Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024
Deliberând asupra recursului declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 288/CO- C. pen. din data de 24 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II a penală, în dosarul nr. x/2023, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 288/CO- C. pen. din data de 24 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II a penală, în dosarul nr. x/2023, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de contestatorul inculpat A..
În baza art. 347 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva încheierii de cameră preliminară din 11.08.2023 a Tribunalului Bucureşti, dispusă în dosarul nr. x/2023. În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi contestatorii inculpaţi să plătească fiecare suma de 300 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că prin încheierea de cameră preliminară din data de 11.08.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia I Penală, în dosarul nr. x/2023, în baza art. 345 alin. (1) din C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile invocate de către inculpaţii B. şi A..
În baza art. 346 alin. (2) din C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2019 din data de 31.05.2023 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti privind pe inculpaţii B. cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (44 acte materiale) şi A. cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, faptă prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (38 acte materiale).
În baza aceluiaşi text de lege, s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în dosarul de urmărire penală nr. 4525/P/2019 din data de 31.05.2023 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. S-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii B. şi A..
Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţii inculpaţii B. şi A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală, la data de 12.10.2023, sub nr. x/2023/a1.
La termenul de judecată din data de 08.03.2024, inculpatul A., prin apărătorul ales, a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României, solicitând să se constate că dispoziţiile textelor criticate contravin dispoziţiilor constituţionale art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la Statul Roman, art. 16 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 53 cu privire la restrângerea unor drepturi sau libertăţi, art. 1 din C. pen. şi art. 7 CEDO.
A arătat că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi a dispoziţiilor art. 1.5 şi 10 din legea contabilităţii raportat la dispoziţiile art. 6 CEDO precum şi ale dispoziţiilor art. 1 alin. (5), (3), (5) şi 20 din Constituţie privind claritatea, previzibilitatea, predictibilitatea şi calitatea legii penale.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituţie în care se face referire la calitatea legii, a solicitat să se constate că potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative republicată în Monitorul Oficial nr. 260/21.04.2010 dacă o noţiune sau un termen nu sunt consacrate sau pot avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestora în context se stabileşte prin actul normativ care le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă distinctă lexiului respectiv şi devin obligatorii pentru actele normative din aceeaşi materie.
A arătat că prin Decizia CCR nr. 390/02.07.2014, Curtea Constituţională a statuat că o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la altă, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl definească. A solicitat să se observe că art. 9 lit. b) şi e) precum şi dispoziţiile art. 1 şi 5 din Legea contabilităţii nu face distincţie între persoanele care trebuie să depună şi ţină contabilitatea.
Se poate constata că dacă o noţiune sau un termen nu au fost consacrate, ţin să creeze un mijloc de interpretare subiectiv care încalcă chestiunile de previzibilitate, claritate a legii. Mai mult decât atât, această claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmelor folos nepatrimonial şi folos patrimonial contravin principiului legalităţii incriminării prevăzute de art. 1 din C. pen., art. 7 CEDO şi art. 1 alin. (5) din Constituţie.
S-a apreciat că în lipsa unor ipoteze clare a infracţiunii, inclusiv a celor din domeniul dreptului penal, legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al infracţiunii chiar în textul incriminator al normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţa din trimiterea la un act cu care textul incriminator aflat în conexiune în vederea existenţei sau inexistentei infracţiunii.
Astfel, legiuitorul nu are competenţa constituţională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, să reglementeze infracţiuni într-o manieră care să consacre o disproporţie vădită între importanţa valorii sociale care trebuie ocrotită şi cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. Prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, sancţionând penal fapte ce contravin unor libertăţii economice, se constată o limitare disproporţionată sancţionatorie între sintagma contribuabil. În aceste condiţii, protecţia penală astfel reglementată, deşi adecvată sub aspectul finalităţii, aceea a protejării unor valori sociale chiar şi private, nu este necesară şi nu respectă un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul individual al persoanelor.
Sub aspect sancţionator textele discriminează persoanele bănuite de săvârşirea acestei infracţiuni, textul fiind defectuos redactat, lipsit de claritate, precizie şi predictibilitate, lăsând posibilitatea subiectivismului şi abuzului de drept să genereze în mod imprevizibil sancţiuni care nu sunt date în sfera interpretării de către magistratul judecător ceea ce ar putea să nască o jurisprudenţă neunitară şi abuzivă, restrângând sfera de aplicabilitate a textului de incriminare prin termeni care sunt de natura sa discrimineze persoana suspectată de săvârşirea unei infracţiuni sub aspect sancţionator.
S-a mai solicitat să se observe că noţiunea "persoane" nu este definită în mod clar şi previzibil de legiuitor în sensul de a identifica cine poate fi subiectul pasiv al infracţiunii, această sintagma fiind neclară, lipsită de precizie şi predictibilitate deoarece nu identifică dacă în sfera persoanelor poate intra persoana fizică, juridică de drept public sau privat, făcându-se o confuzie sub aspectul reţinerii infracţiunii în sensul de a şti dacă în raport de persoana faţă de care se exercită.
În practică, instanţele naţionale nu au făcut diferenţieri între valoarea socială ocrotită în principal sub aspectul calităţii persoanei faţă de care se exercită evaziunea, dând o interpretare neunitară de la caz la caz printre subiecţi activi ai infracţiunii fiind şi persoane care nu au atribuţii de ţinere a contabilităţii în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 82/1991. În raport de protocolul 4 la articolul 7 din CEDO, legea nu distinge între persoanele subiect activ al infracţiunii de evaziune, dând naştere la o practică care nu este unitară în acest sens urmând ca de la caz la caz, în funcţie de modul de săvârşire a faptei, subiectul activ să fie identificat.
În acest sens, se constata că din sfera subiectului activ al infracţiunii de evaziune poate fi şi o altă persoană decât administratorul de drept sau dacă împuterniceşte o persoană pe care administratorul de drept, sau o altă persoană care nu are nicio legătură cu conducerea societăţii, fiind doar un simplu angajat. Excepţia invocată avea legătură cu fondul contestaţiei, deoarece îndeplinea criteriile prevăzute în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 care prevăd o legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Totodată, a invocat şi neconstituţionalitatea art. 172 pct. 7 noul C. proc. pen., având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la Statul Roman, art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 53 cu privire la restrângerea unor drepturi sau libertăţi, art. 1 din C. pen., art. 6 şi 7 CEDO şi art. 5 din C. proc. pen.
Astfel, sintagma "funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora" apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor.
Având în vedere aceste considerente de principiu dezvoltate în jurisprudenţa CEDO, Curtea Constituţională pune, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 183/2014 a admis excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că "legea prevede condiţia ca dispoziţiile legale contestate să aibă legătura cu soluţionarea cauzei, dar nu într-un sens atât de restrictiv încât să se restrângă sfera de aplicare numai la prevederile legale pe care instanţa inferioară şi-a întemeiat soluţia, atunci când excepţia de neconstituţionalitate este invocată în căile de atac, cu atât mai mult cu cât, în speţă, se constată că prin motivele de recurs, recurenţii-intimaţi susţin tocmai aplicabilitatea dispoziţiilor...."
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României formulată de inculpatul A. la termenul de judecată din data de 08.03.2024, completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Curţii a reţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la "legătură cu soluţionarea cauzei".
Această condiţie nu trebuia analizată în mod abstract, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma cadrului procesual şi al stadiului concret în care se află litigiul.
S-a apreciat că această condiţie nu este întrunită în ceea ce priveşte disp. art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dispoziţia a cărei neconstituţionalitate s-a invocat neavând legătură cu obiectul camerei preliminare, ci cu fondul cauzei. Astfel, în procedura camerei preliminare pot fi invocate excepţii de neconstituţionalitate doar cu privire la dispoziţiile ce reglementează această instituţie procesual penală – art. 342-348 din C. proc. pen., neputând fi sesizată Curtea Constituţională cu excepţii de neconstituţionalitate ce privesc incriminarea unei fapte ca infracţiune, în faza camerei preliminare.
În ipoteza în care va fi invocată şi în cursul judecării pe fond, urmează ca instanţa de judecată să verifice dacă este îndeplinită condiţia prev. de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/2002.
În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 172 alin. (7) din C. proc. pen., completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Curţii a apreciat că petentul tinde la modificarea şi completarea legii.
Neconstituţionalitatea unui text de lege este dată însă de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională.
Prin urmare, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege, iar nu şi atunci când se tinde la modificarea şi completarea acesteia, aspect care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţia României.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Curţii, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de contestatorul inculpat A..
În baza art. 347 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. s-au respins, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva încheierii de cameră preliminară din 11.08.2023 a Tribunalului Bucureşti, dispusă în dosarul nr. x/2023.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 288/CO- C. pen. din data de 24 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II a penală, în dosarul nr. x/2023, în termen legal, a formulat recurs petentul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub dosar nr. x/2023, fiind stabilit termen de judecată aleatoriu la data de 24 septembrie 2024.
În esenţă, a solicitat admiterea contestaţiei şi pe fond admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, solicitând să se constate că dispoziţiile textelor criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la Statul Roman, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 53 cu privire la restrângerea unor drepturi sau libertăţi, art. 1 din C. pen. şi art. 7 CEDO, având în vedere lipsa de claritate, previzibilitate, predictibilitate şi calitatea legii penale.
Examinând recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 288/CO- C. pen. din data de 24 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II a penală, în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Înalta Curte subliniază că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză. Legătura dintre norma ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei este, prin urmare, o condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Mai exact, această condiţie presupune că norma invocată să orientează soluţia din cauză.
În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că, însăşi Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019), a stabilit că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
De asemenea, raportat la caracterul de remediu procesual de ordine publică care poate fi invocat în orice etapă a procesului penal, relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate trebuie analizată în concret în raport cu procedura şi faza procesuală în care este invocată.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.
Înalta Curte constată că, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. Textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea şi soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată, condiţie care nu poate însă să determine, doar prin ea însăşi, în lipsa întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor prevăzute de lege, sesizarea Curţii Constituţionale.
Prin sintagma "să aibă legătură cu soluţionarea cauzei" se înţelege că o normă legală are legătură cu soluţionarea cauzei atunci când de modul în care este interpretată şi aplicată depinde hotărârea ce se va pronunţa, fiind esenţială pentru rezolvarea respectivei pricini. Instrumentul excepţiei de neconstituţionalitate a fost pus de legiuitor la îndemâna părţilor pentru ca acestea, în raport cu interesele lor, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor prevederi legale care au rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei alte dispoziţii legale ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces penal, fără a influenţa însă modul de rezolvare a acestuia.
Înalta Curte constată, în acord cu raţionamentul logico-juridic al primei instanţe, că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată nu au legătură cu soluţionarea cauzei ce are ca obiect contestaţie împotriva încheierii prin care s-au respins ca nefondate cererile şi excepţiile în procedura de cameră preliminară prev de art. 346 din C. proc. pen., iar de fapt, petentul A. nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate a textelor de lege, ci se doreşte, în realitate, completarea acestor prevederi legale. De altfel, Înalta Curte constată că decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei nu ar fi de natură a produce un efect concret asupra hotărârii din judecata cauzei, nefiind esenţială pentru rezolvarea respectivei pricini, având în vedere obiectul cauzei.
Prin urmare, demersul efectuat de petentul A. urmăreşte, practic, modificarea şi completarea dispoziţiilor invocate ca fiind neconstituţionale ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
Totodată, se reţine că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate s-a invocat nu au legătură cu obiectul camerei preliminare unde se pot fi invocate excepţii de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile ce reglementează această instituţie procesual penală, respectiv art. 342-348 din C. proc. pen., neputând fi sesizată Curtea Constituţională cu excepţii de neconstituţionalitate ce vizează faza camerei preliminare, acestea vizând fondul cauzei.
Aşadar, în cauza de faţă, solicitarea nu priveşte controlul de constituţionalitate al un text de lege, ci se urmăreşte ca prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului amintit, Curtea Constituţională ar trebui să se substituie legiuitorului, deoarece prin natura sa, nu este legiuitor pozitiv, iar numai organul legiuitor are competenţa de a adopta, modifica sau completa legile. Or, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a completa dispoziţiile legale, aceste aspecte neputând fi supuse controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Referitor la critica formulată privind nemotivarea încheierii recurate, în sensul că nu au fost analizate condiţiile prev de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte şi-a format convingerea că aceasta este neîntemeiată, fiind justă motivarea încheierii, întrucât se regăsesc motivele şi argumentele care au condus la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, aceasta răspunzând criticilor formulate de petent.
Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, va respinge, nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 288/CO- C. pen. din data de 24 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II a penală, în dosarul nr. x/2023 (3404/2023.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 288/CO- C. pen. din data de 24 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II a penală, în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2024.