Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29 mai 2020 sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 950 euro/lună pentru perioada cuprinsă între data de 21 iulie 2016 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 29.05.2020, în total suma provizorie de 43.700 euro, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula în continuare până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S2 situată pe lotul nr. x din localitatea Voluntari, Judeţul Ilfov, cu numărul cadastral x şi înscris în CF nr. x; cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională în contradictoriu cu reclamanţii în cauză, prin care a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 2.266,21 RON, reprezentând debite restante către A.N.L., ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale prevăzute la art. 2 şi 4 din contractul de mandat.
Prin sentinţa civilă nr. 2962 din 25 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile constând în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada anterioară datei de 29.05.2017. S-a respins cererea reclamanţilor cu privire la pretenţiile aferente perioadei 21.07.2016-28.05.2017, ca prescrisă. S-a admis în parte cererea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE. A fost obligată pârâta la plata sumei de 58.630 euro - echivalentul în RON la data plăţii – către reclamanţi, reprezentând contravaloare folosinţă pentru perioada 29.05.2017- 06.01.2021. S-a respins în rest cererea, ca nefondată. S-a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata sumei totale de 14.478 RON către reclamanţi, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1933 din 8 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, au fost respinse apelurile declarate de apelanţii-reclamanţii A. şi B. şi de apelanta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva sentinţei civile nr. 2962 din 25 noiembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, ca nefondate.
Atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat recurs împotriva hotărârii instanţei de apel.
În susţinere recursului declarat, recurenţii-reclamanţi invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi, ca atare, incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit recurenţilor-reclamanţi, considerentele atacate sunt nelegale, fiind în contradicţie cu dispoziţiile legale anterior invocate, care nu impun identitatea de parte, ci doar existenţa unei legături între litigiul pendinte şi un alt litigiu soluţionat anterior în mod definitiv.
Din punctul de vedere al recurenţilor-reclamanţi, aceasta este deosebirea între puterea de lucru judecat şi autoritatea de lucru judecat, pentru că, dacă ar fi altfel, nu ar exista raţiunea reglementării diferite, şi nu s-ar putea discuta de legături între două litigii, atât timp cât fiind litigii între aceleaşi părţi, legătura se va confunda foarte uşor cu identitatea de obiect.
Or, potrivit recurenţilor-reclamanţi, legătura între litigiul în care a fost pronunţată decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013 în dosarul nr. x/2011, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal privind obligaţiile A.N.L. în ansamblul asigurării realizării Cartierului Henri Coandă, în calitate de iniţiator, investitor şi coordonator al Programului Guvernamental de Locuinţe - Henri Coandă, garant al statului şi mandatar oneros şi prezenta cauză este dată de faptul că lotul reclamanţilor nr. 626 face parte integrantă din acest Proiect Guvernamental, la fel ca şi lotul beneficiarul nr. 403 din primul litigiu, şi este dată de faptul că decizia din primul litigiu conţine dezlegări în ceea ce priveşte întreg programul guvernamental în discuţie, pe elementele comune ale acestui proiect, nu doar pe elementele individual determinate ale lotului nr. 403.
Având în vedere raportul juridic de indivizibilitate al elementelor de urbanizare dintre cele două loturi, nr. 403 şi nr. 626 (al reclamanţilor), este evident că tot ceea ce a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011, se impune pentru toate loturile, căci nu ar putea ca pentru lotul x A.N.L. să întreprindă toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", incluzând imobilul de pe lotul x, în termen de 6 luni de la data deciziei, sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. iar pentru lotul nr. x al reclamanţilor să nu se considere că finalizarea progamului guvernamental îi priveşte, sau că nu are niciun efect juridic.
În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat din dosarul nr. x/2012 cu privire la natura obligaţiilor A.N.L., cât şi cu privire la prescripţie, însă a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 987A din 21 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2012, privind despăgubirile pe viitor.
În acest sens, recurenta-pârâtă arată că prin acţiunea formulată în dosarul nr. x/2012, reclamanţii au solicitat obligarea A.N.L. la plata unor despăgubiri pentru perioada 2009 şi până la predarea la cheie a locuinţei, iar prin decizia civilă nr. 987A din 21 decembrie 2016, instanţa a admis în parte acţiunea, obligând A.N.L., la plata sumei de 365.221 RON, reprezentând contravaloare lipsa folosinţă pentru perioada 2009-2016, înlăturând prejudiciu viitor.
Recurenta-pârâtă precizează că în dosarul indicat mai sus, împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de apel, s-a declarat recurs de către A.N.L., în timp ce reclamanţii au declarat recurs numai pe aspectul stabilirii despăgubirilor în moneda euro şi nu în RON, cum s-a dispus de către instanţa de apel. Cu alte cuvinte, reclamanţii nu au declarat recurs împotriva deciziei de înlăturare a prejudiciului viitor.
În aceste condiţii, prin raportare la faptul că reclamanţii nu au recurat soluţia instanţei de apel pe aspectul neacordarii despăgubirilor "până la predarea la cheie", soluţia a dobândit autoritatea de lucru judecat, ceea ce pune reclamanţii în imposibilitatea de a introduce o nouă acţiune pentru perioada ulterioară, respectiv acţiunea ce face obiectul prezentului dosar.
Mai precizează recurenta-pârâtă că, în ceea ce priveşte acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, instanţa a reţinut că prejudiciul nu poate fi evaluat pentru viitor şi nu a acordat despăgubiri pentru întreaga perioadă pentru care a fost învestită.
Ca atare, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanţa de apel din dosarul nr. x/2012 a comis practic o eroare, care nu a fost valorificată de către reclamanţi prin formularea căii de atac, ceea ce atestă faptul că soluţia pronunţată în apel sub aspectul acordării despăgubirilor doar pentru perioada 11.07.2009-21.07.2016 a devenit definitivă şi irevocabilă pentru aceştia, neputând face obiectul unei noi judecăţi.
Practic, recurenta-pârâtă apreciază că, dacă printr-o hotărâre judecătorească nu se dispune în baza principiului disponibilităţii stabilit de către reclamanţi prin cererea de chemare în judecată admiterea integrală a pretenţiei, acest lucru echivalează cu admiterea cererii de chemare în judecată în parte, neexistând posibilitatea pentru aceştia de a introduce o nouă acţiune pentru ceea ce nu s-a admis, unica posibilitate fiind aceea de a critica aspectul nesoluţionat favorabil de către instanţă în cadrul căii de atac.
În raport de acest argument, recurenta-pârâtă arată că nu există nicio dispoziţie legală în C. proc. civ. care se dea dreptul unui reclamant de a formula o nouă acţiune în detrimentul exercitării cai de atac atunci când i s-au admis în parte pretenţiile.
Recurenta-pârâtă apreciază că, prin modul de judecare a prezentei cauze, nu se realizează o judecată efectivă, nu se acordă părţilor dreptul la un proces echitabil sau la apărare, instanţa de fond şi de apel apreciind că prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2012, reclamanţilor li s-a admis integral acţiunea, iar A.N.L. a fost obligată la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi pe viitor, în prezent, în cauză realizându-se numai o actualizare a sumelor, şi nicidecum o judecată efectivă a cauzei cu toate garanţiile procesului civil.
În raport de aceste critici, recurenta-pârâtă apreciază că este incident motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, sub un prim aspect, invocă faptul că obligaţiile sale sunt de diligenţă, nu de rezultat.
Argumentează recurenta-pârâtă în sensul că, în primul rând, pentru a putea oferi o interpretare corectă contractului, instanţa ar fi trebuit să aplice şi să analizeze inclusiv principiile prevăzute la contractul de mandat în conformitate cu C. civ. de la 1864.
Din această perspectivă, opinează că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât instanţa de apel nu a motivat încadrarea contractului de mandat, care în sine prevede o obligaţie de diligenţă, ca reprezentând o obligaţie de rezultat.
Or, recurenta-pârâtă afirmă că, prin contractul de mandat încheiat, acţionează în numele şi pe seama mandantului său, depunând toate diligenţele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea şi finalizarea imobilului.
În plus, noţiunea de urmărire a executării lucrărilor defineşte acţiuni de diligenţă, astfel că întinderea mandatului ce i-a fost acordat este clar definită şi stabilită. Obligaţia mandantului se încadrează în limitele şi particularităţile unui mandat convenţional ce derivă din voinţă expresă a părţilor, acordat pentru o anumită operaţiune şi o anumită perioadă de timp, în acest sens recurenta-pârâtă făcând trimitere la doctrină.
Cu alte cuvinte, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, în cazul unei obligaţii de diligenţă, răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijenţă sau imprudenţă, sarcina probei în privinţa acestui aspect revenindu-i creditorului. Ca atare, în nicio situaţie nu s-ar putea prezuma culpa sa, întrucât aceasta trebuie probată de către creditor.
Simpla împlinire a termenului, fără ca locuinţa să fie finalizată şi predată, nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina A.N.L., dat fiind caracterul de diligenţă al obligaţiei care îi revine.
O altă critică în susţinerea aceluiaşi motiv de casare vizează faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale privind interpretarea clauzelor contractului de mandat.
Detaliind în acest sens, recurenta-pârâtă arată că, în baza contractului de mandat încheiat cu intimaţii-reclamanţi, s-au prevăzut următoarele obligaţii în sarcina A.N.L.: să reprezinte beneficiarul în relaţiile cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării lucrărilor pentru ca acestea să fie realizate în termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire şi să efectueze plăţi din contul de credit al beneficiarilor către antreprenorul general.
Din analiza contractului de mandat, recurenta-pârâtă susţine că se poate constata cu uşurinţă că obligaţia pe care şi-a asumat-o este de diligenţă, respectiv de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor contractate de către intimaţii-reclamanţi cu antreprenorul general.
Obligaţiile sale sunt în mod expres stabilite prin contractul de mandat, un mandat cu reprezentare, acordat pentru o anumită perioadă de timp şi pentru anumite operaţiuni expres determinate, în plus, în situaţia dată, ar trebui avute în vedere şi dispoziţiile prevăzute de art. 983 C. civ. de la 1864 care prevăd faptul că, în caz de îndoială, convenţia trebuie interpretată în folosul celui care se obligă.
În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă face trimitere, atât la doctrină, cât şi la jurisprudenţa relevantă, respectiv la decizia nr. 833/29.02.2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Un alt argument în sensul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale privind interpretarea contractului de mandat, rezidă în opinia recurentei-pârâte şi în echivalarea noţiunii de finalizare cu cea de asigurare a finalizării.
Astfel, împrejurarea că mandatul i-a fost acordat numai pentru urmărirea lucrărilor, nu şi pentru alte acte sau operaţiuni juridice, rezultă şi din faptul că, ulterior încheierii mandatului cu A.N.L., mandantul a încheiat în nume propriu contractul de construire cu C. S.R.L., autentificat sub nr. x/05.12.2006.
Recurenta-pârâtă susţine că nu se pot echivala obligaţiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autorităţile locale, nu se pot transfera obligaţiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris de părţi nu se poate deduce sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situaţie, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.
Invocă recurenta-pârâtă şi faptul că instanţa a interpretat şi aplicat în mod eronat prevederile legale în ceea ce priveşte existenţa condiţiilor răspunderii civile contractuale, reluând argumentul că obligaţia pe care şi-a asumat-o este una de diligenţă.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, recurenta-pârâtă menţinează că aceasta se apreciază prin raportare la obligaţiile ce se află în sarcina A.N.L. conform contractului de mandat, iar în acest sens, pornind de la aspectele demonstrate la punctul anterior, reiterează faptul că obligaţia sa este aceea de a urmări executarea şi finalizarea imobilului în cauză, alături de obligaţiile de reprezentare a mandantului în relaţia cu banca finanţatoare, proiectantul şi antreprenorul general.
Or, în raport de aceste argumente, recurenta-pârâtă susţine că, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că fapta sa ilicită constă în nefinalizarea construcţiei în termenul agreat.
În combaterea aspectelor reţinute, recurenta-pârâtă precizează că, în baza convenţiei nr. MM 1909/06.05.2004, obligaţia de finanţare şi executare a utilităţilor şi dotărilor tehnico-edilitare este în sarcina autorităţilor locale, fiecare parte angajându-se la îndeplinirea anumitor obligaţii, stabilite şi agreate de comun acord la momentul semnării acesteia, şi detaliază obligaţiile ce incumbă: S.C. Proiect Bucureşti S.A., Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliului Judeţean Ilfov, Consiliului Local al oraşului Voluntari, S.C. D. S.A. - F.D.F.D.E. Muntenia Sud, S.C. E. S.A.
Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor, nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, încălcând principiul înscris în art. 969 C. civ.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 Cod procedură civilă.
Cererea de recurs a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 14 martie 2024 şi chematului în garanţie, prin administrator judiciar F. la 14 martie 2024 şi la 19 aprilie 2024.
Cererea de recurs formulată de recurenţii-reclamanţi a fost comunicată recurentei-pârâte la 19 aprilie 2024.
La 09 aprilie 2024, recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care au solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 19 aprilie 2024 şi chematului în garanţie la aceeaşi dată.
La 14 mai 2024, pârâta a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. A susţinut că niciunul din motivele invocate nu reprezintă motive de nelegalitate, ci apărări ce ţin de fondul cauzei, care au fost invocate în faţa instanţelor de fond, lipsa motivelor de recurs putând fi sancţionată cu nulitatea recursului.
Întâmpinarea a fost comunicată reclamanţilor la 20 mai 2024, iar chematului în garanţie la aceeaşi daţă.
La 29 octombrie 2024, recurenţii-reclamanţi au formulat cerere prin care au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, în raport de dispoziţiile art. 492 Cod procedură civilă, constând în răspunsul G. S.A. din 12 aprilie 2024, având ca teză probatorie îndeplinirea obligaţiei de asigurare a finanţării de către reclamanţi.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi este nefondat, pentru considerentele care urmează:
În susţinerea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 431 alin. (2) Cod procedură civilă, arătând că în mod nelegal Curtea nu a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, care conţine dezlegări în ceea ce priveşte întregul program guvernamental în discuţie, pe elementele comune acestui proiect, nu doar pe cele individual determinate în raport de lotul nr. 403.
Au susţinut recurenţii-reclamanţi că, pentru a fi reţinută puterea de lucru judecat, nu este necesar a fi îndeplinită cerinţa identităţii de părţi, astfel cum în mod nelegal a procedat instanţa de apel, fiind suficientă existenţa unei legături între litigiul pendinte şi cel soluţionat anterior în mod definitiv. Ca atare, au concluzionat recurenţii-reclamanţi în sensul că, având în vedere raportul juridic de indivizibilitate al elementelor de urbanizare dintre cele două loturi – 403 şi 626 (lotul recurenţilor-reclamanţi) – ceea ce a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013 se impune pentru toate loturile.
În raport de această critică, Înalta Curte arată că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează şi atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care, ca în cauză, are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat.
În raport de considerentele dezvoltate mai sus, nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat invocată de către reclamanţi, sub aspectul efectului pozitiv, nefiind îndeplinită cerinţa identităţii de părţi în cele două cauze, aspect reţinut în mod legal de către intanţa de apel.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă este, de asemenea, nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a arătat faptul că, deşi instanţa de apel a reţinut, în raport de decizia civilă nr. 987A din 21 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/1012, autoritatea de lucru judecat cu privire la natura obligaţiilor A.N.L. şi cu privire la prescripţie, a încălcat această autoritate cu privire la despăgubirile pe viitor.
În acest sens, recurenta-pârâtă a precizat că, prin decizia civilă nr. 987A din 21 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/1012, instanţa a admis în parte acţiunea, obligând A.N.L. la plata sumei de 365.221 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă pentru perioada 2009-2016, înlăturând prejudiciul viitor, iar această soluţie nu a fost recurată de reclamanţi.
Recurenta-pârâtă a susţinut că, prin decizia civilă indicată mai sus, instanţa de apel a admis cererea de chemare în judecată, în parte, doar pentru perioada 2009-2016, deşi reclamanţii solicitaseră acordarea despăgubirilor până la data predării la cheie a imobilului. Prin urmare, consideră că nu este posibilă formularea unei noi acţiuni pentru aceleaşi pretenţii deja respinse.
În raport de criticile invocate, Înalta Curte arată că o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de o prezumţie de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri şi securitatea circuitului civil.
O hotărâre irevocabilă se va impune cu autoritatea pozitivă a raporturilor juridice deja tranşate, pe cale principală sau incidentală, într-un proces ulterior care aduce judecăţii o chestiune litigioasă deosebită de cea care a fost analizată în primul proces, prin obiect sau cauză, dar păstrând identitatea de părţi şi având legătură cu ce s-a tranşat într-o primă instanţă.
De asemenea, Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe să nu mai poată fi repusă în discuţie.
Or, deşi cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 a fost admisă doar pentru perioada 2009-2016, prin decizia pronunţată în această cauză nu s-a stabilit lipsa de temeinicie a pretenţiilor pentru viitor în considerarea inexistenţei prejudiciului, ci cu motivarea caracterului său incert la acel moment, raportat la imposibilitatea de cuantificare pentru o perioadă ulterioară.
Astfel, în precedentul dosar, instanţa de apel a reţinut, cu privire la prejudiciul viitor, că, deşi existenţa sa este generată de lipsa de folosinţă a locuinţei ce se va produce în viitor, întinderea sa nu poate fi stabilită cu certitudine prin utilizarea criteriului de cuantificare a prejudiciului, contravaloarea lipsei de folosinţă putând fi diferită în raport cu evoluţia chiriilor pe piaţă imobiliară.
În cauza pendinte, reclamanţii au solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între data de 21 iulie 2016 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 29.05.2020, precum şi în continuare până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă.
În concluzie, cum elementele de fapt privind prejudiciul, supuse analizei şi tranşate în dosarul nr. x/2012, sunt diferite de cele ce fac obiectul cauzei de faţă, introdusă pe rolul instanţelor de judecată ulterior deciziei nr. 987 A din 21 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, rezultă că această decizie nu se bucură de autoritate de lucru judecat şi în ce priveşte caracterul cert al prejudiciului aferent perioadei ulterioare lunii iulie 2016, critica fiind nefondată.
Ca atare, Înalta Curte nu poate reţine critica recurentei-pârâte în sensul încălcării dreptului său la un proces echitabil, judecata cauzei derulându-se cu respectarea garanţiilor procesului civil.
În susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea deciziei instanţei de apel din perspectiva greşitei aprecieri a obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin contractul de mandat, ca fiind de rezultat şi nu de diligenţă, intanţa de apel realizând o greşită interpretare a contractului, cât şi sub aspectul greşitei aplicări a prevederilor legale privitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale.
În ceea ce priveşte natura obligaţiilor recurentei-pârâte ca fiind de diligenţă, astfel cum susţine aceasta, Înalta Curte reţine că în dosarul nr. x/2012, în ultimul ciclu procesual Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în legătură cu caracterul obligaţiilor asumate de către pârâtă prin contractul de mandat:"(...) impune aprecierea obligaţiei asumată de pârâtă de a urmări executarea şi finalizarea la termen a lucrărilor de construire, ca fiind una de rezultat".
Ca atare, nicio altă situaţie contrară celei reţinute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanţei de judecată în litigiul pendinte reţinerea chestiunii litigioase tranşate definitiv, argumentele şi probele contrare ale părţii rămânând fără efect în cadrul celui de al doilea proces.
Or, lucrul judecat trebuie considerat adevărat - res judicata pro veritate accipitur - pentru că exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi, neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei.
Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva încălcării prevederilor legale referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, susţinând că, în ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta trebuie să fie apreciată prin raportare la obligaţiile ce cad în sarcina sa, conform contractului de mandat. A mai arătat recurenta-pârâtă că, în baza convenţiei nr. MM 1909/06.05.2004, obligaţia de finanţare şi de executare a utilităţilor şi dotărilor tehnico-utilitare este în sarcina autorităţilor locale, care s-au angajat la îndeplinirea anumitor obligaţii, stabilite şi agreate de comun acord, la momentul semnării acesteia.
Înalta Curte arată că aceste argumente nu pot fi circumscrise motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1933 din 8 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1933 din 8 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 octombrie 2024.