Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 4 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, sub nr. x/2015, reclamanţii S.C. A. S.R.L. şi B. au chemat în judecată pârâtele S.C. C. S.R.L., D.., E., F.., G., H. S.A., solicitând:
- obligarea pârâtelor la plata sumei de 202.606,08 RON şi 10.120 euro (T.V.A. inclus) către reclamanta A., reprezentând contravaloare servicii prestate, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume;
- obligarea pârâtelor la plata sumei de 123.648 RON şi a sumei de 23.667 euro (T.V.A. inclus) către reclamantul B., reprezentând contravaloare servicii prestate, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume;
- constatarea intervenirii prescripţiei dreptului material al pârâtelor de a solicita distribuirea părţilor sociale ale C. S.R.L., în conformitate cu art. 4.2 din contractul de asociere din 25.10.2006;
- constatarea dreptului reclamanţilor de a încasa "sumele excedentare" în cuantum de 200.000 euro, în plus faţă de plata împrumuturilor înainte de distribuirea plăţii pentru împrumuturi între toţi asociaţii, conform art. 5.6 din contractul de asociere din 25.10.2006;
- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 29 martie 2016, pârâtele E., D.., I., F.., G. şi H. S.A. au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.
Pe cale reconvenţională au solicitat, în principal, să se constate că a operat transferul părţilor sociale ale C. către E., D.., I., F.., G. şi H. S.A., conform acordului de voinţă intervenit între părţile contractului, respectiv că au calitatea de asociaţi ai C., să se stabilească structura capitalului social raportat la participaţiile asociaţilor menţionate în contract şi să fie obligaţi reclamanţii-pârâţi, în solidar cu pârâta C., la operarea în evidenţele societăţii, precum şi la efectuarea tuturor formalităţilor necesare la Registrul Comerţului cu privire la modificarea structurii participării la capitalul social, în sensul dispoziţiilor ce vor fi stabilite de instanţă, pentru înregistrarea în calitate de asociaţi ai societăţii; în subsidiar, au solicitat: pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de cesiune a părţilor sociale către E., D.., I., F.., G. şi H. S.A.; obligarea reclamanţilor-pârâţi, în solidar cu pârâta C., la operarea în evidenţele societăţii, precum şi la efectuarea tuturor formalităţilor necesare la Registrul Comerţului cu privire la modificarea structurii participării la capitalul social, în sensul dispoziţiilor ce vor fi stabilite de instanţă, pentru înregistrarea în calitate de asociaţi ai societăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 3833 din 19 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor D.. şi I., ca neîntemeiate; s-au respins cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională formulate în cauza privind pe reclamanţii-pârâţi S.C. A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâtele-reclamante D.., E., F.., I., J. şi H. S.A., şi cu pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L., ca neîntemeiate.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 1403 din 16 octombrie 2020, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A. S.R.L. şi B. şi de apelantele-pârâte E., D.., I., F.., J. şi H. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3833 din 19 decembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.
Prin decizia nr. 2685 din 9 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, s-au admis recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi S.C. A. S.R.L. şi B., precum şi de recurentele-pârâte E., D.., I., F.., J. şi H. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1403 din 16 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă; s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.
Prin decizia civilă nr. 416/A din 14 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2015, au fost respinse apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi S.C. A. S.R.L. şi B. şi de apelantele-pârâte D.., E., F.., I., J. şi H. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3833 din 19 decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., ca nefondate.
Împotriva acestei decizii, pârâtele E., D.., I., F.., J., H. S.A. au declarat recurs, motivele fiind următoarele:
Un prim motiv de recurs vizează faptul că decizia instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile.
În ceea ce priveşte considerentele privind capătul de cerere în constatarea calităţii de asociaţi în cadrul C., recurentele-pârâte susţin că instanţa de apel a efectuat o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 194 şi art. 202 - 204 din Legea nr. 31/1990, care stabilesc, în esenţă, condiţiile în care pot fi transmise părţile sociale între asociaţi şi modificarea actului constitutiv al unei societăţi cu răspundere limitată.
Potrivit recurentelor-pârâte, art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 stabileşte că, dacă actul constitutiv nu prevede altfel, transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţi reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social (aspect reţinut şi de instanţa de rejudecare). Or, în speţă, voinţa părţilor sub aspectul calităţii lor de asociaţi în cadrul C. a fost exprimată în mod unanim - prin urmare, cerinţa de a exista aprobarea a cel puţin 3/4 din capitalul social a fost respectată.
Totodată, art. 204 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că forma autentică a actului modificator al actul constitutiv al societăţii este necesară doar în cauză în care: (a) capitalul social este majorat prin subscrierea ca aport în natură a unui imobil, (b) are loc modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume colectiv sau în comandită simplă sau (c) capitalul social este majorat prin subscripţie publică. Cu alte cuvinte, în toate celelalte cazuri (cum este şi cazul de faţă), actul modificator al actului constitutiv poate fi încheiat şi printr-un înscris sub semnătură privată - în speţă, contractul încheiat între părţile din prezentul litigiu.
Aşadar, atât contractul de transmitere a părţilor sociale, cât şi cel de modificare a actului constitutiv sunt acte consensuale, fiind necesară încheierea sub formă scrisă doar ca o condiţie ad probationem - cerinţă îndeplinită în situaţia de faţă, aceasta fiind şi opinia exprimată în doctrină.
Prin urmare, fiind vorba de un contract de transmitere a părţilor sociale, respectiv de modificare a actului constitutiv al societăţii, care exista la vremea respectivă - C. fiind înfiinţată anterior încheierii contractului, recurentele-pârâte apreciază că nu se poate reţine o pretinsă neîncadrare în dispoziţiile legale enunţate.
Astfel, având în vedere art. 202 - 204 din Legea nr. 31/1990, solicită instanţei de recurs să reţină că, în cauză, sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a opera transferul părţilor sociale către recurentele-pârâte.
În acelaşi context, cu privire la efectul contractului privind modificarea actului constitutiv al C., recurentele-pârâte susţin că, potrivit art. 204 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, pentru modificarea actului constitutiv al societăţii, este necesară adoptarea unei hotărâri de către asociaţi, singura cerinţă de formă a consfinţirii acestui acord constând în aceea ca actul modificator să îmbrace, la fel ca şi în cazul transmiterii părţilor sociale, forma scrisă. Din această perspectivă, contractul îndeplineşte toate condiţiile legale pentru ca în baza lui să se constate modificarea actului constitutiv, această opinie fiind împărtăşită şi de literatura de specialitate.
Totodată, în opinia recurentelor-pârâte, prezintă relevanţă şi regulile fundamentale de interpretare a actelor juridice, respectiv principiul interpretării contractului conform voinţei părţilor, irevocabilităţii actului juridic, principiul consesualismului şi, mai ales, principiul forţei obligatorii a contractului, consacrat de art. 969 C. civ. (aplicabil faţă de data încheierii contractului).
Sub acest aspect, recurentele-pârâte apreciază că, prin considerentele prin care s-a reţinut că "simplul fapt că părţile semnatare ale contractului de asociere l-au denumit shareholders agreement, iar în cuprinsul lui se face referire la pârâţii - reclamanţi ca la asociaţi ai societăţii nu este suficient pentru ca acest act juridic civil [...] să poată fi considerat un contract de cesiune a unor părţi sociale [...]", instanţa de apel a ignorat principiul interpretării contractului prin prisma voinţei părţilor contractante. Or, în conformitate cu art. 977 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.
Mai mult, în ceea ce priveşte forma contractului, astfel cum s-a consacrat ca regulă generală în materia dreptului civil, pentru a produce efecte juridice, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială. Principiul consensualismului înseamnă că simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil din punct de vedere al formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte formalităţile de înregistrare în Registrul Comerţului, contrar celor reţinute de instanţa de fond, după cum reiese şi din prevederile art. 203 din Legea nr. 31/1990, acestea au doar rol de opozabilitate faţă de terţi, având în vedere că, după cum în mod corect s-a reţinut şi în doctrină, "efectele între părţi ale transmiterii între vii a părţilor sociale au loc de la data acordului de voinţă". Or, în cauză, toate persoanele implicate au calitatea de părţi sau de succesori ai părţilor, pentru care contractul este valabil şi obligatoriu. Per a contrario, astfel cum s-a reţinut în mod constant în literatura juridică şi în practica instanţelor, această cerinţă legală este doar una de opozabilitate faţă de terţi, iar nu de valabilitate a contractului între asociaţi, faţă de care acesta produce efecte din momentul încheierii.
De altfel, în suţinerea calităţii de asociaţi ai C., recurentele-pârâte fac trimitere şi la o serie de clauze ale contractului, pe care le consideră relevante: art. 4.4, art. 5.1. şi art. 5.3., susţinând că prevederile contractuale reflectă calitatea de asociaţi şi instituie un mecanism pentru diminuarea cotei de participare a acestora în condiţiile citate.
Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, rolul contractului a fost unul de transfer al părţilor sociale din cadrul C. şi, respectiv, de modificare a actului constitutiv al acesteia, în mod greşit Curtea apreciind că nu ar exista un act "care să aprobe transmiterea de părţi sociale către apelanţii pârâţi-reclamanţi".
În acest context, recurentele-pârâte subliniază că întreaga corespondenţă purtată între părţi şi depusă la dosarul cauzei, precum şi răspunsurile date de intimatul B. la interogatoriul administrat în primă instanţă confirmă calitatea lor de asociaţi, din interpretarea acestor mijloace de probă reieşind că intenţia tuturor părţilor a fost în sensul că recurentele-pârâte au calitatea de asociaţi şi că a avut loc transferul părţilor sociale.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de cesiune a părţilor sociale, recurentele-pârâte precizează că acest capăt de cerere a fost formulat prin cererea reconvenţională, în ipoteza în care s-a aprecia că nu ar fi operat deja transferul părţilor sociale prin acordul de voinţă al asociaţilor exprimat prin contract.
Având în vedere considerentele instanţei de apel, în sensul că părţile sociale nu ar exista, respectiv nu ar fi individualizate, recurentele-pârâte susţin că valoarea părţilor sociale a fost stabilită în cadrul art. 4 din contract, iar plata contravalorii acestora a fost efectuată, în contextul sumelor avansate în temeiul contractului, respectiv împrumuturile acordate.
Însă, în cadrul discuţiilor purtate cu avocatul C. în vederea finalizării formalităţilor de opozabilitate, faţă de valoarea modică a contravalorii părţilor sociale, recurentele-pârâte susţin că au efectuat din nou plata acestora, expunând detalii în acest sens. Cu toate acestea, intimaţii-reclamanţi au refuzat în continuare să-şi îndeplinească obligaţiile privind efectuarea formalităţilor de publicitate chiar şi în urma acestor demersuri.
Faţă de acestea, în contextul în care cesiunea părţilor sociale este o varietate de vânzare, iar contractul de vânzare este un contract consensual, translativ de proprietate din momentul încheierii lui, prin efectul realizării acordului de voinţă (solo consensu) şi independent de predarea lucrului vândut şi de plata preţului, se produce nu numai încheierea contractului, dar operează şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător.
Astfel, recurentele-pârâte susţin că, în speţă, sunt îndeplinite toate condiţiile de valabilitate necesare oricărui contract impuse de art. 948 C. civ., iar intimaţii-reclamanţi, promitenţii-vânzători, sunt deţinători (proprietari) ai părţilor sociale ce fac obiectul contractului, din această perspectivă, recurentele-pârâte făcând trimitere la practica instanţei supreme.
În aceeaşi ordine de idei, recurentele-pârâte au subliniat că, în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a reţinut că este suficient ca aspectele convenite de către părţile contractante, precum şi semnarea unui act juridic, precum contractul încheiat să fie realizate prin intermediul corespondenţei purtate de către aceştia. Astfel, pronunţându-se asupra motivelor de recurs ce vizau calitatea procesuală a pârâtei I., respectiv actul adiţional la contract prin care părţile sociale ale D. au fost preluate de către aceasta, prin decizia de casare, instanţa de control judiciar a reţinut că este corectă concluzia la care a ajuns Curtea de Apel Bucureşti, în sensul că acordul de voinţă al părţilor cu privire la cedarea drepturilor şi obligaţiilor D.. către I. s-a realizat prin intermediul corespondenţei şi a tuturor discuţiilor purtate cu privire la acest aspect.
Or, acelaşi principiu urmează să se aplice, potrivit recurentelor-pârâte, şi în privinţa condiţiilor în care a fost încheiat contractul dintre părţile din cauză, mai ales având în vedere şi faptul că dispoziţiile deciziei de casare beneficiază de putere de lucru judecat în privinţa chestiunilor soluţionate definitiv, ce nu fac obiectul rejudecării, şi anume incidentul transmisiunii părţilor sociale ale C. către I..
Totodată, în ceea ce priveşte considerentul instanţei de apel, în sensul că, în speţă, contractul "nu generează în sarcina apelanţilor reclamanţi-pârâţi obligaţia de a încheia un contract de cesiune de părţi sociale", recurentele-pârâte susţin că acesta este incorect, având în vedere prevederile art. 4.2 din contract, al cărui conţinut este reprodus.
Potrivit recurentelor-pârâte, în ipoteza în care s-ar considera că art. 4 din contract nu reglementează însuşi transferul părţilor sociale (capătul principal de cerere), atunci singura concluzie este că efectul acestuia va consta în a genera obligaţia reclamanţilor de a încheia un contract de cesiune de părţi sociale.
În acest context, recurentele-pârâte expun argumente în sensul că şi-au îndeplinit toate obligaţiile ce le reveneau, înaintând atât înscrisurile necesare cât şi contravaloarea părţilor sociale corespunzătoare şi susţin că intimaţii- reclamanţi au dat dovadă de un refuz nejustificat în privinţa îndeplinirii obligaţiilor proprii.
Aşadar, în lumina principiului executării în natură a obligaţiilor şi reparării în natură a pagubelor, în baza art. 1073 şi 1077 C. civ., a căror aplicabilitate a fost reţinută în mod constant în practica instanţelor de judecată, pronunţarea unei hotărâri care să valoreze act de vânzare (cesiune) a părţilor sociale este, în opinia recurentelor-pârâte, pe deplin posibilă, urmând ca, în baza hotărârii ce ar fi pronunţate, să fie efectuate de către societate, prin administrator şi, respectiv, de A., toate demersurile şi formalităţile de înregistrare la Registrul Comerţului.
Nu în ultimul rând, după cum reiese din considerentele deciziei, instanţa de apel s-a raportat la prevederile art. 1.279 C. civ. pentru a dezlega motivele de apel referitoare la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de cesiune a părţilor sociale. Or, din conţinutul hotărârii, reiese că ar fi vorba de dispoziţiile art. 1.279 noul C. civ., care, faţă de data încheierii contractului (în anul 2006) nu ar fi aplicabile, având în vedere principiul aplicării în timp a legii civile.
Pe de altă parte, chiar şi dacă instanţa de rejudecare s-ar fi referit la prevederile art. 1.279 din vechiul C. civ., recurentele-pârâte susţin că, în primul rând, acestea au fost abrogate anterior încheierii contractului, nefiind incidente şi, în al doilea rând, acestea au reglementat anumite aspecte juridice privind regimul matrimonial, ceea ce, evident, relevă inaplicabilitatea acestora.
Cu alte cuvinte, Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat aceste motive de apel cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.279 C. civ., care nu sunt aplicabile sub nicio formă situaţiei juridice deduse judecăţii, pentru considerentele anterior expuse.
Recurentele-pârâte susţin şi că decizia instanţei de apel este nemotivată, sub o serie de aspecte, care deşi, fie au fost prezentate, atât oral, cât şi în scris, fie rezultă din probele de la dosar, din conţinutul hotărârii nu reiese că acestea au fost avute în vedere de către instanţa de rejudecare.
Sub un prim aspect, după cum au arătat şi în cele de mai sus, recurentele-pârâte susţin că prin considerentele deciziei pronunţate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţi reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.
Or, potrivit recurentelor-pârâte, aprobarea a cel puţin 3/4 din capitalul social a fost respectată, având în vedere că voinţa părţilor sub aspectul calităţii lor de asociaţi în cadrul C. a fost exprimată în mod unanim prin contractul încheiat. Mai mult decât atât, faptul că transmiterea părţilor sociale a fost aprobată de către asociaţii C. este confirmat inclusiv de hotărârea A.G.A. din 15.07.2015, prin care s-a aprobat majorarea capitalului social de la 200 la 2.000 RON. Recurentele-pârâte susţin că majorarea capitalului social al societăţii a avut loc tocmai în contextul transmiterii părţilor sociale către acestea.
Sub un al doilea aspect, recurentele-pârâte arată că instanţa de apel a constat că au făcut plăţile corespunzătoare părţilor sociale care li s-ar fi cuvenit (împrumuturile la care s-au obligat), omiţând însă să explice mecanismul legal prin care asemenea plăţi se transformă în contribuţie la capitalul social al C. S.R.L. şi conduc la transmiterea unor părţi sociale care nu există încă.
Contrar celor reţinute, recurentele-pârâte arată că au precizat modalitatea în care plăţile aferente contravalorii nominale a părţilor sociale au fost efectuate, odată cu sumele avansate în temeiul contractului, respectiv împrumuturile acordate (aspect reţinut şi de instanţa de rejudecare), care au inclus şi valoarea părţilor sociale.
Având în vedere că sumele avansate au fost de ordinul milioanelor de euro, intenţia părţilor a fost în sensul ca valoarea părţilor sociale (care, evident, era una modică, având în vedere valoarea nominală a acestora, precum şi cuantumul capitalului social) să fie inclusă în valoarea totală a sumelor înaintate.
Recurentele-pârâte reiau argumentul ce vizează efectuarea, din nou, a plăţii contravalorii părţilor sociale.
Sub un al treilea aspect, recurentele-pârâte arată că instanţa de rejudecare a mai reţinut că, în cazul unei societăţi cu răspundere limitată, actul constitutiv al acesteia ar trebui să cuprindă capitalul social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării, cu precizarea valorii nominale a părţilor sociale şi a numărului acestora, atribuit fiecărui asociat pentru aportul său.
Pe de o parte, recurentele-pârâte susţin că aceste elemente au fost indicate atât în primul ciclu procesual, cât şi în rejudecare, fiind convenite de către părţi, repartizarea părţilor sociale în funcţie de fiecare asociat, a valorii acestora şi a cotei ce revine fiecărui asociat a fost indicată în cauză.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte obligativitatea ca actul constitutiv să conţină capitalul social şi aportul fiecărui asociat, inclusiv valoarea aportului, actualizarea actului constitutiv al C. se numără printre obligaţiile ce ar urma să fie îndeplinite ca urmare a admiterii capătului de cerere privind obligarea părţilor adverse la efectuarea tuturor formalităţilor necesare la Registrul Comerţului cu privire la modificarea structurii participării la capitalul social, în sensul dispoziţiilor ce vor fi stabilite de instanţă, pentru înregistrarea lor în calitate de asociaţi ai societăţii - această cerere fiind formulată atât în cazul capătului de cerere principal, cât şi în cazul celui subsidiar.
În acest sens, recurentele-pârâte susţin că au arătat în faţa instanţei de rejudecare că, în lumina principiului consensualismului şi al caracterului translativ de proprietate al contractului de vânzare-cumpărare, din momentul încheierii lui, în situaţia în care una dintre părţi refuză îndeplinirea obligaţiilor privind opozabilitatea faţă de terţi a contractului, instanţa poate constata existenţa dreptului de proprietate al cumpărătorului, menţiunile necesare pentru opozabilitate urmând a fi efectuate în baza hotărârii judecătoreşti, fiind aplicabile prevederile art. 21 lit. h) şi art. 22 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
Sub un al patrulea aspect, Curtea de Apel a mai reţinut în decizia pronunţată că, "în măsura în care actul modificator al actului constitutiv priveşte modificarea unora dintre cauzele obligatorii prevăzute la art. 7 din Legea nr. 31/1990, acesta trebuie să respecte conţinutul textului de lege antemenţionat, concluzie ce rezultă, atât din imperativul respectării principiului simetriei formelor, cât şi din prevederile art. 204 alin. (4) din aceeaşi lege, conform cărora odată cu actul modificator, se depune şi textul complet al actului constitutiv, actualizat".
Or, recurentele-pârâte susţin că aceste elemente există, instanţa de apel ignorând faptul că, pentru actul modificator al actului constitutiv - reprezentat, în speţă, de contractul încheiat între părţi, astfel cum au demonstrat - art. 204 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede cerinţa formei scrise - condiţie care, în situaţia de faţă, este îndeplinită.
Sub un al cincilea aspect, o circumstanţă la care instanţa de apel a făcut trimitere în cuprinsul hotărârii pronunţate constă în aceea că "nicio dispoziţie legală din materia societăţilor cu răspundere limitată nu permite conversia calităţii de investitor în cea de asociat prin derogare de la dispoziţiile art. 202 alin. (2) din Legea n. 31/1990, aceasta urmând a se realiza prin intermediul operaţiunilor juridice permise de lege".
Însă, potrivit recurentelor-pârâte, nu au susţinut niciodată că ar fi avut sau că ar putea avea loc "conversia calităţii de investitor în asociat", astfel cum a reţinut curtea de apel, singurul aspect legat de investiţiile efectuate a constat în faptul că, tocmai în considerarea calităţii lor de asociaţi ai C., au efectuat investiţiile respective.
În acest context, recurentele-pârâte susţin că trimiterea făcută de instanţa de rejudecare la acest considerent apare ca fiind străină de natura cauzei, în condiţiile în care nu au invocat că ar avea calitatea de asociat datorită investiţiilor efectuate.
Practic, la baza soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti s-au reţinut anumite aspecte care nu au un temei propriu-zis, instanţa dispunând anumite măsuri bazate pe considerente contradictorii.
Or, prin decizia pronunţată, astfel cum susţin recurentele-pârâte, instanţa de rejudecare a încălcat obligaţiile prevăzute în sarcina sa prin dispoziţiile legale citate, sub aspectul motivării hotărârii pronunţate, respectiv al analizei probatoriului administrat în cauză (ignorarea probelor solicitate şi încuviinţate de instanţă), acest fapt relevând nelegalitatea soluţiei pronunţate.
În acest sens, recurentele-pârâte fac trimitere la doctrină, precum şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Sub aspectul precizărilor finale privind soluţia ce poate fi dispusă de instanţa de control judiciar, recurentele-pârâte arată că, după cum au menţionat şi în petitul recursului, în principal, solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea prevederilor art. 497 teza I Cod procedură civilă.
În subsidiar, în cazul în care instanţa de recurs ar considera aplicabilă forma actuală în vigoare a prevederilor art. 497 teza I C. proc. civ., conform căreia Înalta Curte poate dispune trimiterea spre rejudecare o singură dată în cadrul procesului civil (măsură ce a fost dispusă deja în cauză, în primul ciclu procesual), urmează a se dispune reţinerea cauzei spre rejudecare.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimaţii-reclamanţi A. S.R.L. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a D.. în promovarea recursului; în principal, respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În susţinerea excepţiei invocate, recurenţii-reclamanţi arată că, întrucât prin decizia nr. 2685/2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a validat definitiv calitatea procesuală activă a I., recunoscând acesteia preluarea legală a drepturilor şi obligaţiilor de la D.., această din urmă societate nu mai beneficiază de calitate procesuală activă în prezenta cauză, neputând opune niciun drept.
Solicită, în consecinţă, admiterea excepţiei invocate şi constatarea lipsei calităţii procesuale active a D.. în promovarea recursului.
Pe fond, susţin că instanţa de apel a făcut o aplicare legală a prevederilor Legii nr. 31/1990, hotărârea fiind motivată.
Recurentele-pârâte nu a formulat răspuns la întâmpinări.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 10 aprilie 2024, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.
Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.
Prin încheierea din 12 iunie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul, a prorogat discutarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentei-pârâte D.. în promovarea recursului şi a fixat termen la 30 octombrie 2024, în şedinţă publică.
Analizând recursul recurentelor-pârâte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.
Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte invocă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 194 şi a art. 202-204 din Legea nr. 31/1990.
În raport de criticile dezvoltate în memoriul de recurs, Înalta Curte arată că adunarea generală a asociaţilor este organul de deliberare şi decizie al societăţii cu răspundere limitată, fiind formată din totalitatea asociaţilor societăţii, indiferent de cota de participaţie pe care aceştia o deţin la capitalul social. Adunarea generală a asociaţilor decide cu privire la principalele probleme ale societăţii.
Regulile convocării adunării generale a asociaţilor sunt consacrate de art. 195 din Legea nr. 31/1990, iar conform dispoziţiilor art. 194 lit. d) din aceeaşi lege, printre atribuţiile adunării generale a asociaţilor se numără şi modificarea actului constitutiv.
Condiţiile privind deliberarea şi deciziile în cadrul adunării generale a asociaţilor societăţii cu răspundere limitată sunt reglementate de art. 191-193 din Legea nr. 31/1990.
Totodată, hotărârile adunării generale ale asociaţilor, luate cu respectarea actului constitutiv şi a dispoziţiilor legale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă, putând fi anulate pe cale judecătorească dacă încalcă legea sau actul constitutiv.
Se mai impune a se sublinia că Legea nr. 31/1990 este o lege specială, care se aplică prioritar faţă de legea generală, reprezentată de C. civ.
Înalta Curte, raportat la considerentele expuse mai sus, reţine legalitatea deciziei recurate, instanţa de apel constatând că nu a fost emisă o hotărâre a adunării generale a asociaţilor C. S.R.L., nici cu privire la majorarea capitalului social prin emiterea de noi părţi sociale, nici cu privire la aprobarea subsecventă a transmiterii acestor părţi sociale către recurentele-pârâte, care au calitatea de terţi faţă de societate.
De asemenea, în mod legal a reţinut instanţa de apel că, în raport de art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, transmiterea de părţi sociale către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţii reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.
Contrar argumentelor recurentelor-pârâte, contractul de asociere din 25.10.2006, modificat prin actul adiţional din 30.04.2015, nu poate reprezenta un contract de cesiune de părţi sociale şi nici act modificator al actului constitutiv al societăţii C. S.R.L., indiferent de denumirea actului juridic şi de termenii folosiţi în cuprinsul acestuia, câtă vreme voinţa acestei societăţi nu a fost exprimată conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.
În susţinerea criticii ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, recurentele-pârâte invocă faptul că voinţa părţilor, sub aspectul calităţii lor de asociaţi în cadrul C. S.R.L. a fost exprimată unanim, fiind astfel respectată cerinţa de a exista aprobarea a cel puţin trei pătrimi din capitalul social.
Înalta Curte reia, în raport de considerentele expuse anterior, argumentul că actul juridic reprezentat de contractul de asociere nu poate fi asimilat unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor C. S.R.L., cerinţele impuse de Legea nr. 31/1990 nefiind respectate.
În raport de dispoziţiile art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, reiese că pentru a fi operabilă cesiunea părţilor sociale între asociaţi şi persoane din afara societăţii, este necesară o hotărâre generală prealabilă a asociaţilor.
Înalta Curte subliniază că numai pe baza unei astfel de hotărâri, care aprobă cesiunea părţilor sociale, se poate încheia contractul de cesiune între asociatul cedent şi cesionar.
Mai mult decât atât, cesiunea părţilor sociale între asociaţi şi persoane din afara societăţii trebuie înscrisă în registrul comerţului şi în registrul de asociaţi ai societăţii, astfel cum impune art. 203 din Legea nr. 31/1990, întrucât transmiterea părţilor sociale are efect faţă de terţi numai din momentul înscrierii ei în registrul comerţului.
Or, contrar afirmaţiilor recurentelor-pârâte, cerinţele impuse de Legea nr. 31/1990 nu sunt îndeplinite în speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel reţinând că nu a fost emisă o hotărâre a adunării generale a asociaţilor C. S.R.L., nici cu privire la majorarea capitalului social prin emiterea de noi părţi sociale, nici cu privire la aprobarea subsecventă a transmiterii acestor părţi sociale către recurentele-pârâte, care au calitatea de terţi faţă de societate.
Nu se poate reţine nici critica recurentelor-pârâte privind încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 204 alin. (2) din Legea nr. 13/1990, contractul de asociere neputând fi considerat act modificator al actului constitutiv al societăţii C. S.R.L.
Sub acest aspect, recurentele-pârâte invocă faptul că actul modificator al actului constitutiv poate fi reprezentat de un înscris sub semnătură privată, forma autentică a actului fiind impusă de Legea nr. 31/1990 în anumite situaţii, care nu se regăsesc în speţa dedusă judecăţii. Or, în opinia recurentelor-pârâte, contractul de asociere – înscris sub semnătură privată – reprezintă un act modificator al actului constitutiv al societăţii C. S.R.L.
Aceste critici, nu pot fi, însă, reţinute, câtă vreme considerentele instanţei de apel nu vizează forma actului modificator al actului constitutiv al societăţii C. S.R.L.
În realitate, instanţa de apel a arătat că actul juridic reprezentat de contractul de asociere, astfel cum acesta a fost modificat, nu poate reprezenta un act modificator al actului constitutiv al societăţii C. S.R.L., nu din perspectiva nerespectării cerinţelor de formă ale actului, ci pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 7 lit. d) din Legea nr. 31/1990, respectiv nu cuprinde capitalul social, cu menţionare aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, modul evaluării, numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său.
Mai mult, în mod legal a reţinut instanţa de apel că, pentru modificarea actului constitutiv al societăţii cu răspundere limitată, este necesară hotărârea adunării generale a asociaţilor, astfel cum impune art. 194 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.
Întrucât Înalta Curte a expus considerente cu privire la faptul că actul juridic reprezentat de contractul de asociere nu poate fi asimilat unei hotărâri a adunării generale a societăţii C. S.R.L., aceste argumente nu vor fi reluate.
Înalta Curte va înlătura şi critica ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a principiului forţei obligatorii a contractului, consacrat de art. 969 din vechiul C. civ. şi a principiului interpretării contractului prin prisma voinţei părţilor contractante, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele expuse anterior, dispoziţiile Legii nr. 31/1990 sunt dispoziţii speciale.
Prin urmare, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant – legile speciale derogă de la cele generale – în concursul dintre legea generală şi legea specială aplicabile unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială.
În ceea ce priveşte calitatea recurentelor-pârâte de asociaţi în cadrul societăţii C. S.R.L. din perspectiva prevederilor art. 4.4, art. 5.1, art. 5.3 din contract, precum şi în raport de corespondenţa purtată între părţi şi depusă la dosarul cauzei, precum şi de răspunsurile date de intimatul B. la interogatoriul administrat în primă instanţă, Înalta Curte arată că aceste argumente nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie.
Prin invocarea lor, recurentele-pârâte critică modalitatea în care instanţa a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care acestea o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria viziune asupra temeiniciei acţiunii.
Întrucât temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentele-pârâte.
Înalta Curte reţine că recurentele-pârâte au criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva soluţiei pronunţate cu privire la capătul de cerere referitor la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de cesiune a părţilor sociale.
În susţinerea acestei critici, recurentele-pârâte au arătat că, în raport de prevederile art. 4 din contract, valoarea părţilor sociale a fost stabilită, iar plata contravalorii acestora a fost efectuată, detaliind aspecte privitoare la această plată.
Nici aceste critici nu pot fi reţinute ca fiind de nelegalitate, întrucât interpretarea dispoziţiilor contractuale nu se poate efectua decât în raport de probele administrate în cauză, la care, de altfel fac trimitere şi recurentele-pârâte (hotărârea AGA a societăţii A. S.R.L., procura autentificată sub nr. x/15.07.2015, modul în care au fost achitate sumele).
Continuând analiza criticilor formulate de recurentele-pârâte, Înalta Curte arată că raţionamentul pentru care, prin decizia de casare, instanţa de control judiciar a reţinut ca fiind corectă concluzia instanţei de apel cu privire la cedarea drepturilor şi obligaţiilor D.. către I., nu poate fi extins la transmiterea părţilor sociale ale socieţăţii C. S.R.L. către I..
Conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) Cod procedură civilă, "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".
Or, prin decizia de casare, această problemă a transmiterii părţilor sociale către intimata I. nu a fost dezlegată.
Înalta Curte reţine că un ultim argument al recurentelor-pârâte în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este reprezentat de faptul că instanţa de apel s-a raportat la art. 1.279 C. civ., inaplicabil, atât din perspectiva noului C. civ., cât şi a vechiul C. civ.
Înalta Curte observă că recurentele-pârâte, din perspectiva capătului de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de cesiune a părţilor sociale, au invocat principiul executării în natură a obligaţiilor şi al reparării pagubelor, instituit de dispoziţiile art. 1073 şi art. 1077 C. civ.
Or, în soluţionarea acestui capăt de cerere, instanţa de apel a analizat dacă în cauză sunt îndeplinite cerinţele pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, şi anume contract de cesiune de părţi sociale, respectiv: dacă sunt îndeplinite condiţiile de validitate şi dacă există un refuz nejustificat din partea uneia dintre părţi, de a încheia contractul.
Astfel, trimiterea instanţei de apel la dispoziţiile art. 1.279 alin. (3) teza I şi la art. 1.169 alin. (1) C. civ. nu este de natură a afecta legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel cu privire la acest capăt de cerere.
Înalta Curte va înlătura şi motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurentele-pârâte au invocat faptul că hotărârea instanţei de apel nu este motivată sub o serie de aspecte, care, fie au fost prezentate, atât oral, cât şi în scris, fie rezultă din probele depuse la dosar, iar, pe de altă parte, pentru existenţa unor considerente străine de natura cauzei.
Din prima perspectivă, recurentele-pârâte au reluat argumentele expuse în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv faptul că cerinţa aprobării a cel puţin ľ din capitalul social a fost respectată, că transmiterea părţilor sociale a fost aprobată de către asociaţii societăţii C. S.R.L., că au fost efectuate plăţile aferente valorii nominale a părţilor sociale, că elementele care trebuie să se regăsească în actul constitutiv au fost agreate de părţi.
Au concluzionat recurentele-pârâte în sensul că instanţa de apel a încălcat obligaţiile prevăzute în sarcina lor sub aspectul motivării hotărârii pronunţate, respectiv a analizei probatoriului administrat în cauză, prin ignorarea probelor solicitate şi încuviinţate.
Înalta Curte, în raport de criticile dezvoltate de recurentele-pârâte, arată că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanţei de judecată obligaţia de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
De asemenea, se reţine că nu orice pretinsă lipsă de motivare susţinută în privinţa hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistenţa motivării însăşi; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuţie evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, faţă de configuraţia acestei căi extraordinare de atac.
Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către părţi, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la criticile invocate.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată.
În realitate, recurentele-pârâte critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, or, temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului.
Sub un ultim aspect, recurentele-pârâte au invocat existenţa unor motive străine de natura cauzei, întrucât nu au invocat, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel, conversia calităţii lor de investitori în cea de asociaţi.
Înalta Curte arată că, pentru a fi incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura pricinii.
Faptul că instanţa de apel a adus un argument suplimentar ce nu este de natură a influenţa soluţia pronunţată nu se circumscrie motivului de casare invocat de recurentele-pârâte.
În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-pârâte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte E., D.., I., F.., J. şi H. S.A. împotriva deciziei civile nr. 416/A din 14 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 octombrie 2024.