Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024
Deliberând asupra apelului de faţă, pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 60/F din data de 29 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti – secţia I Penală, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpatul A., cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma continuată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În baza art. 238 alin. (1) C. pen. rap. la art. 83 C. pen. a stabilit pedeapsa de 4 luni închisoare în sarcina inculpatului A., , domiciliat în Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere.
În baza art. 83 alin. (1) C. pen. a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 84 alin. (1) C. pen., care se calculează de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În baza art. 85 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 86 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. se vor comunica de către inculpat Serviciului de Probaţiune Bucureşti.
În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra faptului că în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi al săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere se poate dispune revocare amânării aplicării pedepsei.
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a desfiinţat, prin anulare în totalitate, împuternicirea avocaţială seria x nr. x/15.01.2018, precum şi cererea de chemare în judecată din dosarul înregistrat sub nr. x/2018 la data de 25.01.2018, la Judecătoria Sectorul 5 Bucureşti.
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 19 alin. (1), (2), (5) C. proc. pen. şi art. 1357 C. civ., art. 2148 alin. (1) C. civ., art. 2151 alin. (1) C. civ., s-a admis în parte actiunea civila exercitata în această cauza penală şi a obligat pe inculpatul A. la plata catre partea civila B. a sumei de 300 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport conform Facturii Fiscale nr. x din 14.10.2022 şi a chitanţei nr. 795 din 14.10.2022 emisă de societatea C. S.R.L. precum si a sumei de 720 de RON reprezentând impozit auto aferent anilor 2019, 2020, 2021, 2022 şi 2023.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
În considerentele sentinţei atacate prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în data de 12.11.2019, deşi a fost notificat de către proprietarul autoturismului marca x, cu număr de înmatriculare x, B., inculpatul a refuzat să restituie autoturismul a cărei folosinţă o avea în baza unui contract de comodat încheiat cu partea vătămată, utilizandu-l în continuare ca un proprietar. S-a mai reţinut că, în perioada folosirii gratuite a autoturismului, inculpatul a contestat la data de 25.01.2018 la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în numele proprietarului, B., două procese-verbale de constatare a unor contravenţii la regimul circulaţiei rutiere, OP nr. x/31.10.2017 şi OP nr. x/01.11.2017, contravenţii pe care le-a săvârşit chiar inculpatul, prezentându-se în instanţă în mod mincinos ca avocat ales al proprietarului autoturismului, cu o împuternicire avocaţială falsă seria 'B nr. x/15.01.2018 şi a completat în fals plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei, în sensul că numitul B. ar fi fost contravenientul, deşi acesta fusese chiar numitul A. şi, totodată, că persoana vătămată l-a mandatat să-l reprezinte în instanţă.
La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., reţinând că inculpatul este la primul conflict cu legea penala, are studii superioare juridice, precum şi de faptul că are vârsta de 69 de ani şi o stare de sănătate precară.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, având în vedere că pedeapsa principală a închisorii aplicată inculpatului nu depăşeşte 4 luni pentru infracţiunea de abuz de încredere, prev. de art. 238 alin. (1) C. pen. şi este de natură să corespundă tuturor criteriilor prevăzute de lege şi reprezintă un mijloc adecvat de constrângere şi reeducare a inculpatului pentru activitatea infracţională desfăşurată, ţinând seama de vârsta inculpatului, de faptul că este integrat social, precum şi de conduita avută de aceasta anterior faptei până în prezent, s-a apreciat că scopul pedepsei şi reinserţia socială pot fi atinse fără privarea de libertate a inculpatului, pronunţarea condamnării constituind un avertisment ce îl va determina să nu mai săvârşească infracţiuni.
Relativ la acţiunea civilă a cauzei, s-a constatat că partea civila B. a plătit suma de 300 RON pentru serviciile de transport ale autoturismului marca x, conform Facturii Fiscale nr. x din 14.10.2022 şi chitanţei nr. 795 din 14.10.2022, emise de societatea C. S.R.L.
Cererea părţii civile de obligare a inculpatului la plata sumei de 720 de RON reprezentând impozit auto aferent anilor 2019, 2020, 2021, 2022 şi 2023 este întemeiata.
Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că partea civilă este îndreptăţită să obţină de la inculpat restituirea sumei de 300 RON, plătită pentru serviciile de transport ale autoturismului marca x, conform Facturii Fiscale nr. x din 14.10.2022 şi a chitanţei nr. 795 din 14.10.2022, emise de societatea C. S.R.L.
Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termenul legal, a declarat apel inculpatul A., criticând-o sub aspectul netemeiniciei.
Inculpatul A. prin motivele scrise de apel a solicitat în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei penale atacate, respectiv a dispoziţiilor de condamnare a apelantului inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în ceea ce priveşte latura penală, se impune achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen.
S-a arătat că soluţia instanţei de fond este greşită prin raportare la probele existente la dosar. Conform art. 396 alin. (2) C. proc. pen. condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Referitor la infracţiunea de abuz de încredere, inculpatul a arătat că lipseşte elementul material, respectiv refuzul de a restitui un anumit bun, ori, în prezenta cauză refuzul nu a fost manifestat nici tacit, nici expres. Ceea ce se susţine de către partea civilă, este vorba de o notificare pe care acesta a făcut-o în anul 2019 prin societatea de avocatură, însă nu s-a avut în vedere de către parchet că respectiva notificare s-a întors, nefiind ridicată. Din dovada de primire reiese că a fost avizat şi s-a întors, iar potrivit art. 1522 alin. (2) din C. civ. punerea în întârziere sau comunicarea se poate face prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat, însă în prezenta cauză comunicarea a fost simplă, cu confirmare de primire. În cazul în care nu s-a putut livra comunicarea se putea face prin executor judecătoresc, iar procesul-verbal încheiat de acesta era confirmarea de primire. Prin urmare, consideră că elementul material, respectiv refuzul nu există.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen. Înalta Curte reţine următoarele:
Din analiza holistică a probelor administrate în cursul urmăririi penale, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă următoarea situaţie de fapt:
1. În anul 2012 între inculpatul A. şi persoana vătămată B. exista o relaţie de prietenie. În acest context a fost încheiat un contract având ca obiect autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x. Natura juridică a acestui contract a fost contestată de părţi, fiind în sarcina instanţei să o determine din evaluarea probelor administrate;
2. În baza contractului inculpatul A. a primit de la persoana vătămată şi folosit autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x. Persoana vătămată a predat către inculpat toate actele autovehiculului la momentul realizării acordului bilateral de voinţă şi nu a mai avut niciun contact material cu autoturismul care s-a aflat în stăpânirea exclusivă a inculpatului;
3. Inculpatul A. a contestat la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti două procese-verbale de constatare a unor contravenţii la regimul circulaţiei rutiere, OP nr. x/31.10.2017 si OP nr. x/01.11.2017, în condiţiile în care aceste sancţiuni fuseseră aplicate prin raportare la persoana pe numele căruia era înmatriculat vehiculul, iar nu la persoana care folosise efectiv vehiculul;
4. Inculpatul A. nu a achitat nicio sumă de bani persoanei vătămate B. de la momentul primirii bunului şi până la momentul restituirii acestuia;
5. La data de 12.11.2019, persoana vătămată B. a trimis o notificare inculpatului A. privind restituirea autoturismului marca x, cu număr de înmatriculare x. Notificarea a fost expediată de D., fără a exista un contract de asistenţă judiciară încheiat între această societate şi persoana vătămată. Notificarea nu a fost primită personal de către inculpat, corespondenţa fiind restituită expeditorului cu menţiunea lipsei destinatarului de la domiciliu. Din acel moment persoana vătămată a solicitat în mod constant restituirea bunului de către inculpat şi a sesizat organele judiciare penale;
6. După aproximativ 10 ani de la primirea bunului, în contextul în care împotriva inculpatului A. se declanşase un proces penal, acesta a restituit autovehiculul prin lăsarea acestuia pe locul de parcare al persoanei vătămate. Cheile şi actele autovehiculului au fost restituite ulterior persoanei vătămate B. prin intermediul avocatului acesteia.
Înalta Curtea notează că prin calea de atac declarată de către inculpat acesta a devoluat în faţa instanţei de apel acuzaţia de comitere a infracţiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 238 alin. (1) din C. pen. criticând soluţia sub aspectul temeiniciei şi considerând că în cauză se impune pronunţarea unei soluţii de achitare.
Inculpatul nu a criticat în faţa instanţei de apel legalitatea şi temeinicia soluţiei de încetare a procesului penal dispusă faţă de inculpat cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
În acest cadru de analiză, Înalta Curte reţine că practica judiciară şi doctrină este unanimă în a aprecia că obiectul material al infracţiunii de abuz de încredere constă în existenţa unui bun mobil al altuia încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, făptuitorului.
Încredinţarea bunului relevă faptul că posesorul acestuia (persoana vătămată) trebuie să îşi fi manifestat voluntar, conştient şi explicit voinţa în sensul transmiterii posesiei sau detenţiei bunului în favoarea făptuitorului. Aşadar, în momentul comiterii faptei bunul trebuie să se afle la făptuitor, deci remiterea materială a bunului mobil trebuie să fi fost efectivă. Deopotrivă, mai trebuie notat că deţinerea juridică a bunului în cazul abuzului de încredere trebuie distinsă de simpla deţinere fizică a bunului, în afara unui raport juridic, ori că simplul contact material cu bunul pentru a efectua diferite activităţi asupra lui sau pentru a-l avea în pază pentru o scurtă perioadă de timp, aceste din urmă ipoteze putând conduce la reţinerea comiterii unor alte infracţiuni, cum ar fi furtul sau înşelăciunea.
Bunul trebuie să fie încredinţat în baza unui titlu, dar şi cu un anumit scop. Titlul reprezintă un raport juridic patrimonial între persoana vătămată şi cel căruia i l-a încredinţat, acesta din urmă având obligaţia fie de a-l păstra şi restitui la momentul convenit, fie de a da o anumită întrebuinţare acelui bun.
În jurisprudenţa sa anterioară Înalta Curte a arătat că prin deţinerea bunului trebuie să se înţeleagă dreptul de a stăpâni în fapt un bun în numele altuia (nomine alieno, animus detinendi), fie în interesul sau folosul altuia (de exemplu, mandatarul, depozitarul), fie în interesul propriu al detentorului (de exemplu, comodatarul), dar fără a dobândi prin aceasta dreptul de proprietate, care continuă să aparţină proprietarului bunului (I. C. civ..J., secţia penală, decizia nr. 439/2005).
În logica incriminării titlul la care face referire art. 238 alin. (1) din C. pen. este doar unul care consacră un raport patrimonial netranslativ de proprietate şi poate proveni fie dintr-un contract, fie din dintr-un act al unei autorităţi sau din orice situaţie de fapt în baza căreia se transmite detenţia bunului, cu obligaţia restituirii sau a unei anume folosiri. Prin urmare, în cazul în care odată cu încredinţarea bunului se transmite şi dreptul de proprietate asupra acestuia, refuzul de a restitui bunul de către nu va reprezenta o faptă tipică de abuz de încredere, ci un litigiu de natură civilă.
Înalta Curte consideră că este esenţial pentru soluţionarea prezentei cauze determinarea naturii juridice a raportului patrimonial intervenit între inculpat şi persoana vătămată în temeiul căruia a fost predat de către aceasta din urmă autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x.
Numai în acest fel se poate determina dacă a existat un raport patrimonial netranslativ de proprietate cu privire la un bun mobil care aparţine altuia, care are o minimă valoare economică şi, care, în urma încredinţării, este deţinut cu orice titlu şi cu un anumit scop de către făptuitor (raport juridic netranslativ de proprietate, prin care a fost transmisă numai detenţia bunului şi care presupune obligaţia restituirii).
Dovada existenţei titlului prin care s-a transmis detenţia precară a bunului se poate face prin orice mijloc de probă în procesul penal, nefiind limitată la regulile de probaţiune din materie civilă.
Procedând la analiza coroborată a probelor administrate în cauză Înalta Curte apreciază drept credibilă declaraţia persoanei vătămate B. care a arătat că "Raporturile dintre mine şi inculpat nu au fost niciodată stabilite în baza unui contrat de comodat, ci ne-am înţeles cu privire la vânzare, astfel încât ne-am înţeles la obiectul vânzării acestui autoturism în valoare de 5000 de euro. Nu am stabilit un termen de plata a sumei de bani reprezentând preţul autoturismului deoarece inculpatul urma să finalizeze un proces cu Casa de pensii de unde urma să încaseze nişte bani. Eu i-am predat autovehicul şi documentele aferente. Din acel moment eu nu m-am mai considerat proprietar al acelui autovehicul. Actele urmau să fie perfectate la momentul predării preţului."
Înalta Curte consideră că nu este credibilă declaraţia inculpatului A. potrivit căreia contractul dintre părţi a fost unul de comodat în condiţiile în care acesta a primit autovehiculul împreună cu toate actele, l-a folosit o perioadă de aproximativ 10 ani, deşi relaţia de prietenie cu persoana vătămată se deteriorase, a contestat amenzile contravenţionale primite, nu a restituit bunul chiar dacă împotriva sa se declanşase un proces penal.
Pe de o parte, Înalta Curte nu constată vreo raţiune pentru care să considere lipsită de fiabilitate declaraţia persoanei vătămate în care a fost evidenţiată încheierea unui contract de vânzare cu inculpatul, în special în condiţiile în care efectele pe care aceasta le produce echivalează cu recunoaşterea unui raport juridic translativ de proprietate, iar nu a unuia netranslativ de proprietate care este de esenţa acuzaţiei de abuz de încredere formulate împotriva inculpatului. Situaţiile de fapt relatate în mod coerent de persoana vătămată sunt confirmate de comportamentul inculpatului care s-a raportat la bunul primit ca un veritabil proprietar.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că înscrisul sub semnătură privată depus de către inculpat nu poate fi calificat ca un veritabil contract de comodat, faţă de conţinutul inform al acestuia şi nici nu este incompatibil cu transferul dreptului de proprietate operat în baza acordului de voinţă dintre părţi.
În cauză se remarcă faptul că, în pretinsul contract netranslativ de proprietate, comodatar figurează Cabinetul de avocatură A. în calitate de persoană fizică autorizată, iar nu inculpatul A. în calitate de persoană fizică, deoarece acesta din urmă devenise proprietar al bunului, chiar dacă acordul de voinţă translativ de proprietate nu fusese obiectivat într-un înscris şi nu fuseseră operate modificările cu caracter administrativ relative la transferul dreptului de proprietate. Astfel, şi în ipoteza reţinerii încheierii unui astfel de contract efectele juridice se produc numai în legătură cu activitatea biroului de avocatură (inclusiv la nivelul deducerii cheltuielilor pentru întreţinere şi transport) şi nu sunt incompatibile cu transferul dreptului de proprietate persoanei fizice A.
Prin urmare, Înalta Curte opinează că, începând din anul 2012, inculpatul A. s-a raportat la autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x ca un veritabil proprietar al acestuia, în temeiul acordului bilateral de voinţă translativ de proprietate încheiat cu persoana vătămată.
Înalta Curte notează că potrivit art. 1.650 din C. civ. "(1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept". Deopotrivă, art. 1.674 din C. civ. prevede următoarele: "Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă".
Având în vedere particularităţile prezentei cauze, Înalta Curte consideră că din interpretarea acestor norme rezultă că vânzarea unui bun individual determinat (autovehiculul) este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, consensual şi translativ de drepturi.
Caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare semnifică faptul că prin încheierea sa, dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante. Vânzătorul are, în principal, obligaţiile de a transmite proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut, de a preda bunul si de a-1 garanta pe cumpărător contra evicţiuni şi contra viciilor bunului, iar cumpărătorul are, în principal, obligaţiile de a prelua bunul vândut, de a plăti preţul vânzării şi, de regulă, de a suporta cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare. Fiind un contract sinalagmatic, se aplică regulile specifice acestei categorii de contracte (excepţia de neexecutare a contractului, rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiei de către una dintre părţi, teoria riscului contractului).
Vânzarea este, în principiu, un contract consensual, formându-se prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensus), fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea bunului şi a preţului în momentul încheierii contractului. Excepţiile de la regula consensualismului sunt explicit prevăzute de lege, caz în care contractul de vânzare devine un contract solemn. Din analiza actelor normative referitoare la radierea şi înmatricularea în circulaţie a autovehiculelor de către organele de poliţie şi financiare rezultă că formalităţile sunt prevăzute de lege numai pentru înmatricularea autovehiculului în circulaţie şi pentru înregistrarea în evidenţele fiscale, fără a afecta caracterul consensual al contractului şi fără a-l transforma într-un contract solemn.
Menţionarea cumpărătorului în cartea de identitate are ca efect numai atestarea dobândirii dreptului de proprietate prin acordul de voinţă dintre părţi. Caracterul consensual al contractului de vânzare de autovehicule a fost în mod constant subliniat şi în jurisprudenţa instanţei supreme (CSJ, completul de 7 judecători, dec. nr. 42/1992, în Dreptul nr. 10/1992,pp. 88-89, si s. com., dec. nr. 92/1992, în Dreptul nr. 5-6/1993, pp. 127-128, si în Deciziile CSJ 1990-1992, p. 500-503) în care s-a arătat şi faptul că încheierea contractului nu este condiţionată nici de plata preţului.
Vânzarea este, în principiu, un contract translativ de drepturi din momentul încheierii lui. Aceasta înseamnă că, prin efectul realizării acordului de voinţă (solo consensu) şi independent de predarea bunului vândut şi de plata preţului, se produce, de regulă, nu numai încheierea valabilă a contractului, dar operează şi transferul dreptului de la vânzător la cumpărător. În toate cazurile, contractul de vânzare este translativ de drepturi, numai că uneori transmiterea dreptului se produce în momentul încheierii lui, iar alteori la un moment ulterior în cazurile prevăzute de lege, ori atunci când părţile convin astfel.
Dacă obiectul contractului de vânzare este un bun mobil individual determinat, vânzătorul transmite cumpărătorului proprietatea din chiar momentul realizării acordului de voinţă. În aceste sens sunt şi dispoziţiile art. 1.273 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia drepturile reale se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate.
Având în vedere aceste considerente teoretice Înalta Curte reíne că în cazul unui bun mobil individual determinat, cum este cazul autovehiculului din prezenta cauza, vânzătorul (persoana vătămată) a transmis cumpărătorului (inculpatul) proprietatea din chiar momentul realizării acordului de voinţă, în anul 2012, inculpatului revenindu-i obligaţia principală de a achita preţul de 5000 de euro.
Faţă de obiectul procesului penal Înalta Curte apreciază că dovada existenţei titlului prin care s-a transmis proprietate a bunului se poate face prin orice mijloc de probă, nefiind limitată la regulile de probaţiune din materie civilă (art. 309 din C. proc. civ.).
În plus, Înalta Curte reţine şi faptul că, faţă de legătura puternică de prietenie dintre persoana vătămată şi inculpat de la momentul realizării acordului de voinţă translativ de proprietate (fapt necontestat nici de persoana vătămată şi nici de inculpat), în cauză se impune a se reţine şi existenţa unei imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris pentru a proba vânzarea, transferul dreptului de proprietate având la bază încrederea existentă la acel moment între persoana vătămată şi inculpat. Această legătură de prietenie a fost afirmată explicit atât de persoana vătămată ("Relaţia pe care o aveam cu inculpatul era una de prietenie, apropiindu-ne când era consilier la Ministrul Economiei şi eu director la acelaşi minister, în anul 2005. În acest context, au fost mai multe weekenduri în care inculpatul trecea pe la mine pe acasă şi pentru a povesti şi a bea cafeaua. În momentul în care m-am decis să îi vând maşina mă aflam în relaţii de prietenie cu inculpatul, eu intrând în posesia unei alte maşini."), cât şi de către inculpat ("Mă aflam într-o relaţie de prietenie cu persoana vătămată iar în acest context persoana vătămată a încheiat cu mine un contract de comodat, fără termen, punându-mi la dispoziţie autovehiculul.").
În acest sens în jurisprudenţa instanţei supreme s-a arătat că "este neîndoios că relaţiile ce există în mod obişnuit între părinţi şi copii, între fraţi şi surori şi în general între rudele fireşti şi cele prin alianţă, apropiate, ca şi cele dintre soţi sunt incompatibile cu comportări din care ar reieşi o lipsă de încredere a unora faţă de alţii, cum ar fi aceea de a pretinde întocmirea unor înscrisuri pentru constatarea operaţiilor juridice ce intervin între ele. Desigur, cele de mai sus se referă la situaţii normale, nu şi la cele de excepţie, când, din cauza unor neînţelegeri sau din alte cauze, relaţiile de fapt dintre persoanele de mai sus au încetat a mai fi bazate pe încredere reciprocă. Relaţii de încredere reciprocă există şi între alte persoane ca: tovarăşi de muncă, prieteni şi alte asemenea persoane, relaţii care pot constitui, de la caz la caz, izvorul imposibilităţii morale de întocmire a unor dovezi scrise cu privire la raporturile ce intervin între ele, temeinic verificate de instanţă. Indiferent în ce fel de relaţii rezidă izvorul imposibilităţii morale, ceea ce este esenţial nu este izvorul acestei situaţii, ci constatarea existenţei ei în realitate, ce trebuie apreciată în raport de calitatea persoanelor şi circumstanţelor faptelor, iar partea interesată care invocă imposibilitatea morală va putea dovedi prin orice mijloace de probă împrejurările de fapt din care aceasta a rezultat." (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 196/1984, Culegere de decizii 1984, p. 135).
În consecinţă, Înalta Curtea consideră că a existat un contract de vânzare cu privire la autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x încheiat în anul 2012 între inculpatul A. şi persoana vătămată B., prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensus), fără îndeplinirea vreunei formalităţi, în condiţiile existenţei unei legături strânse de prietenie care a generat imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris, cu remiterea bunului, însă fără plata preţului de 5000 de euro în momentul încheierii contractului.
Predarea autovehiculului nu ţine de încheierea valabilă a contractului, ci de efectele acestuia (de executarea obligaţiilor părţilor), cumpărătorul având în continuare obligaţia principală de a plăti preţul.
Înalta Curte apreciază că demersurile realizate în anul 2019 de către persoana vătămată B. au urmărit restituirea bunului care a făcut obiectul contractului de vânzare din cauza neplăţii preţului de către inculpatul A..
Faţă de aceste elemente de fapt şi de drept Înalta Curte consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă ale faptei de care a fost acuzat inculpatul A. în condiţiile în care titlul în baza căruia i-a fost remis de persoana vătămată B. autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x a fost un titlu translativ de proprietate. Neplata preţului, refuzul de restituire a bunului, precum şi restituirea acestuia tardivă nu constituie o faptă tipică de abuz de încredere, ci un litigiu de natură civilă.
Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelul declarat de inculpatul A. , avocat în cadrul Baroului Bucureşti, împotriva sentinţei penale nr. 60/F din data de 29 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022, care va fi desfiinţată în parte şi, rejudecând, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. se va dispune achitarea inculpatului A. de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) din C. pen., faţă de lipsa de tipicitate obiectivă a faptei.
Consecutiv reţinerii impedimentului la exercitare a acţiunii penale prevăzut de art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. va fi lasată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în procesul penal de partea civilă B. şi va fi înlăturată dispoziţia de obligare a inculpatului A. la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului în primă instanţă.
Faţă de limitele efectului devolutiv al apelului declarat de inculpat şi de situaţia de fapt reţinută de Înalta Curte în calitate de instanţă de control judiciar, în sensul stabilirii raporturilor juridice dintre părţi ca fiind corespunzătoare unei înţelegeri privind transmiterea dreptului de proprietate asupra autoturismului, va înlătura dispoziţia primei instanţe de desfiinţare, prin anulare în totalitate, a împuternicirii avocaţiale seria x nr. x/15.01.2018, precum şi a cererii de chemare în judecată din dosarul înregistrat sub nr. x/2018 la data de 25.01.2018, al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, precum şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de inculpat rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul declarat de inculpatul A. , avocat în cadrul Baroului Bucureşti, împotriva sentinţei penale nr. 60/F din data de 29 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022.
Desfiinţează, în parte, sentinţa atacată şi rejudecând:
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. achită pe inculpatul A. de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) din C. pen., faţă de lipsa de tipicitate obiectivă a faptei.
În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. lasă nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în procesul penal de partea civilă B..
Înlătură dispoziţia de obligare a inculpatului A. la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului în primă instanţă.
Înlătura dispoziţia de desfiinţare, prin anulare în totalitate, a împuternicirii avocaţiale seria x nr. x/15.01.2018, precum şi a cererii de chemare în judecată din dosarul înregistrat sub nr. x/2018 la data de 25.01.2018, al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de inculpat rămân în sarcina statului
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa de astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia inculpatului apelant, a părţii civile şi a procurorului prin intermediul grefei instanţei.