Şedinţa publică din data de 03 decembrie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 13 noiembrie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.
Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a reţinut că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Examinând întrunirea condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte a constatat că excepţia a fost invocată de recurentul inculpat într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, aşadar, şi în procedura admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie.
Indicarea expresă a textului legal criticat este o condiţie absolut necesară pentru verificarea admisibilităţii cererii, deoarece determină obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.
Însă, legătura dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauză, nu trebuie să existe pur formal, fiind imperios necesar să se examineze aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul stabilirii stării de legalitate.
Din analiza coroborată a textului de lege criticat prev. de art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi a tuturor motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte a considerat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.
Astfel, Înalta Curte a constatat că inculpatul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale ale art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală pe motiv că în faza procedurii de filtru, nu ar trebui să participe un singur judecător, ci toţi cei trei judecători care ar urma să se pronunţe ulterior pe fondul recursului în casaţie sunt neconstituţionale întrucât se verifică elementele esenţiale în ceea ce priveşte condiţiile prevăzute de art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., apreciind că se încalcă principiile legalităţii, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, cu referire la termenii de "citare", "participare", "judecător" şi "instanţă".
Or, în cauză, Înalta Curte a constatat că, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal, ci de a împiedica o judecată şi pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională.
În asemenea condiţii, în care sesizarea Curţii Constituţionale nu a vizat o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, prin armonizarea normei criticate cu legea fundamentală, în realitate, s-a urmărit modificarea şi completarea legislativă a textului legal criticat, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
De asemenea, a mai notat că, prin decizia nr. 553 din 17 noiembrie 2022 publicată în M.Of. nr. 264 din 30.03.2023 (paragraful 16), Curtea Constituţională a constatat că lipsa aplicării dispoziţiilor art. 353 alin. (1) şi ale art. 363 alin. (1) din C. proc. pen. de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, prin urmare, examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare şi aplicare a legii, şi nu una de constituţionalitate a textului criticat, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, din moment ce este asigurată egalitatea procesuală între părţi, pe de o parte, şi procuror, pe de altă parte. În aceste condiţii, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată", Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.
(…) Prin Decizia nr. 91 din 10 martie 2022, paragraful 36, Curtea a constatat că, pentru aceleaşi considerente, pronunţarea soluţiei asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează a judeca pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate (paragraful 18).
În acelaşi sens, s-a apreciat a fi şi Decizia nr. 709 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 16 martie 2020, şi Decizia nr. 207 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 4 octombrie 2022. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză (paragrafele 19 şi 20).
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, recurentul A. a formulat recurs.
În esenţă, a solicitat admiterea recursului formulat, desfiinţarea încheierii penale atacate şi pe cale de consecinţă, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 440 alin. (1) şi (2) Cod procedură penală, apreciind că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Examinând recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:
a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M.Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014);
d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii.
Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii legale în vigoare, respectiv:
- art. 440 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen.:
(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.
(2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.
În aceste coordonate, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate evaluată a fost ridicată de o parte din proces (recurentul A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu examinarea, conform procedurii prevăzute de art. 440 alin. (1) Cod de procedură penală, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de acesta împotriva deciziei penale nr. 150/A din 08.02.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016, dispoziţiile legale criticate pe calea excepţiei nu au fost anterior constatate ca fiind neconstituţionale, însă nu este îndeplinită "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
În acest context, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate este argumentată de recurent în mod esenţial şi determinant pe nemulţumirea sa că în procedura admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, completul este format dintr-un singur judecător, deşi, în opinia recurentului, ar trebui să participe toţi cei trei judecători care ar urma să se pronunţe ulterior pe fondul cererii de recurs în casaţie, având în vedere că în procedura de filtru se verifică elementele esenţiale în ceea ce priveşte condiţiile prevăzute de art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen.
Astfel argumentată, excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A. nu îndeplineşte exigenţa necesităţii invocării ei, având în vedere că prin demersul său, autorul nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate, ci aduce în discuţie necesitatea completării/modificării textelor de lege invocate, în sensul de a stabili ca în procedura admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, completul de judecată să nu fie format dintr-un singur judecător, ci din toţi cei trei judecători care ar soluţiona cauza, în eventualitatea admiterii în principiu a cererii.
Or, o atare solicitare excedează în mod vădit competenţei Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Deopotrivă, reţine Înalta Curte că cererea de sesizare formulată de recurentul A. contravine, aşadar, regulilor de principiu desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reflectate, în Decizia nr. 91 din 10 martie 2022, paragraful 36 şi Decizia nr. 709 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 16 martie 2020, şi Decizia nr. 207 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 4 octombrie 2022, prin care Curtea a constatat că, "pronunţarea soluţiei asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează a judeca pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate."
(…) în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu şi temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din C. proc. pen. nu încalcă accesul liber la justiţie şi nici dreptul la apărare reglementate de prevederile art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală. (Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015).
În raport de aceste argumente, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională. Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.
O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci exclusiv la completarea unei dispoziţii legale de o manieră care să satisfacă interesele acestuia.
Examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă, deci, că nu ne aflăm în prezenţa unei chestiuni privind constituţionalitatea, ci a unei simple contrarietăţi între norme legale din acelaşi domeniu, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa autorităţii legiuitoare (a se vedea, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999, nr. 409 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014, nr. 262 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 16 iunie 2015).
Pentru aceste considerente, în condiţiile în care remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurentul inculpat B. în concordanţă cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2016.
Va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 360 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2016.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 360 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 decembrie 2024.