Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 18 octombrie 2022 la Judecătoria Timişoara – secţia I civilă, sub nr. x/2022, contestatorul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a formulat, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B. şi Asociaţii, contestaţie la executare împotriva executării silite din dosarul execuţional nr. x/2022 şi a tuturor actelor de executare efectuate în dosarul execuţional nr. x/2022, în baza titlului executoriu constând în sentinţa civilă nr. 684/LM/14.10.2020 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 802/A/18.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, precum şi raportul de expertiză extrajudiciară contabilă întocmit de expert contabil C., respectiv împotriva somaţiei din 15 septembrie 2022, dosar de instanţă nr. x/2022, înştiinţării de declanşare a executării silite din 15 septembrie 2022, încheierii din 15 septembrie 2022 privind stabilirea cheltuielilor de executare, încheierii privind stabilirea sumelor datorate din 15 septembrie 2022, încheierii civile nr. 17643/13.09.2022, pronunţate de Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. x/2022 pentru încuviinţarea executării silite. Totodată, contestatorul a solicitat suspendarea executării silite până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare.
Prin sentinţa civilă nr. 13300 din 31 mai 2023, Judecătoria Timişoara – secţia I civilă a respins contestaţia la executare formulată de contestatorul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B. şi Asociaţii.
Împotriva acestei sentinţe, apelanţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş au promovat apel, solicitând admiterea acestuia şi, în baza art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii contestaţiei la executare.
Prin decizia civilă nr. 101/A din 13 februarie 2024, Tribunalul Timiş – secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, a anulat sentinţa civilă nr. 13300 din 31 mai 2023, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. x/2022, cauza fiind trimisă spre soluţionare Judecătoriei Oradea; cheltuielile de judecată vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.
Astfel învestită, Judecătoria Oradea – secţia civilă a pronunţat încheierea civilă nr. 2394/2024 din 8 mai 2024, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Judecătoriei Oradea, invocată de instanţă, din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare, în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Oradea a reţinut că în cursul judecăţii din faţa Judecătoriei Timişoara, instanţa nu şi-a verificat competenţa, conform art. 131 din C. proc. civ. la primul termen de judecată cu părţile legal citate, care a fost la data de 25 ianuarie 2023. Competenţa nu a fost stabilită în mod explicit nici la termenele de judecată ulterioare, pricina fiind soluţionată pe fond. Totodată, niciuna dintre părţi nu a înţeles să invoce necompetenţa exclusivă a Judecătoriei Timişoara prin raportare la dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ.. Astfel, instanţa de executare şi-a stabilit în mod implicit competenţa generală, materială şi teritorială în soluţionarea contestaţiei la executare.
Cu toate acestea, Tribunalul Timiş, ca instanţă de apel, a considerat că suntem în prezenţa unei excepţii de necompetenţă teritorială absolută, de ordine publică, pe care prima instanţă a neglijat-o în mod eronat, iar consecinţele se resimt şi cu ocazia soluţionării căii de atac, deoarece generează, pe mai departe, necompetenţa materială a Tribunalului Timiş. A considerat, aşadar, că este în măsură să constate necompetenţa în baza art. 480 alin. (5) din C. proc. civ., a art. 127 din acelaşi cod, prin raportare la considerentele Deciziei RIL nr. 31/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza fiind trimisă Judecătoriei Oradea, pentru soluţionare.
Referitor la tipul de competenţă reglementat de prevederile art. 127 din C. proc. civ., s-a reţinut că aceasta este una de ordine publică, alternativă exclusivă, fiind necesar a fi invocată în condiţiile art. 130 din C. proc. civ.
În cazul în care necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică nu a fost invocată în termenul legal şi are loc declinarea competenţei, lămuritoare este Decizia nr. 31/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ..".
Nu există nicio raţiune pentru care considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să nu se aplice şi în cazul în care necompetenţa teritorială exclusivă nu a fost invocată în termenul legal, indiferent dacă instanţa de trimitere se declarase sau nu competentă prin încheierea interlocutorie de la primul termen de judecată, cu părţile legal citate.
Văzând interpretarea dată de instanţa supremă cu ocazia soluţionării recursului în interesul legii, Judecătoria Oradea a reţinut că Tribunalul Timiş nu mai putea să anuleze sentinţa primei instanţe pe motivul necompetenţei teritoriale exclusive. Mai mult, instanţa de apel nici nu a invocat excepţia necompetenţei, iar soluţia de anulare a sentinţei nu s-a făcut în contextul dispoziţiilor art. 480 alin. (4) din C. proc. civ., necompetenţa primei instanţe nefiind invocată în condiţiile legii. Cu alte cuvinte, necompetenţa nu a fost invocată de intimat prin întâmpinare (şi soluţionată de prima instanţă în mod greşit), sau de instanţă la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate (şi respinsă ipotetic în mod greşit).
Totuşi, Judecătoria Oradea nu este chemată să analizeze legalitatea deciziei nr. 101/A/13.02.2024 a Tribunalului Timiş, ci dacă modul în care a fost învestită cu soluţionarea cauzei este legal şi în acord cu normele legale redate şi analizate mai sus.
Aşadar, Judecătoria Oradea este în ipostaza în care a invocat necompetenţa teritorială a ordine publică pe motiv că instanţa de trimitere/declinare nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, adică în limitele legii. Instanţa de fond nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, ci a considerat, implicit, că este competentă să soluţioneze cauza, astfel că instanţa de apel nu mai putea supune analizei necompetenţa primei instanţe. Prin urmare, în mod greşit a fost învestită Judecătoria Oradea cu soluţionarea cauzei.
Întrucât hotărârea Judecătoriei Timişoara a fost anulată de instanţa de apel, se impune reluarea judecării cauzei pe fond, sens în care s-a apreciat că revine Judecătoriei Timişoara competenţa de soluţionare a acesteia.
Prin încheierea civilă nr. 28986 din 24 septembrie 2024, pronunţată de Judecătoria Timişoara – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Timişoara, invocată din oficiu; s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă; s-a suspendat judecata cauzei şi s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Timişoara a reţinut că decizia civilă nr. 101/A din 13 februarie 2024, dată în apel de către Tribunalul Timiş, prin care s-a stabilit că sentinţa din primă instanţă a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, stabilind astfel competenţa Judecătoriei Oradea în rejudecarea cauzei, se impune, cu autoritate de lucru judecat, acestei instanţe, nemaiputându-se invoca necompetenţa, indiferent de legalitatea sau nu a soluţiei. Altfel, s-ar ajunge în situaţia în care instanţa de trimitere, deşi nu creează conflict de competenţă cu instanţa de control judiciar – ceea ce nu este posibil nefiind vorba de competenţă între instanţe de grad diferit, ci de acelaşi grad (competenţă teritorială) – cenzurează cele stabilite de către instanţa de control judiciar prin hotărâre care a rămas definitivă.
Singura modalitate în care se putea interveni asupra soluţiei privind stabilirea competenţei în baza art. 480 alin. (4) din C. proc. civ. de către instanţa de control judiciar era în calea de atac a recursului, care nu a fost formulat în cauză (cu privire la posibilitatea formulării recursului împotriva soluţiei pronunţate în baza dispoziţiilor art. 480 alin. (4) C. proc. civ. s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 772/14.11.2007).
Prin urmare, nu mai poate fi repusă în discuţie competenţa teritorială a instanţei, decizia instanţei de control judiciar bucurându-se de autoritate de lucru judecat, autoritate care se constituie într-un obstacol în calea unor încercări de readucere a aceleiaşi probleme de drept, de vreme ce decizia instanţei de apel este definitivă şi obligatorie în ceea ce priveşte desemnarea instanţei competente în rejudecare.
Acest aspect, în sensul că decizia instanţei de control judiciar de trimitere spre rejudecare unei instanţe se impune cu autoritate de lucru judecat, a fost stabilit şi într-o decizie de speţă recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă nr. 2228/21.11.2023 (deşi această decizie vizează alte probleme de drept, diferite de cea din cauza dedusă judecăţii, este lămuritoare sub aspectul efectelor hotărârii definitive pronunţate de instanţa de control judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arătând, în considerentele acestei decizii, că decizia instanţei de recurs – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – era definitivă şi obligatorie în ceea ce priveşte desemnarea instanţei de trimitere care urma să treacă la rejudecarea cauzei, astfel că nu exista posibilitatea ca instanţa de apel – curtea de apel – căreia i se trimite cauza, spre rejudecare, să anuleze sentinţa cu consecinţa trimiterii spre rejudecare primei instanţe, respectiv tribunalului).
Judecătoria Timişoara a constatat că instanţa sesizată (Judecătoria Oradea) nu a respectat dispoziţiile prevăzute de art. 480 alin. (4) din C. proc. civ., instanţa fiind învestită printr-o decizie definitivă pronunţată de către instanţa de control judiciar de stabilire a competenţei, astfel că nu mai putea proceda la declinarea competenţei potrivit regulilor de drept comun, întrucât chestiunea instanţei competente să rejudece cauza s-a stabilit, în mod definitiv, de către o altă instanţă, în speţă Tribunalul Timiş.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022*, la data de 9 octombrie 2024.
Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. (2) din C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 alin. (1) din acelaşi cod, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea – secţia civilă, pentru următoarele considerente:
Litigiul având ca obiect "contestaţie la executare", a fost soluţionat în primă instanţă de Judecătoria Timişoara – secţia I civilă, care a a respins contestaţia la executare formulată de contestatorul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.
În calea de atac a apelului, promovată de apelanţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, Tribunalul Timiş – secţia I civilă a reţinut că în condiţiile în care contestator este o unitate de parchet de pe lângă instanţa superioară celei învestite să soluţioneze cauza, iar intimatul are funcţia de procuror în cadrul unei unităţi de parchet de pe lângă instanţa învestită să soluţioneze cauza, rezultă că devin incidente dispoziţiile privitoare la competenţa facultativă în sensul că legiuitorul stabileşte o competenţă teritorială exclusivă, chiar dacă într-o manieră diferită faţă de regulile generale.
Astfel, s-a arătat că, fără a determina în concret care este instanţa competentă teritorial (căci derogarea priveşte numai acest criteriu de stabilire a competenţei), totuşi textul de lege amintit exclude în mod categoric competenţa teritorială a instanţei în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea reclamantul şi/sau, după caz, pârâtul. În cauza dedusă judecăţii, criteriul este îndeplinit în privinţa ambelor părţi litigante, motiv pentru care nu este incidentă numai ipoteza prevăzută de art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la facultatea reclamantului de a sesiza o altă instanţă decât cea competentă potrivit dreptului comun, ci şi ipoteza prevăzută de alin. (1) al aceluiaşi articol, sens în care facultatea oferită de legiuitor de a învesti o instanţă din circumscripţia unei curţi de apel învecinate este transformată într-o obligaţie procesuală. Drept urmare, norma impune o competenţă teritorială exclusivă prin aceea că exclude absolut instanţa în a cărei circumscripţie funcţionează reclamantul, întocmai cum este cazul din speţă.
Este adevărat că art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. relativizează caracterul excepţiei necompetenţei materiale a instanţei ori a completului de judecată prin limitarea momentului procesual până la care excepţia poate fi invocată, deşi este una de ordine publică. Cu toate acestea, o atare împrejurare nu produce consecinţe juridice mai extinse, ci sunt restrânse la faza procesuală a judecăţii în primă instanţă şi se resimt strict în privinţa instanţei în faţa căreia s-a şi ivit problema unei eventuale necompetenţe materiale, fie ea şi de ordin procesual. La atare concluzie se ajunge prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1) şi ale Deciziei nr. 31/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (recurs în interesul legii), pe de o parte, cu prevederile art. 480 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., pe de altă parte. Ad absurdum, dacă efectele s-ar produce pe întreaga durată a litigiului – adică ar lega şi instanţa/instanţele de control judiciar, atunci în calea de atac a apelului, spre exemplu, o atare chestiune nu ar mai putea fi nici verificată, nici cenzurată de instanţa de apel, întrucât ar fi o problemă deja tranşată "definitiv". Or, împrejurarea că instanţa de apel poate stabili nu doar că ea însăşi ar fi fost competentă a soluţiona cauza în primă instanţă (potrivit art. 480 alin. (5) C. proc. civ.), dar şi că prima instanţă a respins în mod eronat excepţia de necompetenţă (care poate fi atât de ordin teritorial, cât şi material) conduce la concluzia că tranşarea problemei referitoare la (ne)competenţa materială (procesuală sau funcţională) a primei instanţe prin încheierea pronunţată de aceasta potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ. produce efecte juridice strict în faţa acestei instanţe şi numai pentru faza procesuală respectivă.
În cauză, problema referitoare la competenţa teritorială a Judecătoriei Timişoara reprezintă o excepţie absolută, de ordine publică pe care prima instanţă a neglijat-o în mod eronat, iar consecinţele se resimt şi cu ocazia soluţionării căii de atac, întrucât generează, pe mai departe, necompetenţa materială a Tribunalul Timiş.
Aşadar, în raport de dispoziţiile art. 482 şi ale art. 480 alin. (4) şi (6), Tribunalul Timiş a reţinut că Judecătoria Timişoara nu era competentă teritorial să judece cauza, motiv pentru care nici Tribunalului nu îi poate fi recunoscută o atare competenţă în calea de atac. Pe cale de consecinţă, Tribunalul Timiş a admis apelul fără a cerceta motivele de fond invocate şi a anulat hotărârea apelată, urmând a se proceda în sensul stabilit de art. 131 din C. proc. civ. (cum în mod eronat a omis prima instanţă) coroborat cu art. 127 din acelaşi cod pentru a fi respectate dispoziţiile imperative referitoare la necompetenţa teritorială a instanţelor din circumscripţia Curţii de apel Timişoara în raport de calitatea părţilor litigante, sens în care a trimis cauza Judecătoriei Oradea, în vederea rejudecării cauzei.
Decizia civilă nr. 101/A din 13 februarie 2024 a Tribunalului Timiş – secţia I civilă este definitivă, iar judecătoria astfel învestită are obligaţia de a judeca, în primă instanţă, contestaţia la executare, fără a-şi putea declina competenţa. În caz contrar, ar fi încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei tribunalului, instanţă de control judiciar, ceea ce nu poate fi primit.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea – secţia civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea – secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.