Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Cererea de chemare în judecată
Prin contestația împotriva Ordinului de salarizare nr. 401/C/07.02.2022 și a anexelor la acesta unde sunt prevăzute drepturile bănești ale reclamantelor, înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal la data de 26.05.2022, sub nr.x/2/2022, reclamantele A, B și C în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției au solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună modificarea parțială a Ordinului în sensul:
1. recalculării și plății drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01.08.2016, iar nu cu data de 30.12.2021, data acordării conform ordinului contestat;
2. recalculării drepturilor bănești prin aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017, inclusiv cu acordarea sporurilor din Anexa nr. V la această lege, adică începând cu data de 01.01.2018 și în continuare pentru viitor, a sporului de 25 %, reprezentând spor pentru risc și solicitare neuropsihică, a sporului de 5 % reprezentând spor de confidențialitate și a sporului de 15 %, reprezentând spor pentru condiții vătămătoare de muncă, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare;
3. înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prin aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, în ceea ce privește acordarea de sume compensatorii constând în sumele ce depășesc indemnizația lunară plafonată la nivelul anului 2022;
4. recalculării indemnizației de încadrare prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,00 și plății drepturilor salariale rezultate - începând cu 27.07.2015 (în cazul reclamantei A), începând cu 01.01.2018 (în cazul reclamantei C) și începând cu 06.11.2017 (în cazul reclamantei B) și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017 în raport de indemnizațiile procurorilor de pe lângă parchetul ICCJ potrivit anexei V litera B, pct. 1, din Legea 153/2017, conform sentinței civile nr. 208/2019 a Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosarul nr. x/85/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1509/18.11.2020 a Curții de Apel Alba Iulia - reclamantele A și C și conform sentinței civile nr.1817/10.06.2021 pronunțată de Tribunalul Dambovita în dosarul nr. x/120/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 465/17.02.2022 a Curții de Apel Ploiești - reclamanta B, titluri executorii.
2.Soluția instanței de fond
Prin Sentința civilă nr. 1780 din 10 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal a dispus următoarele:
„Respinge ca nefondate excepțiile inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MINISTERUL JUSTIȚIEI, și respinge acțiunea în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții A, B, C, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție.
Anulează în parte Ordinul Ministrului Justiției nr. 401/C/07.02.2022, în ceea ce le privește pe reclamante în sensul că înlătură, din conținutul acestui ordin, plafonarea instituită asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.
Obligă pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea pentru reclamante, a unor noi ordine de salarizare, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei, începând cu data de 1 august 2016 și în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.
Obligă pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să efectueze demersurile prin care să asigure plata către reclamante a diferențelor dintre drepturile salariale stabilite potrivit prezentei sentințe și drepturile salariale efectiv plătite, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.
Respinge în rest cererea ca neîntemeiată.”
3.Cererea de recurs ce face obiectul judecății
Împotriva Sentinței civile nr. 1780 din 10 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal a promovat recurs pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție.
În cadrul recursului său, invocând motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei, în ceea ce privește emiterea ordinelor de salarizare prin raportare la VRS 605,225 lei cu înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere, ca rămas fără obiect, pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, și, ca neîntemeiat, pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021. De asemenea, cu privire la acordarea sporurilor fără limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere, ca neîntemeiat.
În dezvoltarea criticilor sale, recurenta- pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că în mod nelegal instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Recurenta a arătat că, pe de o parte, deși a reținut că litigiul dedus judecății este unul de contencios administrativ, prima instanță nu a avut în vedere dispozițiile art. 11 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 respectiv dezlegările obligatorii ale Deciziei ICCJ pronunțată în recurs în interesul legii nr. 22/2019, în sensul că intimații – reclamanți au fost salarizați prin ordine care nu au fost contestate de aceștia cu privire la data de la care ar fi trebuit să beneficieze de valoarea de referință sectorială de 605, 225 lei. Altfel, a apreciat că intimaților - reclamanți nu le poate fi asigurată repunerea în termenul de acțiune prin recunoașterea dreptului de a ataca ulterior un ordin de salarizare asupra unui aspect pe care ar fi trebuit să îl sesizeze și eventual să îl atace, cu privire la ordinele de salarizare anterioare.
Pe de altă parte, a susținut, că dată fiind natura pretențiilor solicitate ( drepturi salariale) sunt incidente prevederile dreptului comun, art. 268 alin. (1) lit. c raportat la 171 din Codul Muncii respectiv art. 2500 coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., sens în care dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.
În continuare, referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui ordin, prin care să se dispună acordarea drepturilor salariate prin raportare la valoarea de referință sectorială 605,225 lei, începând cu data de 1 august 2016, a susținut că instanța de fond ar fi trebuit să respingă acest capăt de cerere, parțial ca neîntemeiat și parțial ca rămas fără obiect având în vedere că președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 959 din 12.04.2023 cu privire la drepturile salariale ale judecătoriilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor, care se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, fără a fi afectate de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în Anexele 1-13, părți integrante ale ordinului respectiv.
Ordinul în discuție s-a limitat exclusiv la înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și nu a privit recunoașterea dreptului la stabilirea salarizării în raport cu valoarea de referință sectorială 605,225, acest aspect fiind stabilit anterior prin hotărâri judecătorești, ori, după caz, prin act administrativ (Ordinul ministrului Justiției nr. 6245/C din 30.12.2021) - și nici nu a vizat acoperirea, cu încălcarea efectelor prescripției dreptului material la acțiune, a perioadelor nerecunoscute prin hotărâri judecătorești ori prin act administrativ, a precizat recurenta.
A arătat și că, la data de 27.09.2023, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023 prin care s-a stabilit că pentru perioada 30.12.2021-31.03.2023, judecătorii din circumscripția Curții de Apel București beneficiază de drepturile salariale stabilite în anexă care va sta la baza emiterii unor ordine individuale aferente fiecărui judecător. La emiterea acestora, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție va ține cont de considerentele Deciziei ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 49/2018 (publicată în M.Of. nr. 838/2018) conform cărora la stabilirea drepturilor salariale este avut în vedere „nivelul maxim de salarizare la nivelul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, care au același scop, îndeplinesc aceleași funcții și atribuții și se situează la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar (paragraful 123), a adăugat recurenta.
A susținut recurenta că pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021, doar în situația în care intimații - reclamanți ar deține hotărâre judecătorească prin care ordonatorul principal de credite a fost obligat la stabilirea indemnizației de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de VRS 605,225 lei, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din, Legea nr. 153/2017, acțiunea ar putea fi considerată întemeiată, altfel se încalcă Decizia nr. 49/2018 antemenționată.
În ceea ce privește acordarea sporurilor fără limita instituită de art. 25 din Legea nr. 153/2017, recurenta a învederat că instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală.
Limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe totalul bugetului aferent salariilor de bază destinat ordonatorului de credite, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale, astfel că, în funcție de condițiile specifice și de resursele din buget, calculele efectuate pe fiecare ordonator de credite pot conduce la acordarea sporurilor la procentul maxim prevăzut în anexe sau într-un procent mai mic.
În acest sens, a invocat și paragraful 90 din Decizia nr, 15 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
4.Apărările formulate în cauză
Împotriva recursului promovat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, intimatele-reclamante C, A și B nu au formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispozițiile art. 4711 alineat 3 C. proc. civ., incidente și în cazul recursului conform art. 490 alineat 2 și art. 494 din același act normativ.
5.Procedura de soluționare a recursului
În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 art. 490 C. proc. civ..
În temeiul dispozițiilor art. 490 alineat 2, coroborat cu art. 4711 și art. 201 alineatele 5 și 6 C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 29.02.2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 22.10.2024, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind amânată apoi la data de 11 februarie 2025, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare asupra cererii de recurs ce face obiectul pricinii deduse judecății.
6. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496 C. proc. civ.
6.1. Aspecte de fapt și de drept relevante
Litigiul s-a născut în legătură cu Ordinul ministrului justiției nr. 401/C/07.02.2022, prin care, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale reclamantelor s-au stabilit prin raportare la VRS 605,225 lei cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. Reclamantele au pretins că sunt îndreptățite la stabilirea drepturilor lor salariale prin raportare la VRS 605,225 lei, însă cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dar și prin prisma faptului că drepturile respective trebuiau stabilite începând cu data de 1.08.2016 și în continuare. De asemenea, reclamantele au pretins că, începând cu 27.07.2015 aveau dreptul de a fi salarizate cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.00 stabilit prin anexa la OUG nr. 27/2006 lit. A pct. 13. În fine, reclamantele au solicitat anularea Ordinului 401/C din 07.02.2022 și în ceea ce privește acordarea sporurilor, solicitând emiterea unui nou ordin prin care să se dispună aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017, cu consecința obligării la plata diferenței drepturilor salariale.
Prin sentința criticată, prima instanță a respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și a respins acțiunea în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A, B, C, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție; a anulat în parte Ordinul Ministrului Justiției nr. 401/C/07.02.2022, în ceea ce le privește pe reclamante în sensul că a înlăturat, din conținutul acestui ordin, plafonarea instituită asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017; a obligat pe pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea pentru reclamante, a unor noi ordine de salarizare, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei, începând cu data de 1 august 2016 și în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017; a obligat pe pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să efectueze demersurile prin care să asigure plata către reclamante a diferențelor dintre drepturile salariale stabilite potrivit prezentei sentințe și drepturile salariale efectiv plătite, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective; a respins în rest cererea ca neîntemeiată.
Pentru motivele rezumate mai sus (punctul 3) împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție.
6.2. Analiza recursului
Motivul de casare / nelegalitate invocat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a normelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
Criticile privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate.
Faptul invocat de recurentă, anume că, prin acțiunea dedusă judecății, s-ar urmări nesocotirea unor acte administrative anterioare de încadrare salarială, nu prezintă relevanță din perspectiva excepției antemenționate, câtă vreme nu acestea din urmă formează obiectul cererii de chemare în judecată.
De asemenea, se reține că, cererea de reparare a prejudiciului pretins de către reclamante are natura unei pretenții accesorii celei referitoare la anularea ordinului emis de Ministerul Justiției, aceasta fiind deci formulată în temeiul prevederilor art. 8 și 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, iar nu în baza dispozițiilor Codului Muncii, cum în mod greșit a pretins recurentul. În cazul de față, chestiunea prescripției dreptului pretins de reclamanți pune în discuție doar componenta substanțială a instituției, urmând a se evalua pe fond eventualele limite determinate de prescripție în care îi revenea autorității recurente-pârâte obligația de a recunoaștere a drepturilor exhibate de intimatele –reclamante, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond.
În ceea ce privește soluția dată de prima instanță fondului cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 emis de ministrul justiției s-a stabilit că: „1.Începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel ... se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 (...) 4. Pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente”.
Prin Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 emis de ministrul justiției, reclamantelor, judecători la Tribunalul București, le-au fost stabilite indemnizații de încadrare potrivit tabelului prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 în Anexa V, Capitolul I, lit. A totodată, reclamantelor le-au fost acordate diferite sume de bani cu titlu de sporuri pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, respectiv pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității.
Altfel spus, prin ordinul litigios, intimatelor -reclamante le-au fost acordate indemnizații de încadrare brute lunare prevăzute de Legea-cadru nr.153/2017, reieșind explicit din motivarea actului administrativ amintit faptul că Ministerul Justiției a făcut aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, text potrivit căruia „În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.”.
Înalta Curte mai reține că premisa esențială a emiterii Ordinului MJ nr. 401/C/2022 o constituie faptul că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 ministrul justiției a recunoscut în favoarea judecătorilor ce funcționau la nivelul curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor un mod de calcul al drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 lei.
În consecință, prin recunoașterea VRS de 605,225 lei, indemnizația de încadrare brută lunară acordată reclamanților – recurenți reiese a fi depășit nivelul stabilit de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, ceea ce a determinat Ministerul Justiției să procedeze la plafonarea drepturilor salariale la valoarea menționată.
În sfârșit, Înalta Curte observă că, ulterior, prin Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023 s-a stabilit la art. 1 că „drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat-30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare”. Se observă astfel că, în contextul emiterii Ordinului nr. 2734/I/27.09.2023 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin recunoașterea drepturilor judecătorilor de a fi salarizați din data de 30 decembrie 2021 cu o VRS de 605,22 lei, fără aplicarea limitei rezultate din prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu acest moment, a dispărut vătămarea cauzată intimatelor- reclamante, prin emiterea nelegală a Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021.
Or, după cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 existența vătămării afirmate reprezintă o chestiune esențială a fondului raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, se constată că, pentru intervalul începând cu data de 30.12.2021, prin obligarea pârâtei la emiterea pentru reclamante a unor noi ordine de salarizare, raportate la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pretențiile reclamantelor fiind, începând cu momentul anterior menționat, neîntemeiate, ca urmare a lipsei vătămării.
Referitor la perioada anterioară pentru care prima instanță a dispus obligarea la emiterea ordinului (01.08.2016-29.12.2021), instanța de recurs constată că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraților.
Astfel, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. b și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, a fost pronunțată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea și a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale", reținând, în considerente, că "atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82).
Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reținând în considerente că "dezlegările instanței de contencios constituțional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145).
De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcționează doar în ceea ce privește indemnizația lunară de încadrare, iar nu și în privința celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională, relevante pentru această distincție fiind definițiile legale de la art. 7 lit. c e) și m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146).
Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referință sectorială și caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menționată, prin care s-a reținut că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referință în sectorul în care este incident" (paragraful 81).
Prezintă relevanță, din această perspectivă, și Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.
. Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale «Justiție»" și că "nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată" (paragraful 69).
Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale" (paragraful 71).
Aceleași statuări se regăsesc și în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024, respectiv că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectoriale distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale" (paragraful 82).
Edificatoare este și Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că "în măsura în care în cadrul aceleiași familii ocupaționale este stabilit un anumit nivel al valorii de referință sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaționale, iar diferențierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienți de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcția ocupată și cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenței naționale relevă, așa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive, care au recunoscut dreptul magistraților la o indemnizație calculată pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 lei, incidentă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» și care îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» există deja astfel de hotărâri judecătorești, indemnizațiile de încadrare ale tuturor celorlalți magistrați trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunțate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83).
Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu, faptul că dispozițiile art. 6 lit. b și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale respectiv că valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon.
Prin urmare, în mod just prima instanță a reținut că, față de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalități salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamanților de a le fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 lei începând cu o anumită dată trebuie raportate la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariați din cadrul familiei ocupaționale "Justiție".
Față de această concluzie, se constată că judecătorul fondului a apreciat corect că, deși a invocat în mod formal principiul nediscriminării salariale, în ordinul atacat emitentul nu a asigurat o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamante. Astfel, deși a invocat o practică judiciară, dar și o practică administrativă a altor ordonatori de credite care recunosc dreptul la VRS 605,225 lei prin raportare la o perioadă anterioară emiterii ordinelor respective, ministrul justiției a recunoscut dreptul doar începând cu data emiterii ordinului, fără să prezinte în preambulul ordinului o motivare pentru diferența de tratament pe care o aplică reclamantelor.
Prin urmare, în acord cu prima instanță, se reține că, în condițiile în care dreptul la VRS 605,225 lei era constatat în practica judiciară începând cu data de 01.08.2016 nu exista rațiune pentru ca, în privința beneficiarilor ordinului contestat, recunoașterea acestuia să fie limitată la data de 30 decembrie 2021.
Cu toate acestea, Înalta Curte reamintește că dreptul încălcat prin modalitatea concretă de emitere a ordinului contestat este un drept salarial, supus așadar termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, potrivit art. 171 din Codul muncii. Astfel, în lipsa altor mențiuni exprese în conținutul ordinului referitoare la renunțarea la prescripție potrivit art. 2507 C. civ., rezultă că, prin raportare exclusiv la acest act, termenul până la care reclamantele erau îndreptățite să obțină dreptul la recalcularea valorii de referință sectorială era limitat la 3 ani anteriori datei emiterii ordinului contestat, câtă vreme emiterea acestuia echivala cu recunoașterea pretențiilor, întrerupând cursul prescripției.
Pe de altă parte, în ceea ce privește data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, instanța de control judiciar constată că intimatele – reclamante se prevalează de sentința civilă nr. 924 din 23 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția I civilă în dosarul nr. y/120/2020, rămasă definitivă prin decizia Curții de Apel Ploiești – Secția I civilă nr. 565 din 10 martie 2021 (filele 14 și următoarele din dosarul instanței de fond), prin care s-a recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, îndreptățirea acestora la plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605, 225 lei, cuantum ce cuprinde și majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 și drepturile salariale efectiv încasate, începând cu data de 31 ianuarie 2017 și în continuare, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și a dobânzii legale penalizatoare aferentă acestor drepturi, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.
În aceste condiții, când reclamantele se prevalează de o hotărâre judecătorească definitivă anterioară, se impune acordarea drepturilor începând cu data stabilită prin acestea și, implicit, respingerea apărărilor formulate de recurență relativ la incidența prescripției dreptului material la acțiune începând cu data de 31 ianuarie 2017, întrucât reclamantelor le-a fost deja recunoscut cu autoritate de lucru judecat dreptul la recalcularea indemnizației de încadrare în raport de această valoare sectorială de referință, neexistând astfel niciun temei juridic suficient pentru ca pârâtul să ignore opozabilitatea acestora.
Cu toate acestea, în ceea ce privește deplafonarea, instanța de recurs reține că pentru perioada 31 ianuarie 2017 – 31 decembrie 2017 aceasta nu are temei legal, întrucât dispozițiile legale relevante privind plafonarea devin incidente începând cu data de 01 ianuarie 2018, în acord cu dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, text potrivit căruia „În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.”.
Prin urmare, înlăturarea de la aplicare a plafonului instituit de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, anterior datei de 1 ianuarie 2018, apare ca fiind nelegală în condițiile în care acest text nu își producea efectele în perioada anterioară iar intimatele – reclamante nu se prevalează de un titlu executoriu care să statueze contrariul.
În fine, susținerea recurentei conform căreia, deplafonarea nu are loc întotdeauna de la data de 1 ianuarie 2018, ci în raport de momentul la care fiecare reclamant în parte, în funcție de situația sa particulară, atinge plafonul prevăzut de dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, nu poate fi primită în contextul în care s-a reținut că valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală iar aceasta a fost deja recunoscută în mod constant în practica judiciară și administrativă în favoarea judecătorilor începând chiar cu data antemenționată.
De altfel, cu referire la cauza dedusă judecății, această critică are un caracter general, fără ca recurenta, în calitate de ordonator de credite, să indice că vreuna dintre intimatele – reclamante nu a atins plafonul reglementat de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 ca urmare a utilizării valorii de referință sectorială de 605,225 lei.
În ceea ce privește critica conform căreia prin sentința recurată sporurile au fost acordate fără limita instituită de art. 25 din Legea nr. 153/2017, aceasta este nefondată, o asemenea soluție nefiind cuprinsă în dispozitivul hotărârii.
Instanța de fond a reținut în mod expres în cuprinsul sentinței faptul că înlăturarea plafonării de la art. 38 alin. (6) din lege nu se traduce însă și în înlăturarea plafonării stabilite de art. 25 din lege întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres o derogare de la plafonarea reglementată de art. 25 alin. (1) din lege, în ce privește ordonatorii de credite pentru familia ocupațională "Justiție".
Prin raportare la aceste considerente din sentința recurată, reținând că art. 25 alin. (1) amintit prezintă caracter imperativ, Înalta Curte subliniază că intimatelor – reclamante nu le este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute de lege (până la 25%, până la 15% și până la 5%) și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.
7. Temeiul procesual al soluției date recursului
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de recurenta – pârâtă și să caseze în parte sentința recurată.
În rejudecare, pentru considerentele mai sus arătate, va respinge capetele de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea ordinelor de salarizare raportat la VRS 605,225 lei și înlăturarea aplicării prevederilor art. 38 alineat 6 din Legea –cadru nr.153/2017 ulterior datei de 30.12.2021, ca rămase fără obiect, va obliga pe pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea pentru reclamanți a unor noi ordine de salarizare raportat la VRS 605,225 lei începând cu data de 31.01.2017( conform Deciziei Civile nr. 565 din 10 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - Secția I Civilă în dosarul nr. y/120/2020) și cu înlăturarea aplicării prevederilor art. 38 alineat 6 din Legea –cadru nr.153/2017 începând cu data de 01.01.2018, va respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea pentru reclamanți a unor noi ordine de salarizare raportat la VRS 605,225 lei pentru perioada 01.08.2016 – 30.01.2017, ca nefondat, urmând a menține în rest sentința recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Sentinței civile nr. 1780 din 10 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal.
Casează în parte sentința civilă recurată și rejudecând:
Respinge capetele de cerere privind obligarea la emiterea ordinelor de salarizare raportat la VRS 605,225 lei și înlăturarea aplicării prevederilor art. 38 alineat 6 din Legea –cadru nr.153/2017 ulterior datei de 30.12.2021, ca rămase fără obiect.
Obligă pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea pentru reclamanți a unor noi ordine de salarizare raportat la VRS 605,225 lei începând cu data de 31.01.2017 ( conform Deciziei Civile nr. 565 din 10 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - Secția I Civilă în dosarul nr. y/120/2020) și cu înlăturarea aplicării prevederilor art. 38 alineat 6 din Legea –cadru nr.153/2017 începând cu data de 01.01.2018.
Respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea pentru reclamanți a unor noi ordine de salarizare raportat la VRS 605,225 lei pentru perioada 01.08.2016 – 30.01.2017, ca nefondat.
Menține în rest sentința recurată.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 11 februarie 2025.