Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2024
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 19.01.2024, sub nr. x/2024, pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Tribunalul Vrancea, Curtea de Apel Galaţi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună plata anumitor diferenţe de drepturi salariale pentru perioada 01.01.2018 – 30.09.2018, determinabile prin aplicarea criteriilor evidenţiate în petitul acţiunii.
La primul termen de judecată, Tribunalul Dâmboviţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale.
Prin sentinţa civilă nr. 1487/11.07.2024, Tribunalul Dâmboviţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa s-a raportat la domiciliul reclamantei menţionat în cartea de identitate a acesteia şi la prevederile art. 269 din Codul muncii, notând, totodată, că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. nu ar putea fi invocate pentru a reţine competenţa Tribunalului Dâmboviţa.
Prin sentinţa civilă nr. 401/2024 din 15.10.2024, Tribunalul Vrancea a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că, în raport de dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, reclamanta avea opţiunea de a sesiza fie instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul, fie instanţa în a cărei circumscripţie îşi are reşedinţa, fie instanţa în a cărei circumscripţie îşi are locul de muncă.
În cauză, deşi reclamanta nu a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată unde se află domiciliul (domiciliul de fapt) sau reşedinţa acesteia, totuşi a furnizat informaţii privind locul de muncă, indicând că lucrează în calitate de grefier la Tribunalul Bucureşti.
În condiţiile în care locul de muncă al reclamantei la data sesizării instanţei era în Bucureşti rezultă că, în exercitarea dreptului de opţiune conferit de art. 269 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta era îndreptăţită să introducă acţiunea la Tribunalul Bucureşti, fiind astfel irelevant locul în care avea domiciliul sau reşedinţa.
Totodată, a reţinut că, prin raportare la dispoziţiile cu caracter special prevăzute la art. 127 C. proc. civ., reclamanta nu avea voie să introducă acţiunea la Tribunalul Bucureşti, deoarece această instanţă era cea "la care îşi desfăşura activitatea", circumstanţă în care avea dreptul să introducă acţiunea la oricare dintre tribunalele aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu Curtea de Apel Bucureşti.
Tribunalul Dâmboviţa face parte din categoria instanţelor ce puteau fi sesizate de către reclamantă, circumstanţă în care această instanţă a devenit competentă teritorial prin actul de sesizare realizat de către reclamantă.
Dintr-o altă perspectivă, instanţa a reţinut şi că Tribunalul Vrancea este unul dintre pârâţii din prezenta cauză, astfel că, reclamanta era îndreptăţită să uzeze de prevederile art. 127 alin. (2) şi (2)1 C. proc. civ., ceea ce îi conferea dreptul de a sesiza oricare dintre tribunalele aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate Curţii de Apel Galaţi. Tribunalul Dâmboviţa face parte din categoria acestor instanţe ce puteau fi sesizate de către reclamantă, circumstanţă în care această instanţă a devenit competentă teritorial prin actul de sesizare.
Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 135 C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă priveşte un conflict de muncă, aspect reţinut de ambele instanţe, iar potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul."
Se constată că, în litigiile de muncă în care reclamant este angajatul, competenţa este alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.
Înalta Curte mai reţine şi că, potrivit art. 275 din Codul muncii, dispoziţiile din Legea nr. 53/2003 referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.
Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 269 din Codul muncii cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanţa de la locul unde îşi are domiciliul şi cea de la locul său de muncă, opţiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanţei.
Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018: "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal: "în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii".
Totodată, conform art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ.: "dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz", iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".
În speţă, reclamanta are calitatea de grefier la Tribunalul Bucureşti, iar competenţa aparţine, potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamanta îşi are locul de muncă, respectiv Tribunalului Bucureşti.
Având în vedere că reclamanta îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să soluţioneze cauza, anume la Tribunalul Bucureşti, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., situaţie în raport de care reclamanta este obligată să introducă cererea de chemare în judecată la o instanţă de acelaşi grad din raza unei curţi de apel învecinate Curţii de Apel Bucureşti.
Reclamanta a învestit Tribunalul Dâmboviţa cu soluţionarea cauzei, instanţă aflată în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, aflată în vecinătatea Curţii de Apel Bucureşti.
Aşa fiind, instanţa supremă constată că aceasta şi-a manifestat opţiunea, în condiţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., determinând astfel competenţa teritorială în soluţionarea cererii de chemare în judecată.
Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2024.