Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024
Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A., constată următoarele:
Prin încheierea din data de 13 noiembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) şi art. 434 alin. (1) C. proc. pen., formulată de recurentul-petent A..
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a argumentat, în esenţă, că nu este îndeplinită condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţionarea cauzei, reţinând că argumentele prezentate de petent nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate intrinseci textului de lege în forma în vigoare, apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, s-a apreciat că, în realitate prin demersul întreprins, recurentul-petent tinde la obţinerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecinţă completarea conţinutului art. 434 alin. (1) prin extinderea felului hotărârilor susceptibile de a fi atacate cu recurs în casaţie şi nu urmăreşte armonizarea normei de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale.
De asemenea, s-a notat că, prin criticile formulate, recurentul-petent nu invocă un pretins tratament juridic diferenţiat aplicabil titularilor acestei căi extraordinare de atac prin raportare la hotărârea atacată, ci urmăreşte modificarea C. proc. pen., respectiv a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) C. proc. pen., critici fundamentate pe interesul său procesual particular în raport de soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară cu ocazia soluţionării plângerii petentului împotriva unei ordonanţe de clasare.
Aşadar, s-a constatat că, prin obiecţiunile formulate, se doreşte instituirea a unei căi de atac prin care să poată fi cenzurată soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 340 C. proc. pen.
În acest context, din examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Înalta Curte a constatat că titularul excepţiei aduce în discuţie o pretinsă soluţie legislativă care nu a fost cuprinsă în dispoziţiile legale criticate, solicitând, de fapt, modificarea şi completarea dispoziţiilor legale ce formează obiectul excepţiei.
Or, s-a reţinut că reglementarea hotărârilor supuse recursului în casaţie reprezintă o opţiune de politică penală a statului, constituind expresia opţiunii legiuitorului în materia acestei căi extraordinare de atac, iar acceptarea susţinerii autorului excepţiei ar echivala cu subrogarea Curţii Constituţionale în sfera de competenţă a legiuitorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte a constat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale invocate de petent nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual şi stadiul concret în care se află litigiul (verificarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie), decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în cauză.
***
Împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a declarat recurs A., în termenul prevăzut de lege.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind repartizată aleatoriu Completului 1 pentru termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2024.
În cererea scrisă şi în cuprinsul concluziilor orale formulate la termenul de judecată stabilit, petentul a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. şi art. 434 alin. (1) C. proc. pen., inclusiv condiţia referitoare la legătura normei legale criticate cu soluţionarea cauzei. Astfel, a învederat că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă sunt de natură să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în cauză întrucât efectul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate ar avea o consecinţă directă asupra cauzei, respectiv pronunţarea unei încheieri penale în acord cu prevederile legale.
În concret, a susţinut că, în baza dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. b) C. proc. pen., în mod greşit, judecătorul de cameră preliminară a schimbat temeiul de drept al soluţiei de clasare, însă, limitările prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din C. proc. pen. nu permit exercitarea căii de atac a recursului în casaţie împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară.
Aşadar, în argumentarea criticilor de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. b) C. proc. pen. şi 434 alin. (1) C. proc. pen., a invocat faptul că încheierile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, rămase definitive la nivelul judecătoriilor, nu mai pot fi atacate pentru îndreptarea nelegalitătilor şi că accesul la calea extraordinară a recursului în casaţie este, conform legii, numai în beneficiul cauzelor soluţionate în apel, prin decizie, aspect care creează discriminare în funcţie de instanţa care soluţionează cauza şi de calea de atac pe care legea o prevede, îngrădind astfel liberul acces la justiţie în mod egal, pentru toti cetăţenii, în scopul îndreptării erorilor din normele de drept aplicate.
Examinând recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Obiectul prezentei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanţei cu privire la soluţia de respingere pe care aceasta a adoptat-o prin raportare la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.
Înalta Curte reţine că, pentru a putea învesti în mod legal instanţa de control constituţional, instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate verifică următoarele: calitatea de parte în proces a autorului excepţiei; dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării; condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi condiţia ca legea sau ordonanţa ori dispoziţia criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiţii anterior menţionate, Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la prima condiţie, respectiv calitatea de parte a autorului excepţiei, aceasta este îndeplinită. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de una dintre părţile din proces (recurentul-petent A.) în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă învestită cu soluţionarea cererii de recurs în casaţie formulată de petent împotriva încheierii penale nr. 1348/14.12.2023, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Cornetu, în dosarul nr. x/2023.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că şi această condiţie este îndeplinită. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii din Legea nr. 135/2010 (C. proc. pen., în vigoare de la 01.02.2014), respectiv art. 341 alin. (8) şi art. 434 alin. (1) C. proc. pen.
Referitor la cea de-a patra condiţie, respectiv ca textele de lege criticate să nu fi fost anterior declarate neconstituţionale, se constată îndeplinită şi această exigenţă.
Cu privire la condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţionarea cauzei, fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).
Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) şi art. 434 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte notează că recurentul A. a invocat faptul că dispoziţiile legale menţionate sunt neconstituţionale în măsura în care încheierile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, rămase definitive la nivelul judecătoriilor, nu mai pot fi atacate pentru îndreptarea nelegalităţilor şi că accesul la calea extraordinară a recursului în casaţie este, conform legii, numai în beneficiul cauzelor soluţionate în apel, prin decizie, aspect care creează discriminare în funcţie de instanţa care soluţionează cauza şi de calea de atac pe care legea o prevede, îngrădind astfel liberul acces la justiţie în mod egal, pentru toţi cetăţenii, în scopul îndreptării erorilor din normele de drept aplicate. Ca atare, a apreciat că sunt încălcate prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţia României referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 din Constituţia României privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O. care consacră dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A. prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a tuturor motivelor invocate de către acesta, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
În acest sens, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevăd că instanţa de contencios constituţional "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]".
Astfel, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 434 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, prin invocarea excepţiei de faţă, recurentul tinde, practic, la obţinerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecinţă completarea conţinutului art. 434 alin. (1) C. proc. pen. prin instituirea unei căi de atac prin care să poată fi cenzurată soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 340 C. proc. pen.. Or, aceste aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.
Modificarea sau completarea normei legale, reprezintă o atribuţie care nu este conferită Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
În consecinţă, este evident că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate arătată nu a fost determinată de o contradicţie concretă a textului criticat pentru neconstituţionalitate cu prevederile legii fundamentale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competenţa exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României, în sarcina instanţei de contencios constituţional.
Prin urmare, autorul excepţiei tinde la modificarea dispoziţiei legale prevăzută de art. 434 alin. (1) C. proc. pen. prin extinderea categoriilor de hotărâri împotriva cărora ar putea fi formulată calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, în speţă, a încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, aducând în discuţie o pretinsă soluţie legislativă care nu a fost cuprinsă în dispoziţiile legale criticate.
Or, finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.
Înalta Curte constată că premisa ca dispoziţiile legale criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei nu este îndeplinită nici cu privire la dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. proc. pen., a căror neconstituţionalitate a fost invocată, întrucât decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză, având în vedere că examinarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie nu depinde de textul criticat, respectiv de dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. proc. pen.. Faptul că încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă nu atrage per se o inamdisibilitate a unui recurs în casaţie întrucât această cale de atac are ca obiect hotărâri definitive.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare, respectiv ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale şi constatarea neconstituţionalităţii textului indicat nici nu ar conduce la o soluţie diferită cu privire la recursul în casaţie, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.
Pentru aceste considerente, reţinând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) C. proc. pen. şi art. 434 alin. (1) C. proc. pen. este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2023.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că se află în culpă procesuală, îl va obliga recurent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2024.