Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2024
Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 4 din data de 23 ianuarie 2024 pronunţată de Tribunalul Covasna, printre altele, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată.
În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea aceloraşi drepturi.
În baza art. 321 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.
În baza art. art. 52 alin. (3) C. pen. coroborat cu art. 320 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals în înscrisuri oficiale.
În baza art. 323 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals.
În baza art. 269 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.
În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele principale aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 11 luni închisoare, compusă din pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare şi din sporul de 11 luni închisoare, reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (33 luni).
În baza art. 45 alin. (1) şi (3) lit. a) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 45 alin. (1) şi (5) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
În temeiul art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Covasna, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) C. pen. s-a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen. s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, la Primăria comunei Sânzieni, judeţul Covasna sau Primăria Târgu Secuiesc, judeţul Covasna, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.
Prin aceeaşi hotărâre s-a pronunţat o soluţie şi cu privire la inculpata B..
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A. care, în calitate de organ de cercetare al poliţiei judiciare, fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a omis să se sesizeze din oficiu sub aspectul săvârşirii infracţiunii de act sexual cu un minor prev. de art. 220 alin. (1) din C. pen. cu ocazia încheierii procesului-verbal din data de 05.08.2019, din care rezultau indicii sub aspectul săvârşirii infracţiunii, şi, totodată, a omis să dispună extinderea cercetărilor sau sesizarea din oficiu sub aspectul săvârşirii aceleiaşi infracţiuni de act sexual cu un minor prev. de art. 220 alin. (1) din C. pen., cu ocazia cercetărilor efectuate în dosarul penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc, în care persoana vătămată C., în vârstă de 14 ani la data presupusei fapte, fiind audiată, a declarat expres că a întreţinut raporturi sexuale cu inculpatul D., încălcând astfel dispoziţiile legale exprese, prevăzute de legislaţia primară, respectiv C. proc. pen. şi Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, cauzând vătămarea drepturilor şi a intereselor legitime ale persoanei vătămate minore C., realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale).
Fapta inculpatului A. care, care în calitate de organ de cercetare al poliţiei judiciare desemnat să efectueze urmărirea penală în dosarul penal nr. x/2021 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a consemnat în fals declaraţia persoanei vătămate C. din data de 10.11.2021, în sensul consemnării manifestării de voinţă a persoanei vătămate de a-şi retrage plângerea prealabilă, deşi aceasta se afla în localitatea Timişoara şi nu şi-a manifestat voinţa în acest sens, aspect care nu corespunde realităţii, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 321 alin. (1) din C. pen.
Fapta inculpatului A. care, în calitate de organ de cercetare al poliţiei judiciare, l-a determinat pe martorul E. să semneze în fals declaraţia persoanei vătămate C. din data de 10.11.2021 în dosarul penal nr. x/2021 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc, la rubrica persoană vătămată/parte civilă/parte responsabilă civilmente în numele persoanei vătămate C., care nu a fost de faţă la încheierea acelui înscris, fiind plecată în localitatea Timişoara, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de participaţie improprie la fals în înscrisuri oficiale prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. coroborat cu art. 320 alin. (1) din C. pen.
Fapta inculpatului A. care, în calitate de organ de cercetare al poliţiei judiciare, a ataşat înscrisul oficial falsificat, respectiv declaraţia persoanei vătămate C. din data de 10.11.2021 la dosarul penal nr. x/2021 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc - de retragere a plângerii prealabile - în vederea înaintării împreună cu referatul cu propunere de clasare a cauzei Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Secuiesc, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de uz de fals prev. de art. 323 din C. pen.
Fapta inculpatului A. care, în calitate de organ de cercetare al poliţiei judiciare, în baza înscrisului oficial falsificat în prealabil de către inculpat, respectiv declaraţia persoanei vătămate C. din data de 10.11.2021 – prin care şi-a retras plângerea prealabilă - a propus, prin referatul întocmit, dispunerea unei soluţii de clasare a cauzei, acordând astfel ajutor inculpatului F. în scopul împiedicării sau al îngreunării cercetărilor şi tragerii acestuia la răspundere penală realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen.
Împotriva acestei hotărâri, printre alţii, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Covasna şi inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 414/AP din data de 31 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia penală, s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 4 din data de 23 ianuarie 2024, pronunţată de Tribunalul Covasna, s-a desfiinţat, în parte, hotărârea atacată, numai în ceea ce priveşte greşita reţinere a formei continuate a infracţiunii de abuz în serviciu faţă de inculpat şi, rejudecând cauza în aceste limite:
S-a dispus înlăturarea reţinerii prevederilor art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale) referitoare la forma continuată a infracţiunii de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat inculpatul A. prin sentinţa apelată şi s-a menţinut pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă simplă prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Totodată, s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Covasna şi inculpata B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Curtea de apel a reţinut, în esenţă, sub aspectul încadrării juridice a faptei de abuz în serviciu, că procesul-verbal încheiat de inculpat la data de 05.08.2019 a fost întocmit de acesta în cadrul dosarului penal nr. x/P/2019, activităţile consemnate în respectivul proces-verbal fiind determinate de plângerea persoanei vătămate C., ce a făcut obiectul respectivului dosar penal, şi că doar ca urmare a organizării deficitare a activităţii inculpatului acest proces-verbal nu a fost depus, împreună cu cele 2 înscrisuri ce atestau efectuarea controlului medical de către minoră la un spital din Ungaria, la dosarul de urmărire nr. x/2019
În acest context, instanţa de apel a considerat că nu pot fi reţinute două acte materiale distincte cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, singura activitate circumscrisă acestei infracţiuni fiind realizată de inculpat într-un cadru unic, respectiv cu prilejul instrumentării dosarului penal nr. x/2019
*****
Împotriva deciziei penale nr. 414/AP din data de 31 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia penală, a declarat recurs în casaţie, în termen legal, inculpatul A., care a criticat soluţia instanţei de apel exclusiv sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen.
În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în argumentarea căruia a susţinut, în esenţă, că în mod eronat instanţa de apel a menţinut soluţia de condamnare pentru infracţiunea de abuz în serviciu, deşi fapta concret reţinută sub această încadrare juridică nu este prevăzută de legea penală, deoarece nu există prejudiciul la care face trimitere art. 297 alin. (1) din C. pen.
Sintetizând evoluţia dosarelor nr. x/2019, instrumentat de numitul G. şi nr. 1006/P/2019, instrumentat de recurentul inculpat, acesta din urmă a prezentat următoarea cronologie a evenimentelor:
La data de 17.04.2019, minora C. a formulat plângere penală împotriva lui D. pentru violenţă în familie, astfel că, la data de 18.04.2019, a fost înregistrată la Poliţia Municipiului Târgu Secuiesc lucrarea nr. x, având ca obiect infracţiunea sus-menţionată, lucrare căreia i-a fost atribuit numărul unic 589/P/2019. Din declaraţia consemnată a minorei a reieşit că aceasta trăia în concubinaj cu inculpatul D., fără a se face vreo menţiune expresă cu privire la întreţinerea sau nu a unor raporturi sexuale de către cei doi.
După trei luni şi jumătate de la plângerea penală formulată în dosarul nr. x/2019, mai exact la data de 05.08.2019, C. a formulat plângere penală împotriva lui D. pentru infracţiunea de ameninţare, ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2019 În cuprinsul plângerii, minora a afirmat că "am locuit împreună cu D., dar nu mai vreau să trăiesc cu el", la acel moment neexistând vreo sesizare din oficiu pentru infracţiunea de act sexual cu un minor în dosarul penal nr. x/2019
Tot la data de 05.08.2019, H. a formulat o solicitare verbală, prin care reclama faptul că C. este însărcinată cu D., solicitare ce nu a avut vreo legătură cu dosarul penal nr. x/2019 şi nici nu s-a confirmat, având în vedere declaraţia minorei, declaraţia lui E., dar şi documentele medicale eliberate de medici ginecologi din Ungaria, care infirmau starea de graviditate a minorei.
În cuprinsul referatului cu propunere de clasare întocmit în dosarul nr. x/2019 la data de 18 august 2019, martorul G. a făcut trimitere la împăcarea survenită între părţi, ca temei al soluţiei de clasare, la acel moment neexistând vreo sesizare din oficiu pentru infracţiunea de act sexual cu un minor în dosarul penal nr. x/2019
La data de 01.10.2019, minorei i s-a consemnat o declaraţie în dosarul nr. x/2019, în care a afirmat:"...în anul 2018 am trăit în concubinaj cu numitul D. şi cu care am avut relaţii sexuale dar nu am rămas gravidă...".
La data de 22.11.2019, în dosarul penal nr. x/2019, minorei C. i s-a consemnat o nouă declaraţie, în cuprinsul căreia a recunoscut pentru prima dată că a întreţinut relaţii sexuale cu D..
Abia la data de 26.11.2019, la şapte luni de la înregistrarea plângerii penale pentru violenţă în familie în dosarul nr. x/2019, martorul G. s-a sesizat din oficiu pentru infracţiunea de act sexual cu un minor, posibil după consultări cu procurorul de caz sau cu un alt coleg.
La data de 04.12.2019, procurorul de caz a emis două ordonanţe în dosarul nr. x/2019: o ordonanţa de clasare pentru infracţiunea de violenţe în familie şi o a doua ordonanţă, prin care s-a disjuns cauza şi s-a creat dosarul nr. x/2019 pentru act sexual cu un minor, dosar care, ulterior, a fost reunit la dosarul nr. x/2019 şi preluat de D.I.I.C.O.T. Covasna.
La data de 16.01.2020, minora C. şi-a retras plângerea penală formulată în dosarul nr. x/2019.
În acest context factual, recurentul inculpat a apreciat că, din analizarea celor două declaraţii ale minorei date în dosarul penal nr. x/2019, rezultă neîndoielnic că aceasta a afirmat că a trăit în concubinaj cu D. şi a întreţinut raporturi sexuale cu acesta, însă în anul 2018. Or, coroborând elementele faptice care indică luna august 2018 ca moment iniţial al relaţiei dintre cei doi cu plecarea minorei, în luna septembrie 2018, de la domiciliul lui D., pentru mai multe luni, rezultă că relaţiile sexuale au avut loc strict în perioada de minorat a celor doi, existând astfel o cauză de nepedepsire (minora avea în luna august 2018 vârsta de 14 ani, iar inculpatul - 17 ani şi 9 luni).
Urmare a materialului probator administrat în cauză, la data de 31.01.2020, în dosarul nr. x/2019, recurentul a întocmit referatul cu propunere de clasare, care, la data de 18.02.2020, a fost confirmat de către procurorul de caz (respectiv magistratul care în urmă cu două luni confirmase sesizarea din oficiu cu privire la act sexual cu un minor, victimă fiind aceeaşi C., iar făptuitor - acelaşi D.) prin ordonanţa de clasare.
Cu privire la ordonanţa de clasare din data de 18.02.2020, recurentul inculpat a subliniat trei aspecte: procurorul de caz a reluat întocmai argumentele din cuprinsul referatului întocmit de inculpat, inclusiv cele referitoare la relaţia de concubinaj; referatul de clasare se afla în dosarul de urmărire penală alături de plângerea penală din data de 05.08.2019 şi de declaraţia din data de 01.10.2019, ambele consemnate de C., din cuprinsul acestora reieşind cele afirmate anterior (respectiv, concubinajul s-a petrecut în anul 2018, ambii subiecţi procesuali aflându-se în minorat); nimic nu împiedica procurorul de caz să infirme referatul de clasare, dacă ar fi considerat că acesta ar fi nelegal sau netemeinic, având în vedere prevederile art. 56 alin. (1) şi (2) din C. pen.
La data de 15.11.2021, a fost emisă ordonanţa procurorului de caz în dosarul penal nr. x/2019, prin care s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către D.l.l.C.O.T. Covasna, reţinându-se, printre altele, că "în declaraţia din data de 22 noiembrie 2019, minora a arătat că, pe durata perioadei de concubinaj a avut relaţii intime cu D., fără a fi fost obligată", menţiuni din care rezultă fără dubiu că minora a întreţinut relaţii intime, iar acest lucru a reieşit cu "certitudine" din dosarul nr. x/2019, doar în cuprinsul declaraţiei minorei din 22.11.2019.
În raport cu această cronologie, recurentul inculpat A. a apreciat că, la momentul la care a întocmit referatul cu propunere de clasare în dosarul nr. x/2019, respectiv, 31.01.2020, colegul acestuia, numitul G., se sesizase deja din oficiu în dosarul nr. x/2019, încă din data de 26.11.2019, pentru săvârşirea infracţiunii de act sexual cu un minor. Mai mult decât atât, acesta din urmă fusese sesizat pentru violenţe în familie cu mult înaintea sesizării recurentului în dosarul nr. x/2019, mai exact cu patru luni şi jumătate înainte ca acesta din urmă să înceapă investigaţiile pentru infracţiunea de ameninţare.
Făcând trimitere la menţiunile existente la filele x din rechizitoriu, potrivit cărora "Curtea Constituţională a apreciat că, prin expresia vătămare a drepturilor sau a intereselor legitime ale persoanei fizice, se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială adusă intereselor legale ale persoanelor. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune ştirbirea efectivă a drepturilor şi intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor, etc. de către funcţionarul care are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor şi intereselor respective. Paguba trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât în raport de acest criteriu se aprecieaza dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social", recurentul inculpat a apreciat necesară stabilirea pagubei produse prin omisiunea ce îi este imputată ca abuz în serviciu.
În acest sens, a subliniat că cercetările pentru infracţiunea de act sexual cu un minor fuseseră deja demarate la momentul sesizării din oficiu şi, prin urmare, dreptul minorei de a fi protejată de instituţiile statului se născuse la data de 26.11.2019, moment la care, în dosarul nr. x/2019, martorul G. a constatat, în urma audierii minorei din data de 22.11.2019, că există suspiciuni cu privire la săvârşirea respectivei infracţiuni.
Or, pentru că ambii lucrători de poliţie cercetau fapte săvârşite în acelaşi an 2019, între aceleaşi persoane, se cunoştea că existase o relaţie de concubinaj în cadrul căreia se consumaseră acte sexuale, cu caracteristici probatorii diferite: în dosarul nr. x/2019, perioada în care se consumaseră actele sexuale era cantonată în toamna anului 2018 (august- septembrie), în perioada de minorat a ambilor, în dosarul nr. x/2019, doar la data de 22.11.2019 reieşiseră primele indicii referitoare la actul sexual cu un minor sau chiar a unor abuzuri mai grave (conform ordonanţa procurorului din data de 15.11.2021).
În mod contrar poziţiei recurentului, instanţa de apel a apreciat că, în realitate, "prin modalitatea de instrumentare a dosarului penal nr. x/2019 şi exclusiv în cadrul acestui dosar penal, a omis să se sesizeze din oficiu sub aspectul săvârşirii infracţiunii de act sexual cu un minor, deşi existau suficiente date şi informaţii pentru a o face, încălcând cu intenţie indirectă, prin conduita sa dispoziţiile art. 5, art. 8, art. 306, art. 311 alin. (1) C. proc. pen., fapta sa aducând vătămări drepturilor şi intereselor persoanei vătămate C., aceasta nebeneficiind de protecţia legii în faţa acuzaţiilor aduse, nefiind stopată activitatea infracţională ce s-a desfăşurat în continuare fată de această persoană vătămată minoră, practic nebeneficiind de spijinul legii prin organul său de cercetare penală, inculpatul, pentru a i se asigura respectarea drepturilor legitime".
Recurentul inculpat a criticat aceste considerente întrucât, coroborând împrejurarea că urmărirea penală fusese deja demarată în dosarul nr. x/2019 cu argumentele Deciziei CCR nr. 405/2016, conform cărora "paguba trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât în raport de acest criteriu se aprecieaza daca fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social", se constată că persoana vătămată minoră intrase deja "sub protecţia legii", lipsind astfel prejudiciul, ca element de tipicitate obiectivă al infracţiunii de abuz în serviciu prin omisiunea sesizării sau a extinderii cercetărilor în dosarul nr. x/2019 şi impunându-se achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 31 octombrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.
La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv 28 noiembrie 2024, recurentul inculpat a fost reprezentat de avocat ales, concluziile formulate de acesta, dar şi de reprezentantul Ministerului Public cu privire la calea extraordinară de atac fiind detaliat redate în partea introductivă a prezentei decizii.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În egală măsură, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Sintagma "nu este prevăzută de legea penală", regăsită în cuprinsul normei de procedură penală evocate, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se realizează exclusiv prin raportare la starea de fapt reţinută, cu titlu definitiv, în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.
În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată în raport cu norma de incriminare prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. constă, în esenţă, în aceea că, după ce persoana vătămată minoră C. a formulat plângerea penală înregistrată sub numărul 1006/P/2019 la data de 05.08.2019, deşi din procesul-verbal din data de 05.08.2019, din plângerea scrisă a minorei şi din declaraţiile acesteia date la 01.10.2019 şi 16.01.2020 rezultau indicii clare privind eventuala săvârşire a infracţiunii de act sexual cu un minor, inculpatul A. – în calitate de organ de cercetare al poliţiei judiciare care a instrumentat dosarul penal – a omis să extindă cercetările sau să se sesizeze din oficiu sub aspectul săvârşirii infracţiunii sus-menţionate, încălcând cu intenţie indirectă, prin conduita sa, dispoziţiile art. 5, art. 8, art. 306, art. 311 alin. (1) din C. proc. pen. şi cauzând, astfel, o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei vătămate C., care nu a beneficiat de protecţia legii penale în faţa acuzaţiilor aduse, nefiind stopată activitatea infracţională ce s-a desfăşurat în continuare faţă de această minoră.
Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susţinut, în esenţă, că fapta de abuz în serviciu reţinută în sarcina sa nu întruneşte toate cerinţele de conţinut obiectiv, lipsind prejudiciul. Recurentul a apreciat, în acest sens, că de vreme ce, la momentul la care a întocmit referatul cu propunere de clasare în dosarul nr. x/2019, respectiv la 31.01.2020, cercetările penale pentru acuzaţiile de act sexual cu un minor erau deja demarate într-o cauză distinctă (nr. 589/P/2019), încă din data de 26.11.2019, rezultă că minora se afla sub protecţia legii, lipsind astfel prejudiciul ca element de tipicitate obiectivă a infracţiunii.
Criticile recurentului inculpat A. sunt nefondate.
Inclusă în categoria infracţiunilor de serviciu, abuzul în serviciu prevăzut de art. 297 alin. (1) din C. pen. (în forma în vigoare la data săvârşirii infracţiunii comise de recurent) constă în "Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice."
Norma de incriminare, modificată prin art. I pct. 3 din Legea nr. 200/2023, are în prezent următorul conţinut: "Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică."
În ambele variante normative, abuzul în serviciu este o infractiune de rezultat, a cărei consumare implică, aşadar, producerea uneia dintre urmările prevăzute alternativ de dispoziţiile art. 297 din C. pen., şi anume cauzarea unei pagube ori, după caz, vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
În contextul normativ specific abuzului în serviciu, paguba presupune o pierdere materială, o daună pricinuită prin conduita funcţionarului public, subiect activ al infracţiunii, pe când vătămarea drepturilor sau intereselor legitime implică o lezare de orice natură – fizică, materială sau morală – a drepturilor sau intereselor recunoscute şi garantate de lege unei persoane fizice sau juridice.
Astfel cum s-a reţinut în considerentele Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016) – paragraful 85 – "vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept sau un interes ocrotit de lege (...) orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare potrivit cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează."
În cauza de faţă, contrar susţinerilor recurentului inculpat, s-a reţinut cu titlu definitiv că fapta de abuz în serviciu dedusă judecăţii a avut ca urmare nu producerea unei pagube, ci o vătămare a dreptului şi a intereselor legitime ale minorei C. de a beneficia de protecţia legii, inclusiv penale, în faţa unor abuzuri sexuale pe care aceasta le reclamase organelor în drept.
Din această perspectivă, susţinerile recurentului A. referitoare la lipsa unui prejudiciu cert, efectiv şi bine determinat produs prin fapta de abuz în serviciu nu se raportează pertinent la particularităţile factuale ale cauzei şi, în mod particular, la configuraţia - concret şi definitiv stabilită - a urmării produse prin încălcarea atribuţiilor de serviciu ce îi reveneau în calitatea sa de organ de cercetare penală.
Instanţa de apel a constatat că omisiunea recurentului inculpat de a se sesiza din oficiu sub aspectul săvârşirii infracţiunii de act sexual cu un minor - în privinţa căreia avea indicii încă din datele de 05.08.2019 şi, respectiv, 01.10.2019 - a avut ca urmare lipsirea victimei minore de orice protecţie a statului în faţa unor acuzaţii grave, cu consecinţa continuării supunerii acesteia din urmă la acte de traficare şi obligare la întreţinerea de acte sexuale până în vara anului 2020. Or, această consecinţă a omisiunii inculpatului de a se conforma exigenţelor art. 5, art. 8, art. 306 şi art. 311 din C. proc. pen. concretizează vătămarea adusă dreptului minorei de a beneficia de măsuri prompte şi eficiente de protecţie a libertăţii sale, inclusiv sexuale, prin mijloacele impuse de lege.
Împrejurarea că, într-o cauză penală distinctă (dosarul nr. x/2019), un alt ofiţer de poliţie s-ar fi sesizat din oficiu, la data de 26.11.2019, pentru comiterea infracţiunii de act sexual cu un minor asupra victimei C., nu este de natură a lipsi de semnificaţie penală propria omisiune ilicită a inculpatului A..
Astfel cum s-a stabilit în mod definitiv prin decizia recurată, anterior respectivei sesizări din oficiu, recurentul avea cunoştinţă încă de la prima sesizare, în luna august 2019, de abuzul la care a fost supusă minora începând cu vara anului precedent, nesocotirea atribuţiilor de serviciu ce îi reveneau în calitate de ofiţer de poliţie sesizat cu plângerea penală şi rămânerea sa în pasivitate având ca rezultat lipsirea de protecţie a victimei şi menţinerea sa într-un mediu propice abuzării sexuale cel puţin în intervalul august – noiembrie 2019.
Din această perspectivă, corelarea, de către recurent, a datei întocmirii referatului cu propunere de clasare în dosarul nr. x/2019 – 31.01.2020 – cu momentul raportat la care s-ar fi impus a se constata că victima beneficia deja de protecţia legii penale, este nepertinentă, instanţa de apel stabilind cu autoritate de lucru judecat că lezarea adusă drepturilor şi intereselor legitime ale victimei a constituit o consecinţă a pasivităţii manifestate de inculpat în intervalul premergător formulării propunerii de clasare, interval al cărui moment de debut a fost data de 05.08.2019.
Prin urmare, opţiunea procurorului de caz de a confirma propunerea de clasare – opţiune la care aluziv a făcut trimitere inculpatul A. în motivarea recursului în casaţie – este lipsită de orice semnificaţie în privinţa faptei de abuz în serviciu imputate acestuia din urmă, de vreme ce consumarea infracţiunii intervenise anterior dispunerii ordonanţei de clasare de către procuror.
În fine, invocarea, în recurs în casaţie, a lipsei urmării socialmente periculoase a faptei ca efect al pretinsei incidenţe a cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 220 alin. (5) din C. pen. (în forma în vigoare la data săvârşirii faptei) este lipsită de suport în condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut explicit în considerentele deciziei recurate, diferenţa de vârstă între victimă şi autorul faptei ilicite comise începând cu luna august 2018 era de 3 ani şi 10 luni, diferenţă superioară, prin urmare, limitei de 3 ani prevăzută de legea penală în vigoare la acel moment.
Din această perspectivă, Înalta Curte concluzionează că în cauză sunt realizate toate cerinţele de conţinut tipic obiectiv specifice infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen., criticile formulate de inculpatul A. fiind nefondate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 414/AP din data de 31 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 414/AP din data de 31 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2024.