Şedinţa publică din data de 05 decembrie 2024
Asupra cauzei de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 288 din 29 noiembrie 2023, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş în dosarul nr. x/2021, între altele, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 113 alin. (3) şi art. 114 alin. (2) lit. b) din C. pen. cu trimitere la art. 125 din C. pen. s-a dispus în sarcina inculpatului, minor la data săvârşirii faptelor, A., măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie pentru o perioadă de 4 ani (patru ani) sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol prev. de art. 218 alin. (1), (3) lit. c) şi f) şi alin. (3)1 din C. pen.
În baza art. 113 alin. (3) şi art. 114 alin. (1) din C. pen. cu trimitere la art. 120 din C. pen. s-a dispus în sarcina inculpatului, minor la data săvârşirii faptelor, B., măsura educativă neprivativă de libertate a asistării zilnice, pentru o perioadă de 6 luni (şase luni) sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol, în forma de participaţie a complicităţii, prev. de art. 48 rap. la 218 alin. (1), (3) lit. c) şi f) şi alin. (3)1 din C. pen.
S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de persoana vătămată C., minoră la data săvârşirii faptelor şi majoră la data formulării acţiunii civile, şi pe cale de consecinţă:
S-a stabilit valoarea daunelor morale care vor fi achitate persoanei vătămate C. la suma totală de 350.000 RON, respectiv 50.000 RON pentru fiecare raport sexual şi act sexual oral, sumă care va fi plătită conform celor stabilite în dispozitivul prezentei sentinţe.
II. Prin decizia penală nr. 604/A din 5 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, s-a constatat că, prin încheierea de şedinţă din data de 10 aprilie 2024, între altele, curtea a dispus următoarele:
În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor de care este acuzat, printre alţii, inculpatul A., din infracţiunea de viol prevăzută de art. 218 alin. (1), (3) lit. c) şi f) şi alin. (3)1 din C. pen. cu aplicarea art. 113 alin. (3) din C. pen. în infracţiunea de viol săvârşit asupra unui minor prevăzută de art. 2181 alin. (3) şi (4) lit. e) din C. pen. (în forma ulterioară Legii nr. 424/29.12.2023) cu aplicarea art. 113 alin. (3) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei de care este acuzat inculpatul B., din complicitate la infracţiunea de viol prevăzută de art. 48 rap. la art. 218 alin. (1), (3) lit. c) şi f) şi alin. (3)1 din C. pen. cu aplicarea art. 113 alin. (3) din C. pen. în complicitate la infracţiunea de viol săvârşit asupra unui minor prevăzută de art. 48 rap. la art. 2181 alin. (3) şi (4) lit. e) din C. pen. (în forma ulterioară Legii nr. 424/29.12.2023) cu aplicarea art. 113 alin. (3) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate împotriva sentinţei penale nr. 288 din 29 noiembrie 2023 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în dosarul nr. x/2021 de partea civilă C., printre alţii, de inculpatul A., inculpatul B..
S-a desfiinţat în parte sentinţa penală şi rejudecând:
S-au modificat temeiurile de drept în baza cărora s-a dispus aplicarea unor măsuri educative în privinţa, printre alţii, inculpaţilor minori A., B., în sensul dispus prin încheierea de şedinţă din data de 10 aprilie 2024, prin care, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din C. pen., privind legea penală mai favorabilă, s-a dispus schimbarea încadrărilor juridice date faptelor de care inculpaţii menţionaţi sunt acuzaţi.
S-a înlăturat măsura educativă neprivativă de libertate a asistării zilnice aplicată inculpatului B. şi, în baza art. 124 din C. pen., s-a aplicat inculpatului măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru educativ pentru o perioadă de 3 ani.
Pentru a hotărî în acest sens, curtea a constatat că nu se contestă de către părţi întreţinerea a câte unui raport sexual de către inculpaţii minori D. şi E. şi inculpaţii majori F. şi G. (în imobilul aparţinând familiei inculpatului minor B.), respectiv de către inculpaţii minori H., I. şi J. (în imobilul aparţinând familiei inculpatului minor D.).
Toţi inculpaţii menţionaţi au susţinut că au avut convingerea că au întreţinut relaţii sexuale consimţite de partea civilă, iar aceasta nu a dat impresia că nu doreşte să întreţină respectivele relaţii.
În această privinţă concluzia instanţei de fond este corectă, apărările dovedindu-se a fi neconfirmate de probe.
În sinteză, s-a reţinut că inculpatul H. a exercitat acte de violenţă verbală şi fizică asupra persoanei vătămate cu intenţia de a o convinge pe aceasta să întreţină raporturi sexuale cu ceilalţi prieteni/cunoştinţe ale sale şi toate aceste forme de violenţă au fost exercitate în prezenţa inculpaţilor D., E., F., G., B. şi A. şi a martorilor K. şi L., pe de o parte (în imobilul aparţinând familiei inculpatului minor B.), respectiv faţă de inculpaţii I. şi J. (în imobilul inculpatului minor D.) care, le-au perceput, în mod direct.
S-a reţinut şi că activitatea de constrângere exercitată de inculpatul H. a fost aptă să genereze o stare de temere pentru integritatea sa fizică, stare care a determinat-o pe aceasta să întreţină 7 raporturi sexuale normale şi un act sexual oral în interiorul locuinţelor familiilor inculpaţilor B. şi D..
Mai mult, curtea a reţinut că modalitatea în care s-au desfăşurat acţiunile inculpaţilor (aceştia au intrat pe rând, unul după celălalt, în camera în care au avut loc relaţiile sexuale), numărul mare al participanţilor, împrejurările (în timpul nopţii) au determinat-o pe persoana vătămată să renunţe la orice încercare de a solicita sprijin sau ajutor, intrând în fenomenul de blocaj emoţional caracterizat prin lipsa reacţiilor fizice şi psihice, sentimentul de neajutorare, de neputinţă.
În primul rând, curtea a constatat că la data de 19.03.2021, respectiv după câteva ore de la data comiterii faptelor, partea civilă C. avea discernământul diminuat, aspect care a fost stabilit prin expertiza medico-legală psihiatrică efectuată pe parcursul cercetării judecătoreşti.
De asemenea, persoana vătămată era încadrată în grad de handicap mediu potrivit Certificatului nr. x/23.09.2020 eliberat de Comisia pentru Protecţia Copilului din cadrul Consiliului Judeţean Argeş, fiind diagnosticată cu întârziere mintală uşoară (QI 65 F 70), tulburare hiperkinetică, cu deficit de atenţie (F 90) şi dislexie, iar starea de sănătate precară a acesteia, din care curtea a dedus o situaţie de evidentă vulnerabilitate, reprezintă un element pe care inculpaţii cu siguranţă l-au observat şi de care cu certitudine au profitat.
Raportul de evaluare emoţională întocmit de psiholog M. (din cadrul Asociaţiei "Lasă-mă să-ţi aud glasul!") la data de 21.04.2021 a concluzionat în sensul că inculpaţii s-au bazat pe lipsa de experienţă şi naivitatea minorei, precum şi pe faptul că aceasta are întârziere mentală uşoară, fapt care nu i-a permis să înţeleagă şi să anticipeze în condiţii normale consecinţele faptelor a căror victimă a căzut.
Apărările inculpaţilor cu privire la lipsa oricărei constrângeri a persoanei vătămate au fost contrazise de martorii K. şi L., care în faza de urmărire penală au arătat că, în prezenţa celorlaţi inculpaţi, H. a împins-o pe pat pe C. şi i-a spus că dacă nu întreţine relaţii sexuale cu ceilalţi băieţi o va lovi.
Martorul L. a menţionat că iniţial persoana vătămată nu a fost de acord să întreţină relaţii intime cu ceilalţi băieţi, motiv pentru care inculpatul H. a strâns-o de braţ cu putere şi a strigat la ea, ameninţând-o că o va omorî în caz contrar şi a împins-o cu putere în pat. Acelaşi martor a precizat că ulterior a venit inculpatul D., care a luat-o de mână şi a intrat în cameră cu aceasta, după ce iniţial C. s-a opus, trăgându-se înapoi din strânsoarea mâinii acestuia.
Totodată, inculpatul H., în calitate de suspect, la 20 martie 2021, în faza de urmărire penală, a confirmat relatările persoanei vătămate, în sensul că i-a impus acesteia, sub ameninţarea cu acte de violenţă şi exercitarea efectivă a unui act de violenţă (a împins-o) să întreţină relaţii sexuale cu toţi prietenii săi aflaţi în locuinţa inculpatului B..
Curtea a constatat că potrivit declaraţiei date în faza de urmărire penală de inculpatul major F., care a dat foarte puţine detalii cu privire la situaţia de fapt, inculpatul H., folosind un ton răstit, i-a spus persoanei vătămate că "va intra altul şi să-l facă la fel ca pe el."
Şi inculpaţii E. şi A., audiaţi în faza de urmărire penală, au făcut referire la constrângerea exercitată de inculpatul H. asupra persoanei vătămate, prin folosirea unui act de violenţă ("a strâns-o de braţ") şi ameninţarea cu moartea, pentru a o determina să întreţină relaţii sexuale cu toţi cei prezenţi.
Inculpatul H. a reiterat conduita agresivă şi în locuinţa inculpatului D., când victima şi-a manifestat voinţa de a nu mai întreţine relaţii intime, iar acesta i-a atras atenţia de două ori să tacă, aspect pe care chiar H. l-a menţionat în declaraţia dată la 20.03.2021, în calitate de inculpat.
Acelaşi inculpat a precizat că, fiind în locuinţa inculpatului D., în timp ce în camera în care au avut loc relaţiile intime se afla inculpatul I., a auzit-o pe victimă strigându-l, a intrat în încăpere şi aceasta i-a spus că a fost lovită de inculpatul I., care a confirmat că a lovit-o (din greşeală), în zona abdomenului, în timp ce întreţinea raportul sexual.
De asemenea, inculpatul D. a susţinut în declaraţiile date în calitate de suspect – f 125 – 128 dup şi inculpat – dup, care nu au fost înlăturate în faza de cameră preliminară, că inculpatul H., folosind un ton răstit, i-a cerut persoanei vătămate, sub ameninţarea cu moartea, să întreţină relaţii sexuale cu toţi, atât la locuinţa inculpatului B., într-o primă fază, cât şi la locuinţa inculpatului D..
Inculpatul D. a confirmat că, în timp ce în camera în care au avut loc relaţiile intime se afla inculpatul I., a auzit-o pe victimă strigându-l pe inculpatul H., care a intrat în încăpere şi când a ieşit i-a transmis că fata a fost lovită de inculpatul I. pentru că aceasta refuza să se supună abuzului sexual.
Din declaraţia aceluiaşi inculpat a rezultat că, la plecarea din incinta locuinţei familiei sale, inculpatul H. le-a transmis inculpaţilor I. şi J. că dacă nu era el nu făceau nimic, întrucât persoana vătămată nu ar fi vrut să întreţină relaţii sexuale cu cei doi.
Cu referire la evenimentele care au avut loc la locuinţa familiei inculpatului minor D., curtea a reţinut că mai întâi a fost întreţinut un raport sexual cu inculpatul H., de această dată contrar voinţei sale, persoana vătămată aflându-se încă sub imperiul constrângerii exercitate (de cel pe care îl considera iubitul său) în imobilul familiei B. şi manifestând voinţa de a nu mai intra şi în locuinţa inculpatului D.. Curtea a reţinut şi că inculpatul H. era însoţit de alte trei persoane de sex masculin (inc. D., J. şi I.), victima fiind compeşită din nou de superioritatea numerică şi de forţă.
De asemenea, din declaraţiile date în faza de urmărire penală de inculpatul J. rezultă că C. a fost convinsă de inculpatul H. să accepte abuzul sexual din partea acestuia şi a inculpatului I., sub ameninţarea cu moartea şi a faptului că nu vor mai avea o relaţie apropiată ("nu o mai ia acasă, nu o mai ia de femeie").
Curtea a concluzionat că relaţiile sexuale care au avut loc în noaptea de 18/19 martie 2021 au fost desfăşurate prin constrângerea realizată de inculpatul H., căreia persoana vătămată C. nu i-a putut rezista.
În ceea ce priveşte susţinerea părţii civile, în sensul că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că au fost exercitate numai violenţe de natură psihică, curtea constată că este neîntemeiată. Aşa cum rezultă din sentinţa criticată – pct. 8.3 – instanţa de fond a reţinut existenţa unor acte de violenţă fizică şi verbală exercitate asupra persoanei vătămate anterior efectuării relaţiilor sexuale, determinante pentru a înfrânge voinţa acesteia. Este adevărat că instanţa de fond a analizat şi existenţa unei constrângeri fizice a persoanei pe durata desfăşurării abuzurilor sexuale, dar aceasta se referă la un moment ulterior determinării acesteia să se supună abuzurilor inculpaţilor, de care inculpaţii nu sunt acuzaţi prin rechizitoriu.
Singurul inculpat care s-a apărat în sensul că nu a întreţinut actul sexual oral de care este acuzat este inculpatul A., însă apărarea acestuia este contrazisă de susţinerile inculpaţilor H. şi D. şi ale inculpatului B., date în calitate de martor, care au precizat că ştiu chiar de la acesta că a întreţinut actul sexual oral, aspect pe care l-a comunicat tuturor celor prezenţi atunci când a ieşit din camera în care se afla persoana vătămată. Totodată, inculpatul E., audiat în faza de urmărire penală, a menţionat că inculpatul H. i-a întrebat pe cei prezenţi dacă vor să întreţină relaţii sexuale cu victima, iar A. a fost de acord.
Nu poate fi avută în vedere susţinerea acestuia în sensul că restul inculpaţilor ar fi râs de el dacă ar fi refuzat, întrucât au fost persoane care nu au dorit să procedeze astfel, cum este cazul inculpatului B. dar şi al martorilor K. şi L. . Or, dacă preocuparea inculpatului ar fi fost că restul l-ar fi ironizat, nu apare firească ieşirea foarte rapidă a acestuia din camera în care se afla persoana vătămată, respectiv după aproximativ 1 minut, cum a susţinut într-o versiune ulterioară a prezentării situaţiei de fapt.
Totodată, nu poate fi ignorat faptul că sub aspectul naturii relaţiei sexuale (act sexual oral, nu raport sexual) susţinerea persoanei vătămate se corelează cu precizările inculpaţilor H., D. şi B. (în calitate de martor), care au menţionat că însuşi inculpatul A. a precizat, când a ieşit din cameră că a întreţinut un act sexual oral.
Apărarea inculpatului B., în sensul că nu a avut cunoştinţă de aspectele petrecute în imobil în noaptea de 18/19.03.2021, este infirmată de inculpatul H., care în declaraţia dată în calitate de martor, în data de 20.03.2021, a precizat că a discutat anterior aducerii victimei în imobil cu acesta, iar B. a fost de acord ca în locuinţa familiei sale să aibă loc relaţiile sexuale.
Referitor la apărarea inculpatului B., în sensul că declaraţia dată de H. calitate de martor nu poate fi valorificată împotriva sa, curtea notează că dispoziţiile legale interzic folosirea declaraţiei de martor împotriva persoanei care ulterior a devenit suspect/inculpat, nu şi împotriva altor persoane care au calitatea de suspect/inculpat în aceeaşi cauză.
În raport cu modalitatea de reglementare a dreptului martorului de a nu se acuza curtea constată că declaraţia dată la 20.03.2021 de H., în calitate martor, nu poate fi folosită împotriva acestui inculpat întrucât ar fi aptă să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, de care orice persoană beneficiază potrivit art. 23 alin. (1) Constituţie şi art. 6 paragr. 2 din CEDO şi, totodată, împietează asupra justei soluţionări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituţional în art. 21 alin. (3) şi convenţional în art. 6 paragraful 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului.
S-a menţionat că încălcarea dispoziţiei legale în discuţie determină nulitatea relativă în condiţiile art. 282 alin. (1) C. proc. pen., iar aceasta poate fi invocată numai de persoana interesată, respectiv de inculpatul H., nu de alte părţi.
Ceea ce trebuie observat cu privire la apărarea inculpatului B. este faptul că textul legal, în reglementarea actuală, nu interzice folosirea declaraţiei respective împotriva altor persoane, precum în speţă.
Prin urmare, s-a reţinut că inculpatul B. a avut cunoştinţă de faptul că partea civilă C. urma să fie adusă de inculpatul H. cu scopul de a întreţine relaţii sexuale.
În plus, aşa cum s-a expus anterior, martorii K. şi L., în faza de urmărire penală au arătat că actul de violenţă fizică şi actele de ameninţare exercitate de inculpatul H. faţă de persoana vătămată, au avut loc în prezenţa celorlaţi inculpaţi, deci şi în prezenţa inculpatului B..
De asemenea, inculpatul D. a susţinut în declaraţia dată în calitate de suspect – dup, care nu a fost înlăturată în faza de cameră preliminară, că inculpatul H. l-a contactat telefonic în jur de ora 22:00 şi l-a invitat la locuinţa lui B. cu scopul de a întreţine relaţii sexuale cu C..
În ceea ce priveşte critica inculpatului B., care se referă la faptul că în mod greşit au fost avute în vedere împotriva sa depoziţiile din faza de urmărire penală, date în calitate de martor – f. x şi 323 dup, curtea a constata-o întemeiată şi a făcut trimitere la explicaţiile anterioare, privind aplicarea dispoziţiilor art. 118 C. proc. pen., care interzic în mod expres posibilitatea ca o declaraţie dată în calitate de martor, de o persoană care a dobândit calitatea de suspect sau inculpat să fie folosită împotriva sa, dar acest aspect nu confirmă apărarea inculpatului întrucât celelalte probe administrate dovedesc că avut cunoştinţă de constrângerea exercitată asupra persoanei vătămate.
Cu referire la forma participaţiei penale adoptate de inculpatul B., curtea a constatat că reţinerea complicităţii concomitente este justificată de împrejurarea că inculpatul în discuţie a luat cunoştinţă de constrângerea exercitată de inculpatul H. asupra persoanei vătămate, a pus la dispoziţie locuinţa sa în vederea întreţinerii de relaţii sexuale şi nu a intervenit în vreun fel în sprijinul victimei, astfel realizând acte de înlesnire la săvârşirea infracţiunilor de viol.
Situaţia sa este diferită de cea a martorilor K. şi L., care se aflau în vizită la inculpatul B., imobilul respectiv aparţinând familiei acestuia din urmă.
S-a reţinut şi că inculpaţii (excepţie făcând inculpatul A.) au declarat că aveau cunoştinţă de starea de minoritate a persoanei vătămate, estimând că aceasta avea o vârstă mai mică decât cea reală. Faţă de această constatare, teza că inculpaţii aveau dinainte cunoştinţă că aceasta are unele probleme psihice, apare ca fiind firească.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. curtea a constatat că acesta este nesincer când afirmă că nu avea cunoştinţă de vârsta acesteia.
Curtea a reţinut că inculpatul în discuţie locuieşte în acelaşi sat cu partea civilă, respectiv N., la imobilul având nr. 169B, victima locuind la nr. 349B, iar potrivit depoziţiilor martorei O., mama persoanei vătămate şi martorului P., tatăl victimei, inculpatul şi persoana vătămată au urmat cursurile aceleiaşi şcoli în ciclul gimnazial.
Referitor la modul de evaluare a depoziţiilor date de persoana vătămată pe parcursul procesului penal, curtea a constatat că inculpaţii J., I., H., A., F. şi G. au susţinut că trebuie avute în vedere relatările acesteia din faza de judecată, care vin în contradicţie cu cele din faza de urmărire penală şi au subliniat că inconsecvenţa în declaraţii trebuie interpretată în favoarea acestora.
Curtea a constatat că nu numai între relatările persoanei vătămate sunt contradicţii, ci şi între cele ale martorilor K. şi L., precum şi între depoziţiile date de inculpaţii D., G. şi F..
S-a subliniat şi faptul că în faza de judecată inculpaţii D., F. şi G. au precizat că nu îşi mai aduc aminte în ce ordine au avut loc raporturile sexuale.
În ceea ce priveşte susţinerile neconcordante ale martorilor K. şi L., precum şi ale inculpaţilor D., G. şi F., făcute pe parcursul procesului penal (faza de judecată/faza de urmărire penală), cu privire la elemente esenţiale ale cauzei, curtea a apreciat că relatările iniţiale exprimă adevărul.
Pe de altă parte, în faza de judecată martorii menţionaţi au precizat că nu îşi mai aduc aminte ca inculpatul H. să fi exercitat acte de constrângere asupra persoanei vătămate cu scopul de a nu se opune întreţinerii relaţiilor sexuale. Or, o atare susţinere, care vine în contradicţie cu elementele de fapt prezentate în faza de urmărire penală, este în mod evident făcută cu intenţia de a nu fi angajată răspunderea penală a inculpaţilor.
În mod similar, curtea a constatat că exprimă realitatea depoziţia dată de persoana vătămată în faza de urmărire penală, cum în mod judicios a luat act şi instanţa de fond, iar modificările ulterioare sunt cauzate de starea psihică degradată, de confuzii cu privire la identitatea inculpaţilor (dat fiind numărul mare al acestora), iar din cauza blocajului emoţional nu a mai perceput corect ce se întâmplă.
De altfel, raportul de evaluare emoţională întocmit de psiholog M. (din cadrul Asociaţiei "Lasă-mă să-ţi aud glasul!") la data de 21.04.2021 a recomandat ca "minora, chiar şi după ajungerea la majorat, pentru a nu mai fi supusă unei alte traume, să nu mai fie audiată/reaudiată de către organele judiciare şi a se evita cât mai mult posibil o întâlnire faţă în faţă cu cei care se fac vinovaţi de abuzul sexual". Aceeaşi lucrare a menţionat că în puţinele dăţi când a răspuns la întrebări despre cei care au agresat-o, aceasta nu le-a dat nume, ci i-a identificat pe baza vârstelor acestora (ex. "cel de 14 ani"), nedorind să îi vizualizeze mental, deoarece face legătura cu faptele comise de fiecare dintre aceştia.
Faptul că expertiza medico-legală psihiatrică a concluzionat că atât în prezent cât şi la scurt timp după momentul desfăşurării activităţii infracţionale persoana vătămată a avut un discernământ diminuat sau că sunt unele confuzii, nu sunt de natură a conduce la înlăturarea tuturor depoziţiilor acesteia, ci la reţinerea acelora care se coroborează cu restul probelor administrate în cauză.
În ceea ce priveşte aspectul invocat de apărare, în sensul că victima nu a avut o justificare pentru lipsa de la domiciliu pentru o perioadă de câteva ore, motiv pentru care a susţinut că a fost abuzată sexual, curtea a notat depoziţia martorei Q., bunica persoanei vătămate, care a menţionat că într-adevăr tatăl minorei i-a cerut acesteia explicaţii când s-a întors la domiciliu, dar aceasta a refuzat să spună ceva, chiar plecând din locuinţă în timpul nopţii, însă relatând martorei în ziua următoare toate evenimentele petrecute. Astfel, este de observat că, la momentul sosirii la domiciliu, când se aşteptau unele explicaţii de la aceasta, persoana vătămată nu a relatat tatălui său nimic din cele întâmplate. Apoi, este neverosimil ca, plăsmuind abuzul sexual, o fată de vârsta persoanei vătămate să se expună în acest mod familiei şi întregii comunităţi.
Mai mult, este greu de crezut că o persoană cu datele victimei ar fi fost de acord să întreţină un număr mare de raporturi sexuale şi un act sexual oral în considerarea sentimentelor de afecţiune pe care le avea faţă de inculpatul H., confirmate de acesta, în contextul în care plecase din locuinţă, în timpul nopţii, pe geam, fără acordul părinţilor, pentru a se întâlni cu acesta. Este în mod evident neverosimil şi că persoana vătămată ar fi fost de acord să întreţină un număr mare de raporturi sexuale şi un act sexual oral, cu mai mulţi băieţi, în condiţiile din speţă, fără a interacţiona cu aceştia, fără a-i cunoaşte bine, inculpaţii intrând în încăperea în care ea se afla, pe rând.
Apărarea formulată de inculpatul H., în sensul că actele de ameninţare se refereau la acţiuni negative ce ar fi urmat să fie realizate în viitor (lovirea persoanei vătămate în timpul pauzelor şcolare, blocarea pe telefon dacă nu va întreţine relaţii sexuale cu ceilalţi inculpaţi), nu prezintă relevanţă în cauză, în cazul infracţiunii de viol textul incriminator nefăcând vreo distincţie cu privire la momentul în care ar urma să se producă răul cu care s-a ameninţat.
Inviolabilitatea sexuală protejează în esenţă dreptul victimei de a refuza să întreţină relaţii sexuale, iar modul de desfăşurare a evenimentelor în seara respectivă nu reflectă în niciun fel consimţământul persoanei vătămate, ci tocmai imposibilitatea acesteia de a se apăra, de a-şi manifesta dorinţa de a nu întreţine raporturile sexuale şi actul sexual oral. În acest sens, este de notat că victima se afla în timpul nopţii, într-un imobil străin, fiind singură într-o încăpere cu mai mulţi tineri, unii minori, alţii majori, fiind înconjurată de aceşti bărbaţi care doreau să întreţină cu ea raporturi sexuale, iar blocajul emoţional i-a anihilat orice iniţiativă de a cere ajutorul, inclusiv prin folosirea tabletei pentru a sesiza familia ori organele de poliţie. În plus, stoparea activităţii infracţionale prin identificarea unei căi de ieşire din cameră, eventual folosirea ferestrei, reprezenta slabe şanse de reuşită, raporturile sexuale având loc unul după celălalt, timpul fizic fiind insuficient pentru a pune în aplicare un plan în acest sens.
Nu are relevanţă în cauză faptul că persoana vătămată ar fi fost lipsită de inhibiţii sau că ar fi întreţinut sau nu anterior relaţii intime cu alţi băieţi/bărbaţi, important fiind faptul că avea dreptul să aleagă dacă şi cu cine întreţine astfel de relaţii, lucru pe care l-a şi făcut în seara respectivă, sens în care i-a comunicat inculpatului H., anterior oricărei constrângeri din partea acestuia, că intenţionează să întreţină asemenea relaţii numai cu el, motiv pentru care au fost cumpărate obiecte de protecţie sexuală.
Apare ca fiind veridică inclusiv aprecierea victimei, în sensul că ulterior plecării de la locuinţa familiei inculpatului B., a avut convingerea că se îndreaptă către propria locuinţă, drumul către locuinţa sa fiind comun cu cel care trebuia parcurs către locuinţa inculpatului D..
Astfel se explică faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere relatările martorei R., sub motivul că are cunoştinţă de aspectele relatate de la victimă, în schimb a valorificat în defavoarea inculpatului A. declaraţiile inculpaţilor H. şi D., cu privire la desfăşurarea actului sexual oral.
În urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (1), (2) C. proc. pen., curtea a constatat că acuzaţiile au fost dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă, în speţă fiind suficiente probe care demonstrază, dincolo de orice dubiu, comiterea faptelor de către inculpaţi.
Pe cale de consecinţă, curtea a considerat că adoptarea unor soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există) formulate de inculpaţii H., A., B.; art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţie) formulate de inculpaţii H., I., D., E., J., B., F. şi G., respectiv art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (nu sunt probe că inculpatul a săvârşit infracţiunea) formulate inculpaţii I., J. şi B., nu se justifică în raport de probele administrate în cursul procesului penal.
III. Împotriva deciziei penale nr. 604/A din 5 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, inculpaţii D., A., B., F. şi G. au formulat cerere de recurs în casaţie, astfel: A. şi B., în termen legal, invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., D., în termen legal, invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. F. şi G., în termen legal.
Cauza a fost a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 09.10.2024, când s-a stabilit termen la data de 07 noiembrie 2024, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.
Prin încheierea nr. 690/RC din data de 07 noiembrie 2024, Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. şi a respins, ca inadmisibile, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii D., F. şi G..
IV. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.
Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.
Recursurile în casaţie au fost întemeiate pe cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
În esenţă, inculpatul A. a susţinut că probele administrate de instanţele de fond şi apel nu sunt suficiente pentru a răsturna prezumţia sa de nevinovăţie, în condiţiile în care, încă de la început, a negat faptul că a întreţinut raporturi sexuale cu persoana vătămată, astfel că declaraţia sa trebuia valorificată ca probă, în absenţa altor probe directe. Totodată, inculpatul a invocat că, în mod neîntemeiat, instanţa de apel a valorificat declaraţia persoanei vătămate, deşi acesta este inconsecventă în declaraţii în privinţa sa, precum şi că nu a valorificat declaraţiile martorilor L. şi K..
Inculpatul B. a susţinut că declaraţia din data de 20.03.2021 nu poate fi calificată ca o declaraţie dată în calitate de martor de H. şi nu poate fi valorificată ca probă, în sensul art. 97 C. proc. pen., împotriva sa; din nicio altă probă nu rezultă că a existat o înţelegere/discuţie prealabilă între inculpatul H. şi B. pentru ca aceştia să organizeze întreţinerea de raporturi sexuale în casa celui din urmă.
Totodată, inculpatul a susţinut că pentru a exista complicitatea sa, ar fi trebuit să existe o situaţie premisă, în sensul că, în mod intenţionat, a oferit locuinţa sa inculpatului H. în vederea întreţinerii de raporturi sexuale cu persoana vătămată C. împotriva voinţei ei; or, nu există nicio probă în acest sens, iar faptul că nu a intervenit, deşi se afla în altă cameră împreună cu martorii L. şi K., chiar în situaţia în care ar fi perceput starea de fapt reţinută în cauză, nu înseamnă că a înlesnit ori ajutat în vreun fel la săvârşirea infracţiunii de către ceilalţi inculpaţi.
Pentru a verifica dacă inculpaţii au fost condamnaţi pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.
Astfel, în fapt, instanţa de apel a reţinut că în data de 18/19 martie 2021, inculpatul A. a întreţinut un act sexual oral cu persoana vătămată minoră C. deşi cunoştea faptul că aceasta nu şi-a exprimat voinţa liberă în acest sens, fiind constrânsă în a suporta acest act sexual prin actele de violenţă verbală şi agresiunea fizică exercitată asupra ei de către inculpatul H..
În data de 18/19 martie 2021, inculpatul B. a pus la dispoziţia inculpatului H. şi a inculpaţilor E., F., G., D. şi A. locuinţa familiei sale, luând act de faptul că toţi cei din urmă menţionaţi urmăreau să întreţină raporturi sexuale cu persoana vătămată contrar voinţei acesteia dar şi de faptul că, persoana vătămată a fost constrânsă să întreţină relaţii sexuale prin actele de violenţă fizică şi psihică exercitate de inculpatul H.. De asemenea, inculpatul nu a acţionat în nici un fel în scopul de a opri desfăşurarea raporturilor sexuale exercitate asupra persoanei vătămate, fără consimţământul liber exprimat al acesteia.
Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"
De esenţa reţinerii acestui caz de casare este constatarea împrejurării că fapta, reţinută prin hotărârea definitivă în urma administrării probatoriului nu este tipică. Pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, jurisprudenţa a statuat câteva principii care trebuie respectate, astfel: se va avea în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv; în analiza cazului de casare nu se poate verifica existenţa concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă; nu există posibilitatea de a interveni asupra analizei probelor efectuate de instanţa de apel; nu este permis a se examina existenţa şi suficienţa probelor pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare; nu se poate reexamina probatoriul şi reaprecia situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţa de apel; instanţa de recurs nu poate examina vinovăţia.
Deopotrivă, se evidenţiază că, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpaţilor, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.
În acest sens, se observă, în raport cu criticile invocate, că instanţa de apel, din analiza probelor aflate la dosar, a constatat că apărarea inculpatul A., în sensul că nu a întreţinut actul sexual oral de care este acuzat, este contrazisă de susţinerile inculpaţilor H., D. şi ale inculpatului B., date în calitate de martor.
Referitor la apărarea inculpatului B., în sensul că declaraţia dată la 20.03.2021 de H. în calitate de martor nu poate fi valorificată împotriva sa, instanţa de apel a precizat că dispoziţiile legale interzic folosirea declaraţiei de martor împotriva persoanei care ulterior a devenit suspect/inculpat, nu şi împotriva altor persoane care au calitatea de suspect/inculpat în aceeaşi cauză.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că inculpatul B. a avut cunoştinţă de faptul că partea civilă C. urma să fie adusă de inculpatul H. cu scopul de a întreţine relaţii sexuale, aceasta rezultând din coroborarea declaraţiilor martorilor K., L. şi a inculpatul D., în declaraţia dată în calitate de suspect.
Instanţa de apel a menţionat că reţinerea complicităţii concomitente a fost justificată de împrejurarea că inculpatul a luat cunoştinţă de constrângerea exercitată de inculpatul H. asupra persoanei vătămate, a pus la dispoziţie locuinţa sa în vederea întreţinerii de relaţii sexuale şi nu a intervenit în vreun fel în sprijinul victimei, astfel realizând acte de înlesnire la săvârşirea infracţiunilor de viol.
Cum motivele invocate de inculpaţi în susţinerea recursurilor în casaţie vizează o interpretare a probatoriului, Înalta Curte constată că într-o cale extraordinară de atac menită a remedia exclusiv erori de drept nu se poate realiza o reanalizare a situaţiei de fapt şi nicio reevaluare a materialului probator.
Instanţa de casaţie este îndrituită a statua numai asupra aspectelor de legalitate a hotărârii definitive, în strictă concordanţă cu împrejurările factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel, fără a putea reevalua ea însăşi, în calea extraordinară de atac, temeinicia concluziilor definitive formulate cu privire la configuraţia faptică a acuzaţiilor.
Fiind o instanţă care nu are în competenţă administrarea de probe cu privire la situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie nu poate aprecia efectele probatoriului în materia faptelor sau în materia cauzelor, circumstanţelor ori criteriilor de individualizare.
În concluzie, se constată că baza factuală reţinută, respectiv modalitatea concretă în care inculpaţii au acţionat, au determinat reţinerea caracterizării în drept menţionate, instanţa de apel constatând în mod corect, că acţiunea inculpatului A. îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de viol săvârşit asupra unui minor prevăzută de art. 2181 alin. (3) şi (4) lit. e) din C. pen. (în forma ulterioară Legii nr. 424/29.12.2023) şi acţiunea inculpatului B. îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de viol săvârşit asupra unui minor prevăzută de art. 48 rap. la art. 2181 alin. (3) şi (4) lit. e) din C. pen. (în forma ulterioară Legii nr. 424/29.12.2023).
Pentru aceste motive, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenţii-inculpaţi A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 604/A din 05 iulie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de 200 de RON, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Conform art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii-inculpaţi şi intimata-persoană vătămată, în cuantum de 720 de RON, fiecare, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenţii-inculpaţi A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 604/A din 05 iulie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de 200 de RON, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii-inculpaţi şi intimata-persoană vătămată, în cuantum de 720 de RON, fiecare, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 decembrie 2024.