Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024
Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 3 iunie 2022 sub dosar nr. x/2022, pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea în stare normală de funcţionare către reclamantă a autovehiculelor marca x cu nr. înmatriculare x şi C. nr. de înmatriculare x, precum şi a unui concasor marca x, precum şi obligarea la plata sumei de 985.600 RON, reprezentând lipsa dreptului de folosinţă pentru aceste mijloace fixe pe o perioadă cuprinsă între 30.09.2019-30.05.2022; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 84 din 15 martie 2023, pronunţată de Tribunalul Olt – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. A fost obligată pârâta să restituie reclamantei, în stare normală de funcţionare, autovehiculele/utilajele ce au făcut obiectul contractelor de închiriere nr. x/01.07.2018, y/01.07.2018 şi 4/01.07.2018. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 985.600 RON, reprezentând lipsa de folosinţă pentru perioada 30.09.2019 - 30.05.2022, precum şi la plata sumei de 20.654 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 556 din 28 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 84 din 15 martie 2023, pronunţate de Tribunalul Olt – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că: a fost obligată pârâta la plata sumei de 338.800 RON, reprezentând lipsa de folosinţă pentru perioada 01.07.2021-30.05.2022, fiind respinsă, în rest, acţiunea.
A fost menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.
A fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 15.396,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs.
În susţinerea recursului declarat, din perspectiva incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă susţine că, deşi instanţa de apel a constatat întemeiată pretenţia dedusă judecăţii în sensul că se face dovada culpabilă a neexecutării contractelor şi inclusiv a prejudiciilor aduse de către pârâtă, totuşi, în mod contrar, a ajuns la concluzia că, dată fiind specializarea formei de răspundere, pe perioada de valabilitate a contractelor neexecutate, dacă ar fi folosit ca temei juridic răspunderea contractuală acţiunea ar fi fost întemeiată şi că cele două forme de răspundere nu se pot combina, fiind depăşit, astfel, cadrul procesual.
În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că a înţeles să invoce, faţă de efectul devolutiv al apelului, că instanţa este ţinută de apărările făcute de părţi pe fondul cauzei, a solicitat să se raporteze la aceste apărări şi, în funcţie de acestea, să efectueze cercetarea fondului în apel.
Recurenta-reclamantă susţine că nu a fost formulată de către pârâtă niciun fel de apărare în sensul invocării pe fondul cauzei a unor critici care să se regăsească şi în apel, apărările de care aceasta s-a folosit în calea apelului au fost puse pentru prima dată în discuţia şi spre soluţionarea instanţei.
Sub aspect procedural, deşi depusă acţiunea şi învestită instanţa cu judecarea ei, pârâta, legal citată, a înţeles să nu facă niciun fel de apărare în dosar, nedepunând întâmpinare în condiţiile art. 205 C. proc. civ., sancţiunea fiind cea prevăzută de art. 208 C. proc. civ.
Referitor la apel şi la motivele de apel invocate, în raport de dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului va avea în vedere totuşi situaţia că părţile nu se pot folosi în fata instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă, fiind adevărat că instanţa de apel poate statua asupra întregului fond, atât în fapt, cât şi în drept, însă cu respectarea art. 478 C. proc. civ.
Ca atare, recurenta-reclamantă susţine că, deşi există posibilitatea statuării în fapt şi în drept asupra întregii situaţii, este circumscrisă la aspectele invocate de părţi pe fondul cauzei, or, în speţă, această limitare nu a fost respectată.
Sub aspectul reţinerii de către instanţa de apel a faptului că, până la 01.07.2021, contractele erau în vigoare şi că nu s-a invocat răspunderea civilă contractuală, recurenta-reclamantă arată că toate contractele au avut ca şi termen de valabilitate 3 ani, încetând la 01.07.2021.
Recurenta-reclamantă susţine că toate contractele, ca efect al neplăţii, şi-au încetat existenta, şi, întrucât pârâta nu a înţeles să predea bunurile închiriate nici după data de 30.09.2019, dar nici nu a înţeles să achite chiria lunară aferentă, a fost nevoită să promoveze prezenta acţiune.
Mai arată recurenta-reclamantă că instanţa de apel a reţinut, de asemenea, că până la data de 01.07.2021 este incidentă răspunderea contractuală a pârâtei, paguba suferită de reclamantă fiind consecinţa încălcării dispoziţiilor contractuale de către aceasta, iar după această dată este incidentă răspunderea civilă delictuală, al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, fiind întrunite condiţiile acesteia.
Potrivit recurentei-reclamante, ceea ce este esenţial în speţă este că, dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu, între cele două forme ale răspunderii civile nu există deosebiri fundamentale, ambele luând naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii, aducându-se atingere unui drept subiectiv al unei persoane. Deosebirea principală este aceea că, în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când, în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie stabilită printr-un contract preexistent, deci o obligaţie concretă. Răspunderea ce se declanşează în legătură cu un contract care a încetat intră în cadrul răspunderii delictuale.
Sub aspectul limitelor obiective ale acţiunii, recurenta-reclamantă susţine că pretenţia concretă dedusă judecăţii şi cauza juridică sunt indicate de către reclamantă, iar instanţa este ţinută de această chestiune, cu excepţia temeiului juridic al acţiunii, care nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi obligată, în exercitarea rolului activ, de a asigura ocrotirea intereselor legitime ale părţilor.
Prin urmare, acesta este motivul pentru care prima instanţă în mod corect a constatat incidenţa, după data de 01.07.2021 a răspunderii civile delictuale şi până la acea dată a răspunderii contractuale, fiind atributul instanţei să stabilească norma legală incidentă în raport de obiectul judecăţii.
Or, recurenta-reclamantă susţine că, aşa cum a arătat şi cum rezultă în mod explicit din acţiune, dreptul pretins este un drept de creanţă, patrimonial, fiind îndreptăţită la acoperirea prejudiciului sub forma lipsei dreptului de folosinţă, corelativ cu revendicarea mobiliară, deoarece bunurile mobile revendicate au fost şi sunt în continuare reţinute, fără drept, de către pârâtă.
Potrivit recurentei-reclamante, nu se creează niciun fel de confuzie între cele două forme de răspundere, motiv pentru care apelul ar fi trebuit respins.
În opinia recurentei-reclamante, atât timp cât, chiar după expirarea contractelor, pârâta nu a predat bunurile societăţii, acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru întreaga perioadă dedusă judecăţii nu reprezintă o greşeală de învestire a instanţei deoarece, nemaifiind în fiinţă contractul dar partea adversă continuând să îi producă prejudicii, răspunderea civilă delictuală poate acoperi întreaga perioadă.
În aceeaşi ordine de idei, recurenta-reclamantă susţine că acest lucru este şi mai evident demonstrat de atitudinea procesuală a pârâtei, care a stat în pasivitate, deşi a fost legal citată, nu a depus întâmpinare, fapt ce confirmă temeinicia acţiunii sale, iar pasivitatea pârâtei, care nu a înţeles să uzeze pe fondul cauzei de drepturile conferite de art. 205-209 C. proc. civ., ar fi trebuit sancţionată în apel, nefiind permisă reformarea unei hotărâri pe baza unor motive neexpuse la fond şi pe care judecătorul fondului nu avea cum să le analizeze, nefiind învestit cu ele. Motivele de apel nu pot fi decât în strânsă legătură cu hotărârea şi cu manifestarea procesuală a părţilor în raport de obiectul judecăţii.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În susţinerea recursului declarat, recurenta-pârâtă, după expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului litigios, arată că instanţa de a apel a reţinut în mod eronat că ar deveni incidentă instituţia răspunderii civile delictuale în situaţia în care termenul de valabilitate al contractelor de închiriere s-ar fi împlinit, iar acestea ar fi încetat prin ajungere la termen.
Potrivit recurentei-pârâte, contrar celor reţinute de către instanţa de apel în sensul că cele trei contracte de închiriere ar fi încetat prin ajungere la termen, conform prevederilor art. 1.321 din noul C. civ., nu determină incidenţa răspunderii civile delictuale, câtă vreme neexecutarea decurge din încălcarea unei obligaţii contractuale, iar legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită derivă tot din contract.
Astfel, conform prevederilor art. 11 lit. g) din contractul de închiriere auto nr. x/01.07.2018: "la încetarea perioadei de închiriere, Locatarul va preda autovehiculul închiriat cu dotările aferente către Locator, şi cu actele ce i-au fost înmânate". Totodată, potrivit prevederilor art. 11 lit. g) din contractul de închiriere auto nr. x/01.07.2018: "la încetarea perioadei de închiriere, Locatarul va preda autovehiculul închiriat cu dotările aferente către Locator, şi cu actele ce i-au fost înmânate".
Or, dat fiind faptul că neexecutarea decurge din încălcarea unei obligaţii contractuale, iar legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită derivă tot din contract, în cazul de faţă sunt incidente dispoziţiile răspunderii civile contractuale, iar nu cele ale răspunderii civile delictuale.
Aşadar, reclamanta era obligată să îşi fundamenteze cererea de chemare în judecată tot pe dispoziţiile răspunderii civile contractuale, iar nu pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum a procedat în cazul de faţă.
Procedând în această manieră, sunt incidente dispoziţiile art. 1.350 alin. (3) din noul C. civ. şi în ceea ce priveşte cererea formulată de către reclamantă privind obligarea sa la repararea prejudiciului ce decurge din lipsa de folosinţă a celor trei bunuri mobile ce au format obiectul contractelor de închiriere.
Aşadar, recurenta-pârâtă apreciază că, în speţă, instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 1.350 alin. (3) din noul C. civ., reţinând faptul că, în lipsa valabilităţii celor trei contracte de închiriere, intervine răspunderea civilă delictuală.
Ca atare, câtă vreme între părţi au existat raporturi juridice contractuale, singura formă de răspundere ce poate fi angajată în legătură cu neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţie este răspunderea contractuală, neexistând un drept de opţiune al reclamantului, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă prin decizia nr. 114 din 17 ianuarie 2021.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în decizia nr. 259 din 9 februarie 2021 a mai reţinut: " Condiţiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naşte răspunderea civilă contractuală sunt: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită".
Or, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, în cazul de faţă erau întrunite toate condiţiile prevăzute de lege privind naşterea răspunderii civile contractuale, motiv pentru care reclamanta era obligată să deducă judecăţii acest litigiu în temeiul răspunderii civile contractuale, în fundamentarea acestui argument invocând şi decizia nr. 2398 din 11 noiembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că se impunea ca instanţa de apel să respingă cererea formulată de către reclamantă privind obligarea sa la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă a celor trei bunuri, ca fiind inadmisibilă, întrucât reclamanta a încălcat dispoziţiile art. 1.350 alin. (3) din noul C. civ., deducând judecăţii o cerere întemeiată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, deşi prejudiciul decurge din neexecutarea unei obligaţii contractuale.
Din perspectiva recurentei-pârâte, o altă critică de nelegalitate este reprezentată de faptul că instanţa de a apel a reţinut în mod eronat că prejudiciul constând în lipsa de folosinţă a reclamantei nu se poate raporta la alte sume decât cele stabilite prin contractele de închiriere ca fiind chiria lunară pentru aceste trei contracte.
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, în cazul de faţă se impunea ca reclamanta să facă dovada, atât a existenţei prejudiciului, cât şi a întinderii acestuia, conform prevederilor art. 1.537 din noul C. civ., întrucât părţile nu au convenit instituirea vreunei clauze penale, conform prevederilor art. 1.538 din noul C. civ., prin care să evalueze anticipat prejudiciul în cazul unei neexecutări contractuale.
Recurenta-pârâtă evocă dispoziţiile art. 1.530, ale art. 1.531 alin. (1), ale art. 1.537 şi ale art. 1.385 alin. (3) din noul C. civ., interpretate eronat de instanţa de apel, concluzionând în sensul că, în speţa dedusă judecăţii, se impunea ca societatea reclamantă să facă dovada faptului că ar fi obţinut câştiguri din cedarea folosinţei celor trei bunuri.
Recurenta-pârâtă critică decizia curţii de apel şi din perspectiva faptului că instanţa a dispus să restituie reclamantei bunurile mobile ce au format obiectul celor trei contracte de închiriere, în condiţiile în care, astfel cum a arătat, bunurile respective nu se află în posesia sa, acesta fiind motivul fundamental pentru care am înţeles să conteste demersul judiciar promovat de către reclamantă.
Recurenta-pârâtă subliniază că acesta a fost şi motivul pentru care societatea reclamantă nu a înţeles să îi comunice facturile fiscale aferente celor trei contracte de închiriere, astfel cum impun tocmai dispoziţiile contractuale, neputând fi acceptat argumentul reclamantei în sensul că nu a mai emis facturi pentru a nu încărca T.V.A.-ul, în condiţiile în care nu este plătitoare de T.V.A.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă a fost comunicată pârâtei la 15 martie 2024, iar cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă a fost comunicată reclamantei la 26 martie 2024.
La 09 aprilie 2024, reclamanta a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, în susţinerea căreia a arătat că hotărârea a fost comunicată părţii adverse la 02 ianuarie 2024, iar cererea de recurs a fost înregistrată la curtea de apel la data de 06 februarie 2024, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.
Întâmpinarea a fost comunicată pârâtei la 13 mai 2024, iar aceasta nu a formulat răspuns la întâmpinare.
La 29 octombrie 2024, recurenta-pârâtă a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului părţii adverse. A arătat că înţelege să invoce excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă şi că solicită cheltuieli de judecată. A anexat practică judiciară.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele care urmează:
În susţinerea recursului declarat din perspectiva incidenţei motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că, deşi instanţa de apel a constatat întemeiată pretenţia dedusă judecăţii în sensul că se face dovada culpabilă a neexecutării contractelor şi inclusiv a prejudiciilor aduse de către pârâtă, totuşi, în mod contrar, a ajuns la concluzia că, dată fiind specializarea formei de răspundere, pe perioada de valabilitate a contractelor neexecutate, dacă ar fi folosit ca temei juridic răspunderea contractuală acţiunea ar fi fost întemeiată şi că cele două forme de răspundere nu se pot combina, fiind depăşit, astfel, cadrul procesual.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.
Pentru a fi în prezenţa unor considerente contradictorii, este necesar ca din unele considerente să rezulte temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora.
În raport de aceste aspecte teoretice şi de critica dezvoltată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi circumscrisă motivului de casare invocat, fiind formală, câtă vreme exprimă, de fapt, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată în cauză.
O altă critică expusă de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanţa de apel a nesocotit limitele efectului devolutiv al apelului, astfel cum impune art. 478 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.. În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat şi că, în faţa primei instanţe, intimata-pârâtă nu a înţeles să depună întâmpinare în dosar, în condiţiile art. 205 C. proc. civ., fiind incidentă sancţiunea prevăzută de art. 208 din acelaşi Cod.
Recurenta-reclamantă a mai criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva încălcării principiului rolului activ al judecătorului, precum şi din perspectiva limitelor judecăţii.
Prioritar se impune a se preciza că încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii se circumscrie motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analiza instanţei de recurs urmând a fi efectuată din această perspectivă.
În raport de criticile redate mai sus, Înalta Curte reţine că acestea au fost expuse ca apărări de către reclamantă prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de apel, acestea regăsindu-se în considerentele hotărârii la filele x şi 9.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că instanţa de apel a răspuns acestor apărări ale părţii, astfel cum reiese din considerentele expuse la filele x ale hotărârii recurate.
Totodată, criticile referitoare la limitele învestirii şi la principiul rolului activ al judecătorului, se regăsesc în întâmpinarea formulată de parte, dosar apel, instanţa de apel răspunzând acestei critici prin considerentele care se regăsesc la fila x din hotărâre.
Ca atare, susţinerile recurentei-reclamante, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.
Prezentarea din nou a argumentelor expuse în întâmpinare formulată în calea de atac a apelului nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, aceasta neexpunând critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi nearătând în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.
O ultimă critică dezvoltată în memoriul de recurs vizează faptul că răspunderea civilă delictuală operează pentru întreaga perioadă dedusă judecăţii, hotărârea instanţei de apel fiind nelegală din această perspectivă şi atrăgând incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte arată că dispoziţiile noului C. civ. abordează răspunderea civilă în unitatea sa, manifestată sub forma răspunderii civile delictuale şi răspunderii civile contractuale.
Regimul juridic al răspunderii delictuale este regimul de drept comun, iar acela al răspunderii contractuale este special, derogatoriu, astfel că normele alcătuitoare ale răspunderii delictuale sunt aplicabile în toate situaţiile în care subzistă obligaţia legală de reparare a prejudiciului, atunci când acesta a fost cauzat în afara raporturilor contractuale.
Se impune a se mai arăta că nu există un drept de opţiune între cele două forme ale răspunderii, aspect consacrat expres de art. 1350 alin. (3) C. civ., potrivit căruia, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale, pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, care vizează protejarea unor drepturi şi interese legitime ale persoanei, derivate din obligaţia generală de a nu le fi adusă atingere prin acţiunile sau inacţiunile celorlalţi, răspunderea civilă contractuală vizează protejarea unor drepturi şi interese legitime, concrete, de sorginte contractuală.
Fiecare dintre cele două forme ale răspunderii civile are domeniul său de aplicare, astfel că, ori de câte ori nu se regăsesc condiţiile răspunderii derogatorii contractuale, va opera răspunderea civilă delictuală.
Faţă de aceste considerente, precum şi de temeiul de drept material al cererii de chemare în judecată, reprezentat de răspunderea civilă delictuală, cu raportare la respectarea dreptului de proprietate (art. 555 C. civ.), Înalta Curte reţine legalitatea deciziei recurate, în sensul că răspunderea civilă contractuală intervine pe întreaga perioadă de valabilitate a celor trei contracte de închiriere. Ulterior încetării contractelor, respectiv începând cu 01.07.2021, răspunderea este delictuală.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă este, de asemenea nefondant.
O primă critică în susţinerea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ.. vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.350 alin. (3) C. civ., Curtea reţinând în mod nelegal că este incidentă răspunderea civilă delictuală, având în vedere că cele trei contracte de închiriere au încetat prin ajungere la termen.
Potrivit recurentei-pârâte, având în vedere că neexecutarea decurge din încălcarea unei obligaţii contractuale, iar legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită derivă tot din contract, sunt incidente dispoziţiile răspunderii civile contractuale şi nu ale răspunderii civile delictuale.
Fără a relua considerentele pe care Înalta Curte le-a expus în analiza recursului declarat de recurenta-reclamantă, se impune a se arăta că, dacă încălcarea obligaţiei generale de a respecta regulile de conduită şi de a nu aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane antrenează răspunderea civilă delictuală, neexecutarea obligaţiilor asumate de debitor prin contract, atrage răspunderea civilă contractuală, în condiţiile art. 1.350 C. civ.
Răspunderea contractuală constă, aşadar, în obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său ca urmare a neexecutării, a executării necorespunzătoare ori cu întârziere a prestaţiilor la care s-a obligat printr-un contract valabil încheiat.
Obligaţia executării contractului se coroborează cu dispoziţiile art. 1.270 C. civ., care reglementează forţa obligatorie a contractului între părţile contractante.
Principiul forţei obligatorii a contractului reprezintă axul central al construcţiei juridice care antrenează mecanismul răspunderii civile contractuale în cazul neexecutării obligaţiilor asumate de părţi.
Deşi ambele forme ale răspunderii civile au aceleaşi elemente constitutive, respectiv prejudiciul, fapta ilicită păgubitoare, culpa făptuitorului şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, pentru a opera răspundere civilă contractuală este necesar ca prejudiciul să fie cauzat în legătură cu un raport de natură contractuală.
Or, în cauză, astfel cum instanţa de apel a constat, contractele de închiriere au încetat prin ajungere la termen la 01.07.2021. Ulterior acestui moment, refuzul pârâtei de a preda reclamantei bunurile mobile care au făcut obiectul contractelor de închiriere nu poate fi analizat decât din perspectiva răspunderii civile delictuale, în raport de cadrul procesual fixat de reclamantă şi de temeiul de drept material invocat de aceasta, respectiv art. 555 şi 1.357 C. civ., încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.350 alin. (3) C. civ., neputând fi reţinută.
O altă critică de nelegalitate invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.385 alin. (3), a art. 1.530, a art. 1.531 şi a art. 1.537 C. civ., reclamanta având obligaţia de a face dovada, atât a existenţei prejudiciului, cât şi a întinderii acestuia.
Înalta Curte reţine că, în calea de atac a apelului, pârâta a expus critici cu privire la hotărârea primei instanţe din perspectiva încălcării prevederilor art. 1.530 şi art. 1.537 C. civ.
Astfel cum Înalta Curte a arătat şi în analiza recursului declarat de recurenta-reclamantă, susţinerile recurentei-pârâte nu reprezintă critici de nelegalite, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.
Deşi recurenta-pârâtă a invocat şi încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.531 alin. (1) şi a art. 1.385 alin. (3) C. civ., Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".
Încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale indicare mai sus, este invocată, însă, omisso medio, nefăcând obiectul susţinerilor părţilor sau ale verificărilor realizate de instanţele de fond, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.
Un ultim argument expus de recurenta-pârâtă vizează faptul că în mod nelegal a dispus instanţa de apel să îi restituie bunurile mobile reclamantei, în condiţiile în care acestea nu se află în posesia sa.
Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă nu indică, în susţinerea acestei critici, nicio normă de drept material care să fi fost încălcată sau aplicată greşit de către instanţa de apel.
De fapt, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanţa a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, însă temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului.
În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 556 din 28 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă. Întrucât ambele părţi au căzut în pretenţii, prin respingerea cererilor de recurs, cheltuielile de judecată solicitate de părţi nu pot fi acordate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 556 din 28 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 octombrie 2024.