Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2024
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 06.09.2022 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Bucureşti, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Teleorman:
- obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 şi Legii-cadru nr. 153/2017, începând cu 01.01.2019 pentru A. (data numirii în funcţia de judecător stagiar, potrivit hotărârii CSM, secţia pentru judecători din data de 19.12.2018) şi începând cu data de 23.12.2019 pentru C. şi B. (data emiterii decretelor preşedintelui României nr. 1150 şi nr. 1144) şi în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006);
- obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu 01.01.2019 pentru A. şi începând cu data de 23.12.2019 pentru C. şi B. şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plătii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 1288 din 22.06.2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă – Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, în esenţă, instanţa a reţinut că cererea de chemare în judecată vizează contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale prin acte administrative şi ordine de încadrare, iar pe de altă parte, primul pârât chemat în judecată este Ministerul Justiţiei, ordonator principal de credite, cu atribuţii în materie.
Având în vedere calitatea reclamanţilor de magistraţi şi dispoziţiile legale în materia salarizării acestora, competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Bucureşti.
În acest sens, a reţinut şi dispoziţiile art. 7 din Cap. VII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, potrivit cărora, Curtea de Apel Bucureşti este instanţa competentă material să soluţioneze plângerile formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, precum şi pe cele ale art. 7 din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, ce conţine o dispoziţie similară.
Prin sentinţa civilă nr. 2325 din 6 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă (complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale); a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea conflictului.
În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că precizările reclamantelor din 28.04.2022 au fost în sensul că, în ceea ce-l priveşte pe pârâtul Ministerul Justiţiei, nu au formulat un capăt de cerere privind emiterea unui act administrativ de reîncadrare, solicitarea de recalculare neputând fi înţeleasă în acest sens .
Astfel, a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, în raport de petitul acţiunii, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.
Obiectul cauzei de faţă îl reprezintă acţiunea pentru stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi plata unor diferenţe salariale, iar nu o acţiune în anularea sau obligarea la emiterea unui ordin de salarizare, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.
În acest sens, reclamantele au indicat, printre temeiurile de drept invocate şi dispoziţiile art. 166 din Codul muncii.
În raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Codul muncii şi dând eficienţă principiului disponibilităţii părţilor, a apreciat că este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă secţia specializată în materia litigiilor de muncă din cadrul tribunalului.
A apreciat că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2)1 din C. proc. civ., faţă de calitatea de judecători a reclamanţilor, ceea ce atrage competenţa uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. s-a constatat că în mod riguros acţiunea a fost introdusă pe rolul Tribunalului Dâmboviţa.
Prin decizia nr. 3275 din 14 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Bucureşti, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Teleorman, a fost stabilită în favoarea Curţii de Apel Ploieşti – secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamanţi de obligare a pârâţilor la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi plata despăgubirilor materiale, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite.
A constatat că reclamanţii au invocat în susţinerea pretenţiilor formulate existenţa unui refuz nejustificat al Ministerului Justiţiei de acordare a drepturilor salariale solicitate.
Astfel fiind, prin acţiune nu s-a contestat vreun act administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale sau vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, spre a fi atrasă în cauză competenţa instanţei prevăzute de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V – Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională – la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Totodată, Înalta Curte a constatat că prin acţiune se arată expres că se solicită calcularea în mod corect a drepturilor salariale ale reclamanţilor, prin includerea coeficientului de multiplicare recunoscut în cadrul Familiei ocupaţionale Justiţie altor magistraţi care deţin funcţii şi condiţii de vechime identice.
Legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.
Art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 instituie o competenţă materială de excepţie (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii şi de la cea de drept comun în materia contenciosului administrativ, reglementată de art. 10 din Legea nr. 554/2004), care este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă prin analogie.
În speţă, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere şi nu au produs argumente legate de procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite.
Prin urmare, dispoziţiile speciale ale art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturi salariale ale magistraţilor.
Cum în cauză se contestă un act administrativ asimilat, respectiv refuzul nejustificat al Ministerului Justiţiei de a emite ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, se constată incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conform cărora: "(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."
În cauza dedusă judecăţii, Ministerul Justiţiei este o autoritate publică centrală şi în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că prezentul litigiu este de competenţa Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Cu privire la competenţa teritorială, Înalta Curte a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului."
Potrivit art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".
În raport de aceste dispoziţii, competenţa materială aparţine Curţii de Apel, însă, având în vedere că, în litigiul de faţă, reclamanţii sunt judecători în cadrul Judecătoriei Zimnicea, ce aparţine de Tribunalul Teleorman şi, implicit, de Curtea de Apel Bucureşti, competenţa materială şi teritorială va fi stabilită în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021.
Cu înscrisul înregistrat sub nr. x/26.01.2024, reclamanta A. a depus precizări prin care prin care a învederat că acţiunea formulată are ca obiect constatarea existenţei unei discriminări şi repararea prejudiciului creat prin aceasta şi recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, litigiul fiind unul muncă şi nu unul în contencios administrativ.
Cu înscrisul înregistrat sub nr. x/26.03.2024, reclamanta A. a depus cerere de renunţarea la judecata capătului de cerere având ca obiect contestaţie împotriva refuzului nejustificat al Ministerului Justiţiei de a emite ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, capăt de cerere rezultat din raţionamentul deciziei nr. 3275/14.06.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în regulatorul de competenţă şi a capătului de cerere având ca obiect recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, începând cu data de 01.01.2019 pentru A. şi în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00; să se dispună repararea prejudiciului ce i-a fost creat prin starea de discriminare prin obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor materiale reprezentate de diferenţele rezultate dintre drepturile salariale calculate cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,00 şi drepturile salariale actuale, începând cu 01.01.2019 şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.
Cu înscrisul înregistrat sub nr. x/26.03.2024, reclamanta B., a formulat cerere de renunţare la judecata capătului de cerere având ca obiect Contestaţie împotriva refuzului nejustificat al Ministerului Justiţiei de a emite ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, capăt de cerere rezultat din raţionamentul deciziei nr. 3275/14.06.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în regulatorul de competenţă.
Solicită să se ia act de renunţarea la capătul de cerere având ca obiect contestaţie împotriva refuzului nejustificat al Ministerului Justiţiei de a emite ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale şi să se dispună repararea prejudiciului ce i-a fost creat prin această stare de discriminare prin obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor materiale reprezentate de diferenţele salariale rezultate dintre drepturile salariale calculate cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 şi drepturile salariale actuale, începând cu 01.01.2019 şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare, la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.
Cu înscrisul înregistrat sub nr. x/25.03.2024, reclamanta C. solicită să se ia act de renunţarea la capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare prin includerea coeficientului de multiplicare de 19%, urmată de punerea în discuţie a competenţei materiale a Curţii de Apel Ploieşti şi declinarea cauzei spre competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia de litigii de muncă.
Pârâtul Ministerul Justiţiei a depus precizări prin care a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin încheierea din 26.10.2023, instanţa a dispus introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în calitate de pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 319 din 27 iunie 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a lut act de cererile de renunţare la judecată formulate de către reclamantele A., B., C., având ca obiect contestaţie împotriva refuzului nejustificat de a emite ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale şi recalculare indemnizaţii de încadrare prin includerea coeficientului 19%.
A admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Ploieşti, în ceea ce priveşte cererea având ca obiect constatarea stării de discriminare şi repararea prejudiciului creat prin aceasta, în sensul obligării pârâţilor la plata despăgubirilor materiale reprezentate de diferenţele dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00% precum şi alocarea fondurilor necesare.
A declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect constatarea stării de discriminare şi repararea prejudiciului creat prin aceasta, în sensul obligării pârâţilor la plata despăgubirilor materiale reprezentate de diferenţele dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00% precum şi alocarea fondurilor necesare, formulată de reclamantele A. cu domiciliul procesual ales în Bucureşti, B. şi C., ambele cu domiciliul ales la Judecătoria Zimnicea, judeţul Teleorman, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Bucureşti, Ministerul Justiţiei, şi Tribunalul Teleorman, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă (complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale).
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, nu există niciun impediment în considerarea căruia instanţa să nu ia act de renunţarea la judecata cererilor formulate de către reclamante, în condiţiile în care aceste acte procesuale au fost săvârşite potrivit art. 406 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., prin cereri scrise, cu acordul intimatului pârât, căruia i-au fost comunicate cererile de renunţare, acesta formulând un punct de vedere.
Urmare a cererilor de renunţare, instanţa s-a considerat învestită cu cereri având ca obiect constatarea stării de discriminare şi repararea prejudiciului creat prin aceasta, în sensul obligării pârâţilor la plata despăgubirilor materiale reprezentate de diferenţele dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite în considerarea coeficientului de multiplicare 19,00 precum şi obligarea la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare. A reţinut că reclamantele nu contestă un act administrativ tipic şi nici nu se deduce judecăţii un act administrativ asimilat, ci pretind plata/acordarea unor sume de bani. Astfel, a reţinut că litigiul priveşte plata unor drepturi salariale pe care reclamantele le consideră cuvenite şi neplătite, context în care competenţa de soluţionare în primă instanţă revine secţiilor specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul tribunalelor.
A reţinut că cererile formulate de părţi, având ca obiect constatarea stării de discriminare şi repararea prejudiciului creat, determină incidenţa în cauză a deciziei nr. 10/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), în sensul stabilirii instanţei competente material să soluţioneze litigiile având ca obiect repararea prejudiciului creat prin discriminare. Prin această decizie s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale.
Raportat la faptul că cererile formulate de către părţi au ca obiect constatarea stării de discriminare şi repararea prejudiciului creat, şi având în vedere deciziile nr. 10/2016 şi nr. 3/2024 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în procedura recursului în interesul legii, precum şi opinia exprimată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la termenul din 30 mai 2024 cu privire la competenţa de soluţionare a cererilor, urmare a formulării cererilor de renunţare la judecată, instanţa a apreciat că revine competenţa de soluţionare în primă instanţă secţiei specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul Tribunalului Dâmboviţa.
A notat Curtea de Apel Ploieşti şi faptul că, în raport de dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., reclamantele au sesizat iniţial Tribunalul Dâmboviţa.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă sub dosar nr. x/2021.
Prin sentinţa civilă nr. 1836 din 17.10.2024, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocate din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că, urmare a soluţionării unui regulator de competenţă prin decizia ÎCCJ nr. 3275/14.06.2023, a fost stabilită competenţa în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Această ultimă instanţă, la primul termen de judecată, cel din 26.10.2023, a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar la termenul din 28.03.2024, după stabilirea cadrului procesual sub aspectul părţilor, a luat act de depunerea unor cereri de renunţare la judecată şi a dispus măsura comunicării cererilor către celelalte părţi (f-103).
A constatat tribunalul că, cererile de renunţare la judecata capătului de cerere privind refuzul nejustificat de emitere a unor ordine de stabilire a drepturilor salariale, ca şi excepţia de necompetenţă, au intervenit la al treilea termen de judecată după soluţionarea regulatorului de competenţă, moment procesual la care nu mai exista un cadrul legal pentru repunerea în discuţie a competenţei materiale.
Totodată, potrivit art. 135 alin. (4) teza finală C. proc. civ., hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competenţă (regulatorul de competenţă) este definitivă, deci nu poate fi atacată nici cu apel, nici cu recurs.
Hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competenţă are autoritate de lucru judecat, astfel încât instanţa căreia i se trimite dosarul este obligată să rezolve pricina. În doctrină se admite ipoteza că în faţa acestei instanţe s-ar putea ridica excepţia de necompetenţă, cu condiţia să nu se fi depăşit momentul procesual până la care se putea invoca necompetenţa.
În concluzie, prin decizia nr. 3275/14.06.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit definitiv competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti– secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Nu se poate reţine că modificarea obiectului pretenţiilor, intervenită pe parcursul procesului, justifică repunerea în discuţie a competenţei stabilite anterior, întrucât în acest mod ar fi ignorate şi încălcate dispoziţiile imperative privind momentul procesual de stabilire a competenţei instanţei şi efectele juridice ale încheierilor sau după caz ale hotărârilor prin care a fost stabilită competenţa instanţei sub toate aspectele. De altfel, raţiunea instituirii unui moment limită, ca şi a interdicţiei de repunere în discuţie a competenţei instanţei, este aceea ca durata de soluţionare a cauzei să nu fie afectată de simpla poziţie procesuală a părţilor care ar ava deschisă posibilitatea abuzului de drept. O aplicaţie în materie a principiului conform căruia modificarea ulterioară a cadrului procesual nu este de natură a conduce la schimbarea competenţei o regăsim în dispoziţiile art. 106 C. proc. civ., raţiunea fiind aceeaşi.
În opinia instanţei, nici împrejurarea că, anterior, conflictul de competenţă s-a ivit între alte instanţe nu este de natură a conduce către posibilitatea repunerii în discuţie a competenţei instanţei, întrucât potrivit art. 135 C. proc. civ., hotărârea ICCJ de stabilire a competenţei este obligatorie pentru instanţa de trimitere (alin. (2), caracterul obligatoriu al soluţiei din regulatorul de competenţă nefiind condiţionat de implicarea instanţei de trimitere în conflictul de competenţă. Într-adevăr, din analiza art. 133 C. proc. civ. rezultă că poate exista conflict de competenţă şi în cazul declinărilor succesive, însă această posibilitate există doar anterior soluţionării conflictului, în caz contrar regulatorul de competenţă fiind lipsit practic de efectele şi rolul său privind tranşarea definitivă a chestiunii competenţei.
Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 135 C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:
Conflictul negativ de competenţă din prezenta cauză a apărut ca urmare a reverificării de către Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a normelor de competenţă materială aplicabile, ulterior stabilirii acestei instanţe, de către Înalta Curte, ca instanţă competentă din punct de vedere material şi teritorial să soluţioneze cauza.
Prin urmare, problema în dispută în această cauză este aceea dacă, după pronunţarea de către Înalta Curte a unui regulator de competenţă, instanţa considerată competentă în raport de normele care reglementează competenţa materială mai poate să repună în discuţie chestiunea competenţei din perspectiva normelor care reglementează competenţa materială.
Răspunsul la această problemă se regăseşte în conţinutul art. 135 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere".
Din norma legală citată rezultă că ori de câte ori stabilirea instanţei competente s-a făcut în urma unui regulator de competenţă pronunţat de către ICCJ, instanţa de trimitere este obligată să ţină seama de acesta, chiar dacă existau la data ivirii conflictului de competenţă sau au intervenit ulterior alte elemente de fapt sau de drept care ar fi putut avea efecte asupra competenţei.
Având în vedere că norma legală nu face distincţie între tipurile de competenţă asupra cărora ar fi avut a se pronunţa Înalta Curte, rezultă, prin interpretarea ubi lex non distinguit, că în această situaţie instanţa de trimitere nu poate să repună în discuţie problema competenţei sale, chiar analizată dintr-o altă perspectivă.
Această soluţie legislativă a fost justificată de doctrina juridică (V.M. Ciobanu, M. Nicolae - Noul C. proc. civ. comentat şi adnotat, Ed. Universul Juridic, vol. I, p. 419) de existenţa unei autorităţi depline de lucru judecat a regulatorului de competenţă, "privind chestiunile de fapt ori de drept care, deşi existente la data soluţionării conflictului de competenţă, nu au fost totuşi discutate în cursul soluţionării incidentului, de niciuna din cele (cel puţin) trei instanţe implicate". În caz contrar, a admite discutarea, din nou, a competenţei, după ce aceasta a fost stabilită, ar face posibilă existenţa unor hotărâri definitive contradictorii asupra aceluiaşi aspect juridic - competenţa instanţei în cauza respectivă - dar ar însemna să se golească în bună măsură de conţinut şi de utilitate procedura soluţionării conflictului de competenţă, ceea ce este inacceptabil.
Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti – secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2024.