Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 239/A din data de 21 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 389 din 22.06.2023, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 5 C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, respectiv Decizia nr. 67/25.10.2022 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul A., cu adresa aleasă pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Cabinetului de Avocat B. din Bucureşti, Şoseaua Bucureşti - Ploieşti, Clădirea Iridex, nr. 15, fără antecedente penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale).
În baza art. art. 397 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., rap. la art. 1.349 alin. (1) şi (2) C. civ. şi art. 1.357 C. civ., s-a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă S.C. C. S.A. şi în consecinţă, a fost obligat inculpatul A. la plata către această parte civilă a sumei de 733.687,14 RON cu titlu de daune materiale (plus dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei şi până la data achitării efective).
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 239/A din data de 21 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A., , împotriva sentinţei penale nr. 389 din 22 iunie 2023 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. x/2021
Împotriva deciziei penale nr. 239/A din data de 21 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, inculpatul A., a formulat cerere de recurs în casaţie, prin avocat B., invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
S-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, pronunţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului A., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7) C. proc. pen. pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.
Prin încheierea din 26 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 239/A din data de 21 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte reţinând că sunt îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., numai sub aspectul invocării şi motivării cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.
Ca atare, motivele de casare trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a normelor substanţiale sau de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, www.x.ro).
Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv." (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
În cauză, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., solicitând, în principal în temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi rejudecând achitarea inculpatului întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.
În subsidiar, a solicitat în temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului, înlăturarea nelegalităţii constatate, în dosarul nr. x/2021, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, prin respingerea cererii inculpatului A. la plata sumei de 733.687,14 RON cu titlu de prejudiciu suferit de S.C. C. S.A.
Astfel, a susţinut că, nu se poate antrena răspunderea civilă a inculpatului A., pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În acest sens, a arătat că probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, cu precădere raportul de expertiză criminalistică Fl 5.10-01, care arată că doar semnăturile depuse pe biletele de ordin seria x din 04.06.2014 şi x din 07.06.2014 au fost executate de inculpat, restul de 7 nu au fost semnate de inculpat ci de " altul decât cel stabilit la punctul anterior", adică A. " şi decât D.".
Concluzionând, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de obligare a recurentului- inculpat la plata sumei de de 733.687,14 RON cu titlu de prejudiciu suferit de S.C. C. S.A.
În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor ce se circumscriu motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte notează că, în cuprinsul sentinţei instanţei de fond, confirmată de instanţa de apel sub aspectul situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, a fost descrisă în amănunt fapta care a justificat încadrarea acesteia ca realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, faptă prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale), fiind reţinută în concret contribuţia inculpatului A. şi motivele pentru care s-a considerat că acesta a săvârşit fapta de înşelăciune.
În esenţă, în fapt, instanţa de fond a reţinut că, inculpatul A. i-a indus în eroare pe reprezentanţii S.C. C. S.A., menţinând situaţia de fapt conform căreia are calitatea de administrator în cadrul S.C. E. S.R.L., deşi din data de 17.06.2014 a pierdut calitatea de asociat, toate aceste demersuri fiind făcute în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, emiţând în perioada 04.06.2014 - 01.08.2014, 9 bilete la ordin, care au fost introduse, ulterior, spre decontare şi au fost refuzate de la plată pentru lipsă disponibil, S.C. C. S.A. fiind prejudiciată cu suma de 733.687,14 RON.
În motivarea apelului pe care l-a declarat, inculpatul A. a criticat legalitatea şi temeinicia sentinţei instanţei de fond, sub aspectul laturii civile a cauzei, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi, rejudecând, să se dispună respingerea cererii de constituire parte civilă şi obligarea părţii civile la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză. Inculpatul a apreciat că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că, în ceea ce priveşte latura civila, sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune şi anume intenţia, nerezultând că inculpatul, în calitate de fost administrator, a urmărit inducerea în eroare a reprezentanţilor S.C. C. S.A. Lipsa vinovaţiei poate fi dedusă din faptul ca, la momentul semnării celor doua bilete la ordin (astfel cum raportul criminalistic a constatat) în conturile societăţii existau sume suficiente de bani pentru acoperirea acestora însă, având în vedere administrarea defectuoasa a societăţii de către cei doi martori, F. si D., la momentul scadenţei nu a mai existat acoperire.
Instanţa de apel a reţinut că, în contextul modului de acţiune a inculpatului, care prin cesionarea părţilor sociale a creat aparenţa că nu mai are legătură cu societatea, dar a continuat să se ocupe în fapt de activitatea comercială, consideră că este irelevant faptul că societatea nu ar fi avut datorii de natură fiscală sau că în cadrul procedurii falimentului lichidatorul a propus atragerea răspunderii patrimoniale a martorului F. şi nu a inculpatului, iar la momentul emiterii biletelor la ordin ar fi existat sume suficiente de bani în conturile societăţii sau că societatea urma să încaseze sume însemnate de bani de la alţi clienţi, fiind necesar ca disponibilul bănesc să existe la momentul scadenţei biletelor la ordin anterior emise.
Totodată, Curtea a subliniat că primul incident de plată a intervenit după emiterea tuturor biletelor la ordin mai sus menţionate, astfel că nu poate fi reţinută apărarea inculpatului că S.C. C. S.A. ar fi acceptat să continue relaţiile comerciale.
De asemenea, prin prisma probelor administrate, care confirmă implicarea inculpatului în activitatea societăţii ulterior retragerii sale, Curtea a apreciat că nu prezintă relevanţă faptul că nu toate facturile fiscale au fost semnate de inculpat, acest mod de a proceda înscriindu-se în maniera de comitere a faptei ilicite.
Pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, menţinută în apel care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. În ipoteza în care situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracţiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, devin incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Procedând în continuare, la analizarea criticilor formulate de inculpatul A. referitoare la greşita condamnare pentru infracţiunea de înşelăciune, Înalta Curte constată că, infracţiunea de înşelăciune, cu privire la care instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului, soluţia de condamnare fiind menţinută şi de instanţa de apel, reprezintă o infracţiune contra patrimoniului, fiind incriminată în dispoziţiile art. 244 C. pen., text de lege regăsit în Titlul II, Partea specială a Codului, intitulat Infracţiuni contra patrimoniului şi în Capitolul III al acestui titlu, denumit Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.
Prin incriminarea infracţiunii de înşelăciune, legiuitorul a urmărit ocrotirea relaţiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când în derularea acestora, intenţionând obţinerea unui folos material injust, una dintre persoanele implicate recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie la mijloace simple, de tipul celor prevăzute în alin. (1) al art. 244 din C. pen., fie la mijloace cu caracter fraudulos, de natură a atribui faptei caracter calificat, conform alin. (2) al acestui text de lege.
Obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune constă în relaţiile sociale privind avutul personal sau particular, care iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce şi-o acordă reciproc.
Subiectul activ principal al infracţiunii de înşelăciune poate fi orice persoană, iar subiect pasiv principal este persoana al cărei patrimoniu a fost lezat (diminuat) prin săvârşirea faptei, nefiind exclusă posibilitatea ca, în anumite cazuri, să poată exista şi un subiect pasiv subsidiar.
În ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune, acţiunea făptuitorului se realizează prin inducerea în eroare (înşelare, amăgire) a unei persoane, astfel ca aceasta să aibă o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realităţii) asupra unei anumite situaţii, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei dispoziţii cu privire la patrimoniul său, acţiune care îi cauzează o pagubă. Rezultatul acţiunii făptuitorului constă în înfăptuirea ori omisiunea înfăptuirii de către victimă a unui act de natură patrimonială, ca urmare a inducerii sale în eroare şi pricinuirea în acest mod a unei pagube, adică a unui prejudiciu material (patrimonial).
Legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei, corelativ pagubei produse unei persoane realizându-se scopul infracţiunii, respectiv obţinerea unui beneficiu material pentru autorul infracţiunii ori pentru o altă persoană.
Fapta ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune prin care, nesocotindu-se normele dreptului obiectiv, sunt încălcate drepturile subiective sau interesele legitime ale unei persoane. În cauză s-a apreciat că aceasta constă în acţiunea de inducere în eroare exercitată de inculpat prin faptul că a continuat să administreze în fapt S.C. E. S.R.L. şi după data de 17.06.2014 (când a intervenit retragerea sa din societate, modificarea actului constitutiv şi a conducerii societăţii), continuând desfăşurarea relaţiilor comerciale cu S.C. C. S.A. prin achiziţionarea de mărfuri şi emiterea de instrumente de plată pentru achitarea lor – refuzate ulterior la plată pentru lipsă de disponibil - fără a aduce la cunoştinţa vânzătorului pierderea calităţii de reprezentant legal al societăţii cumpărătoare (împrejurare esenţială în derularea relaţiilor contractuale), inculpatul acţionând în continuare ca având această calitate, fără a asigura în cont disponibilul necesar achitării instrumentelor de plată la scadenţă (deşi mărfurile au fost recomercializate, încasându-se contravaloarea lor).
Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv şi, potrivit principiului restitutio in integrum, cel vinovat de producerea faptului vătămător, trebuie obligat la înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale faptului ilicit şi culpabil, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a celor păgubiţi. În procesul penal, în cazul în care persoanele vătămate exercită acţiunea civilă, instanţa are obligaţia de a stabili dacă prin fapta comisă de inculpat cu vinovăţie s-a produs un prejudiciu şi, în caz afirmativ, să stabilească prin probe certe întinderea acestuia. În speţa dedusă judecăţii, instanţa de fond a apreciat că acesta are natură patrimonială şi este reprezentat de suma de 733.687,14 RON reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate de S.C. C. S.A. către S.C. E. S.R.L. – conform facturilor fiscale depuse la dosar - şi neachitate de cumpărător, instrumentele de plată emise de inculpat fiind refuzate la plată pentru lipsă de disponibil.
Aşadar, condamnarea recurentului inculpat pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale) a fost urmarea analizei instanţei de apel a ansamblului probelor administrate în cauză, iar rolul Înaltei Curţi în procedura pendinte nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, instanţa de casaţie verifică, prin raportare la normele de configurare legală a infracţiunii, dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.
În cadrul acestui demers, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în decizia penală, ci verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, astfel încât criticile recurentului inculpat, care reiau în fapt apărările formulate în faţa celorlalte instanţe, respectiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât pe de o parte, nu s-a acţionat în scopul de a se obţine un folos patrimonial injust, iar pe de altă parte nu a fost cauzată şi nu s-ar fi putut cauza nicio pagubă părţii civile S.C. C. S.A., se impun a fi respinse ca nefondate.
În consecinţă, raportat la situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în cauză, fapta concretă reţinută în sarcina recurentului inculpat, respectiv de a încerca să inducă în eroare pe reprezentanţii S.C. C. S.A., menţinând situaţia de fapt conform căreia are calitatea de administrator în cadrul S.C. E. S.R.L., deşi din data de 17.06.2014 a pierdut calitatea de asociat, toate aceste demersuri fiind făcute în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, emiţând în perioada 04.06.2014 - 01.08.2014, 9 bilete la ordin, care au fost introduse, ulterior, spre decontare şi au fost refuzate de la plată pentru lipsă disponibil, S.C. C. S.A. fiind prejudiciată cu suma de 733.687,14 RON, întruneşte condiţiile de bază ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 239/A din data de 21 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 239/A din data de 21 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2024.