă și dispozițiile O.G. nr. 37/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 și a Legii 227/2015, prin care a fost completat art. 241 din Legea nr. 95/2006 cu două noi alin.e, referitoare la suportarea contravalorii medicamentelor din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Consideră că medicamentul solicitat de reclamantă nu poate fi decontat din FNUASS pentru indicația terapeutică de care aceasta suferă.
De asemenea, critică soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale, având în vedere că legitimarea procesuală pasivă în cauză nu aparține CNAS în raport de obiectul cauzei și de atribuțiile CNAS, precum și în raport cu cadrul normativ incident cauzei și în condițiile în care CNAS nu are nicio atribuție prevăzută în sarcina sa cu privire la autorizarea sau evaluarea medicamentului și nici pentru revizuirea indicațiilor terapeutice ale unui medicament existent în Lista de medicamente compensate, aprobată prin HG nr. 720/2008; nu intră în raporturi juridice cu asigurații și nici cu furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale; CNAS nu încheie contracte de furnizare de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale al căror obiect să îl constituie decontarea contravalorii acestora către asigurați, această atribuție revenind caselor teritoriale de asigurări de sănătate și nici nu are competența și temeiul legal pentru acordarea și decontarea unui medicament neautorizat de punere pe piață nici la nivel european și nici la nivel național.
Astfel, solicită admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive și respingerea în consecință a acțiunii reclamantei.
Pe fond, critică admiterea acțiunii de către instanța de fond, apreciind că nu este îndeplinită în cauză condiția aparenței în drept, câtă vreme reclamanta nu a dovedit că are dreptul în temeiul legii la acordarea și decontarea de către sistemul public de asigurări sociale de sănătate, în regim de compensare 100% a medicamentului solicitat, acesta nefiind inclus în Lista medicamentelor compensate la acest moment pentru afecțiunea intimatei-reclamante.
În ceea ce privește condiția neprejudecării fondului cauzei, arată că acțiunea de fond are ca obiect solicitarea reclamantei de obligare a pârâților la includerea indicației de care suferă aceasta în protocolul de administrare și monitorizare a medicamentului Pembrolizumabum (denumire comercială Keytruda), prevăzut de Ordinul Ministrului Sănătății și al Președintelui CNAS nr. 564/499/2021.
În raport cu obiectul acțiunii de fond, consideră că cererea reclamantei reprezintă o prejudecare a fondului cauzei.
Menționează că medicamentul solicitat a fi decontat de către reclamantă nu poate fi prescris acesteia de vreme ce nu îndeplinește criteriile de includere în tratament, prevăzute în Ordinul ministrului sănătății și președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 564/499/2021.
3.3. Prin recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătății, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii excepțiilor invocate, iar pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a cererii de ordonanță președințială.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susține că în cauză nu are calitate procesuală pasivă în raport cu pretențiile deduse judecății prin cererea de ordonanță președințială.
Pe de altă parte, susține că obiectul cererii de ordonanță președințială excede obiectului acțiunii în contencios administrativ, astfel cum reiese din dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care o autoritate pârâtă nu poate fi obligată să garanteze îndeplinirea unui fapt ce cade în sarcina unei alte autorități sau instituții.
Totodată, critică obligarea de către instanța de fond în solidar a pârâților la asigurarea tratamentului compensat, câtă vreme nu are atribuții în acest sens, iar potrivit art. 16 alin. (1) ind. 1 din Legea nr. 95/2006, nu poate efectua plăți legale din bugetul propriu decât pentru medicamentele strict prevăzute de lege
Consideră că instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile art. 16 alin. (1) ind.1 din Legea nr. 95/2016, introdus prin O.G. nr.37/2022.
În esență, susține că instanța de fond a respins în mod greșit excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în condițiile în care nu are atribuții cu privire la cele solicitate de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată și nici cu privire la gestionarea FNUASS.
Susține că instanța de fond a reținut în mod greșit că toți pârâții chemați în judecată au calitate procesuală pasivă, motivat de faptul că aceștia au atribuții în ceea ce privește procedura de includere a unor medicamente în Listă, ceea ce ar presupune ca pârâții să suporte, în solidar, contravaloarea acestui medicament, în condițiile în care asigurarea medicamentului compensat nu se poate face decât prin decontarea contravalorii acestuia, iar obiectul cauzei îl reprezintă analiza aparenței dreptului reclamantei de a beneficia de decontarea costurilor cu un medicament ce nu se află în Lista medicamentelor compensate, fără nicio legătură cu procedura introducerii în Listă a acestuia.
Astfel, susține că Ministerul Sănătății nu are atribuții în procesul de recunoaștere a respectivului medicament sau în cel privind elaborarea Listei medicamentelor compensate, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din Listă fiind în competența Agenției Naționale a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale din România (ANMDMR), autoritate ce implementează mecanismul de evaluare a tehnologiilor medicale în acest scop.
Subliniază că instanța a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 1443 C. civ., întrucât în condițiile în care a dispus obligarea tuturor pârâților să asigure reclamantei medicamentul solicitat, rezultă că s-a reținut existența unei solidarități pasive între pârâți.
Consideră că prin soluția pronunțată, instanța de fond a încălcat principiul separației puterilor în stat.
Referitor la condițiile de admisibilitate ale cererii de ordonanță președințială, arată că în favoarea reclamantei nu există o aparență în drept și că asigurarea medicamentului nu se poate face decât prin decontarea contravalorii acestuia, iar decontarea medicamentelor nu se poate realiza pentru boli ce nu se regăsesc în indicațiile terapeutice ale medicamentului și pentru care acesta nu a fost autorizat a fi pus pe piață.
Susține, contrar celor reținute de către instanță, că procedura includerii unui medicament în Listă nu reprezintă un demers de natură de a leza dreptul la sănătate al reclamantului, ci tocmai de a-l proteja. demersul fiind instituit de către legiuitor tocmai pentru protejarea vieții pacienților prin obligativitatea efectuării unor studii clinice care să confirme eficiența medicamentului, în condiții cât mai sigure, pentru o anumită indicație terapeutică.
4. Apărările formulate în recurs
Intimata-reclamantă a formulat note scrise, prin care solicită respingerea recursurilor ca nefondate.
În esență, susține că recurenții-pârâți au calitate procesuală pasivă în cauză și că instanța de fond în mod corect a dispus admiterea acțiunii, în condițiile în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 997 C. proc. civ.
5. Procedura de soluționare a recursurilor
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 5 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.
6. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În cauză, reclamanta A, prin reprezentanți legali B și C, a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, pe cale de ordonanță președințială, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății, Guvernul României și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, obligarea pârâților să îi asigure, pe bază de prescripție medicală în regim de compensare 100%, fără contribuție personală, medicamentul Vosoritidum (denumire comercială Voxzogo) în regim de compensare 100 % (fără contribuție personală), în doza și pe durată prescrisă de medic, până la soluționarea definitivă a dosarului nr.x/64/2024 aflat pe rolul Curții de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal.
Soluționând cererea reclamantei, curtea de apel a constatat că în speță sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii de ordonanță președințială, prevăzute de art. 997 C. proc. civ. și a admis acțiunea astfel cum a fost formulată.
Instanța de recurs împărtășește opinia primei instanțe, apreciind că aceasta a dat o dezlegare corectă cauzei deduse judecății.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurentul-pârât Ministerul Sănătății a invocat în mod expres doar motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., argumentele din cererea de recurs conțin și critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recursul urmând a fi analizat sub toate aspectele.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat de către recurentul-pârât Ministerul Sănătății, Înalta Curte constată că în susținea acestuia, a învederat că prin admiterea cererii de chemare în judecată, instanța de fond a depășit competența conferită puterii judecătorești.
Înalta Curte reține că motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se întemeiază pe conceptul de ,,exces de putere” ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat, ceea ce în speță nu se constată.
Astfel, în cauză, prin obligația stabilită în sarcina pârâților prin sentința recurată, nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune în atribuțiile puterii legislative ori executive.
Prin urmare, acest prim motiv de casare este nefondat.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenții-pârâți Ministerul Sănătății și Guvernul României, Înalta Curte constată că subsumat acestuia s-a invocat faptul că instanța de fond în mod greșit a apreciat că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, acești recurenți-pârâți au calitate procesuală pasivă.
Înalta Curte reține că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În speță, însă, ceea ce se critică este soluția dată de către instanța de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României și a Ministerului Sănătății, și nu încălcarea unor norme de procedură referitoare la această excepție.
Prin urmare, această critică se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept materiale, urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Referitor la criticile formulate de către recurentul-pârât Ministerul Sănătății, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că a fost invocat în mod formal, fără a fi aduse argumente prin care să se susțină că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pentru ca instanța de recurs să procedeze la analizarea acestora.
Astfel, simpla trimitere formală, cu caracter general, la un motiv de casare nu este suficientă pentru a fi analizat de către instanța de recurs, în lipsa unor argumente concrete care să-l susțină.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către toți recurenții, Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.
Preliminar, întrucât criticile formulate prin cererile de recurs sunt similare, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată de către recurenți.
1. În ceea ce privește soluția de respingere de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de toți recurenții, Înalta Curte constată că această critică este nefondată.
Înalta Curte constată că în procedura de introducere pe Listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind partajată între Ministerul Sănătății și CNAS, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora lista, respectiv Guvernului României care se pronunță asupra aprobării listei prin hotărâre. Totodată, pe baza listei aprobate, revine structurilor CNAS competența în legătură cu decontarea medicamentelor respective, respectiv pârâta CNAS gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, astfel că, deși nu s-ar putea reține în sarcina sa o culpă pentru neincluderea medicamentelor pretinse în discuție în lista de care beneficiază asigurații, acestei autorități îi revine obligația de a aduce la îndeplinire solicitarea reclamantului de a i se asigura tratamentul necesar, fără contribuție personală.
Astfel, recurentul-pârât Ministerul Sănătății are calitate procesuală pasivă în cauză în raport de prevederile Legii nr. 95/2006 și de atribuțiile ce îi revin în procedura de includere a unor medicamente în lista medicamentelor compensate.
Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-și criticile pe împrejurarea că gestionarea FNUASS revine în competența recurentei-pârâte CNAS, astfel că ministerul nu poate îndeplini o obligație ce cade în sfera de competență a altei autorități, instituții sau persoane juridice de drept privat.
Însă, Înalta Curte reține că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate în colaborare cu CNAS, care, la rândul său, are atribuții în gestionarea Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare și a dispozitivelor medicale, a tehnologiilor și dispozitivelor asistive.
Potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR și se aprobă prin hotărâre a Guvernului, iar art. 251 din același act normativ prevede că Ministerul Sănătății are atribuția elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS. În dezvoltarea acestor competențe, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010, privind organizarea Ministerului Sănătății stabilesc atribuțiile principale și obiectivele urmărite în activitatea autorității ministeriale.
Totodată, prevederile art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 95/2006 dispun că: „(1) Programele naționale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii și strategiei sănătății publice de către Ministerul Sănătății, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică. (...) (5) Programele naționale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătății, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătății și/sau CNAS, după caz.”
Având în vedere aceste atribuții, precum și obiectul cererii de ordonanță președințială, prin care reclamanta solicită, cu caracter provizoriu, obligarea pârâților la protejarea dreptului său la viață, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) a medicamentului Vosoritidum (denumire comercială Voxzogo) pentru tratamentul acondroplaziei la pacienți cu vârsta de cel puțin 2 ani, ale căror epifize nu sunt închise, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/64/2024 al Curții de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal, nu se poate contesta legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, dar și a recurenților-pârâți Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Guvernul României, autorități cărora le revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populației, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistență medicală și tratament, adaptate nevoilor pacienților.
Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății, referitoare la atribuția gestionării FNUASS, nu au relevanță în stabilirea calității sale procesuale, această parte nefiind chemată în judecată în calitate de autoritate cu atribuții în gestionarea fondului din care se decontează medicamentul necesar afecțiunii de care suferă reclamantul, ci în calitate de organ central responsabil de organizarea, coordonarea și controlul activităților referitoare la sănătatea publică.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, în contextul în care totalitatea demersurilor (ce intră, potrivit sus indicatelor prevederi legale, în competențele restului autorităților recurente), nu poate avea o finalitate concretă decât urmare a exercitării atribuțiilor ce revin Guvernului României, de aprobare, prin hotărâre, a listei cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, nu poate fi reținută teza unei lipse a calității procesuale pasive a Guvernului României, acesta fiind una dintre instituțiile implicate în procedura de eliberare și decontare a medicamentelor pentru asigurații în sistemul public de asigurări de sănătate.
Înalta Curte reține că nu se poate face abstracție de împrejurarea că litigiul de față este generat de refuzul de acordare a medicamentului solicitat în regim de decontare 100%, pe motivul neautorizării și neincluderii acestuia în listă pentru indicația terapeutică de care suferă. Prin urmare, cum toți pârâții și fiecare în parte au atribuții în ceea ce privește procedura de stabilire a listei medicamentelor de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate, este justificată includerea lor în cadrul procesual pasiv al pricinii de față, în care se urmărește obținerea cu caracter provizoriu a tratamentului, în regim de gratuitate totală, până la soluționarea definitivă a acțiunii de fond, care se judecă în același cadru procesual subiectiv.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile de nelegalitate formulate de recurenții-pârâți cu privire la calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub acest aspect.
2. Pe fondul cererii de ordonanță președințială, Înalta Curte constată că recurenții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății și Guvernul României au formulat critici cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale cererii de ordonanță președințială, respectiv cu privire la condiția aparenței în drept, astfel că numai această condiție urmează a fi analizată de către instanța de recurs, întrucât dezlegarea dată cu privire la existența celorlalte condiții de admisibilitate a acțiunii formulate pe cale de ordonanță președințială a devenit definitivă, nefiind exercitat recurs de către recurenții-pârâți.
Sub aspectul aparenței dreptului, ținând cont de circumstanțele concrete ale cazului, mai exact de gravitatea bolii (intimata-reclamantă a fost diagnosticată cu acondroplazie la pacienți cu vârsta de cel puțin 2 ani, ale căror epifize nu sunt închise, iar medicul specialist din cadrul D i-a prescris medicamentul Vosoritidum (denumire comercială Voxzogo), având în vedere rata de mortalitate aferentă diagnosticului pus reclamantei și vârsta fragedă a acesteia.
Dat fiind și costul foarte ridicat al tratamentului, Înalta Curte reține că, în esență, dreptul invocat de reclamantă îl constituie dreptul la viață, drept care nu se poate realiza și conserva în concret decât prin urmarea tratamentului prescris și la care organismul reclamantului răspunde.
Este real faptul că tratarea indicatiilor terapeutice pentru medicamentul prescris nu se poate realiza decât în condițiile Ordinului MS nr.861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații către Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții.
Aceasta pentru că procedura de mai sus este una laborioasă, care presupune adunarea de dovezi științifice, tehnice și financiare din surse multiple (spre exemplu, este necesară demonstrarea utilizării produsului pe scară largă la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene și menținerea unei abordări unitare) ceea ce implică o perioadă lungă de timp.
Or, timpul este exact elementul care lipsește intimatei-reclamante, întrucât orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acestuia.
Înalta Curte constată că înscrisurile de la dosar conțin indicii în sensul că solicitarea intimatei-reclamante de urmare a indicației terapeutice ar fi întemeiată (sau în orice caz, există argumente aparent pertinente în favoarea ei), întrucât acest tratament i-a fost prescris după ce s-a constatat caracterul grav al bolii și rata de mortalitate a acesteia, tratamentul cu medicamentul solicitat în prezenta cauză fiind prescris de medicul curant.
Aceste aspecte vin să contureze aparența de drept la care se referă art. 997 C. proc. civ.
O soluție contrară ar constitui, în opinia Înaltei Curți, o lezare gravă a dreptului la viață și sănătate, imposibil de acceptat într-o societate ce se pretinde protectoare a unor drepturi și libertăți fundamentale.
În Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, la art. 2 din Titlul I – Drepturi și libertăți, este stipulat Dreptul la viață, care, conform Constituției și legilor în materie, este garantat și protejat și în România.
Unul din elementele esențiale ale asigurării dreptului la viață, îl reprezintă asigurarea sănătății persoanei, prin sistemul instituțiilor de sănătate publică și cel al asigurărilor de sănătate.
Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale prevede de asemenea, în art. 12 : „Statele (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai buna sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge.”
De altfel, Rezoluția Parlamentului European din 10 aprilie 2008 privind combaterea cancerului în Uniunea Europeană extinsă a sesizat „diferențele surprinzătoare și inacceptabile la nivelul calității serviciilor oferite de centrele pentru tratarea cancerului, al centrelor de radioterapie și al accesului la medicamente împotriva cancerului” și a îndemnat, în art. 30 al acestei rezoluții, Comisia și statele membre să se asigure că medicamentele pentru tratarea cancerului să fie disponibile în egală măsură în toate statele membre, pentru toți pacienții care au nevoie de ele.
În speță, instanța de recurs apreciază că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare asupra fondului pretențiilor, a unor servicii medicale specializate, s-ar leza intimatei dreptul la sănătate și implicit la viață.
De altfel, Înalta Curte constată că, astfel cum reiese din recursul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, pentru medicamentul în litigiu și pentru afecțiunea de care suferă intimata-reclamantă, ANMDM a emis decizie de includere în Listă, în baza căreia deținătorul autorizației de punere pe piață și-a manifestat disponibilitatea pentru inițierea procesului de negociere în vederea încheierii contractului cost-volum, însă Comisia de negociere a emis Decizia nr. 68/25.09.2023, de neîncepere a procesului de negociere.
Această decizie a fost justificată de faptul că la data inițierii procesului de negociere, acest medicament nu se încadra în limita sumei rămase disponibile pentru negocierile aferente anului 2023, motiv pentru care Casa Națională de Asigurări de Sănătate a demarat procedurile către Ministerul Finanțelor, în vederea suplimentării sumei prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea bugetului de stat.
Relevante în prezenta cauză sunt și o parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia Statul Român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate:
„28. Curtea a admis faptul că nu este imposibil ca actele și omisiunile autorităților în materie de politica sănătății să angajeze, în anumite împrejurări, răspunderea acestora în temeiul art. 2 Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru a luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protejarea vieților pacienților, Curtea nu poate accepta ideea că niște chestiuni precum eroarea de judecată a personalului din domeniul sănătății sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătății în tratamentul unui pacient sunt suficiente, în sine, să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligațiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din convenție pentru apărarea vieții [a se vedea Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V și Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 71, CEDO 2004-XII].
29. Curtea reamintește că abordarea sa față de interpretarea art. 2 este ghidată de ideea că obiectul și scopul convenției ca instrument pentru protecția persoanelor impune interpretarea dispozițiilor sale și aplicarea lor astfel încât garanțiile acesteia să fie practice și efective (a se vedea, de exemplu, Yașa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 64, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI).
30. În cazul de față, capătul de cerere invocat în fața Curții este că autoritățile naționale nu au făcut ceea ce era de așteptat din partea lor, nu numai de către reclamant, ci și de către instanțele interne (supra, pct. 13–14), care le-au ordonat să îi asigure reclamantului medicamentele necesare ca să se trateze de boala care în cele din urmă i-a cauzat moartea.”
Cu privire la soluția instanței de fond privind respingerea excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială, criticată de către recurentul-pârât Guvernul României prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că prima instanță a dat o dezlegare corectă acestei excepții, în condițiile în care, deși obiectul cererii de ordonanță președințială nu este identic cu cel din acțiunea având ca obiect obligație de a face, finalitatea demersului reclamantei este aceeași, respectiv de asigurare a tratamentului gratuit cu medicamentul în litigiu, în vederea tratării afecțiunii de care aceasta suferă, în mod vremelnic pe calea ordonanței președințiale ori în mod permanent prin acțiunea având ca obiect obligație de a face.
Pe de altă parte, nu există nicio prevedere legală care să impună ca obiectul cererii de emitere a ordonanței președințiale să fie identic cu obiectul cererii care vizează fondul dreptului și nici nu este interzisă formularea unei cereri de ordonanță președințială în materia contenciosului administrativ, cu excepția cererilor având ca obiect suspendarea executării actelor administrative, pentru care contenciosul administrativ are prevederi speciale, reglementate prin art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.
Referitor la hotărârile invocate de către părți cu titlu de jurisprudență, Înalta Curte constată că acestea nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie. Este de reținut că în sistemul de drept românesc jurisprudența nu constituie izvor de drept, efectele lor neputând fi extinse la alte cauze, întrucât acestea au fost pronunțate ca urmare a aplicării normelor de drept material situației de fapt din cauza respectivă, în alte situații fiind pronunțate decizii ce pot avea soluții contrare.
Prin urmare, aspectele invocate de către recurenții-pârâți prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.
7. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României și Ministerul Sănătății împotriva sentinței nr. 102 din 20 august 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României și Ministerul Sănătății împotriva sentinței nr. 102 din 20 august 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 5 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.